Arta deriziunii

Un articol de BOGDAN CRETU

Constantin Acosmei, Jucaria mortului, prefata de Daniel Cristea-Enache, Casa de Pariuri Literare, 2012

 

 

Nu e aproape nici o disonanta între ce scrie Constantin Acosmei si cum traieste; nu sunt sigur ca asta e o lauda. Oricum, am stat, cu destui ani în urma, vreme de trei zile si trei nopti împreuna cu poetul si, sorbind cu mult calm din diverse licori, dormind cât era strict necesar, am râs fara oprire citind cu glas tare din „Peripetiile bravului soldat Svejk“. Eu citeam o pagina, faceam o pauza cu sens, Costica relua ultima propozitie, râdea si spunea doar atât: „Îti dai seama?“. Fireste ca-mi dadeam seama; nu mi-am dat seama cum s-au scurs cele trei zile si trei nopti, dar de atunci pot spune ca am redescoperit marele roman al lui Hašek. Ei bine, ceva din atitudinea detasata, de curiozitate burlesca, dar grava totodata fata de cea ce i se întâmpla, a „idiotului“ soldat din primul razboi mondial are si omul din poezia lui Constantin Acosmei.
Când a debutat, în 1995 (la un an dupa „Ieudul fara iesire“ si dupa „Arta Popescu“!), cu volumul „Jucaria mortului“, Constantin Acosmei habar nu avea ca notorietatea va veni târziu, la vreo zece ani dupa. Astazi se vede limpede ca o astfel de carte, singulara, marcheaza o data în istoria recenta a poeziei românesti. O data si un stil, ba chiar o viziune. Faptul ca volumul se afla acum la o a patra editie (datorita inimoasei edituri Casa de Pariuri Literare) înseamna ca avem de a face cu o clasicizare a sa, mai ales ca autorul pare a fi un risipitor, nepreocupat de soarta scrisului sau. Sau constient ca este dificil, de nu chiar imposibil sa-si depaseasca propria formula.
Toate textele acestui volum extrem de bine construit, care pune în scena, cu o discretie ce merge pâna la rafinament, un scenariu al derizoriului, sunt dispuse între paranteze. Sa ne amintim: poemele lui Cezar Ivanescu debutau, orgolioase, cu un semn al exclamarii, ca avertisment la adresa cititorului ca ceea ce urmeaza tine de marile adevaruri ale lumii vizibile si invizibile; poemele lui V. Leac încep cu un punct, de parca tot ce este demn de atentie a fost deja spus. Strategia lui Acosmei tine de o modestie trucata: poemul nu mai rosteste pe nume adevarurile crunte, conditia umana nu mai este luata în catare la modul explicit. Textele nu se vor decât niste observatii parca întâmplatoare, fara pretentii. De aceea, retorica este una a simplitatii extreme, a parcimoniei; discursul renunta la orice sarja, la orice ar putea parea în plus. Constantin Acosmei scrie o poezie a preciziei stilistice, tocmai de aceea imaginile ei sunt memorabile, exemplare pentru individul lipsit de marile repere si, prin acumulare, contureaza o atmosfera absurda, dar si ridicola. Tragicul este nu îmblânzit, ci subminat, vaduvit de demnitatea si maretia pe care le avea în versiunea sa clasica; decazând cât de jos e posibil, atingând un prag, omul nu mai traieste nelinistea confruntarii cu limita, ci se complace într-o banalitate care s-a permanentizat. El este definit nu de marile decizii, de marile mize, ci de mizeria în care nu a decazut, ci în care, parca, i-a fost dat de la bun început sa se târasca. De aceea, experientele definitorii, formatoare (erosul, de pilda) sunt demontate cu precizie de ceasornicar. Sa luam un exemplu, aproape la întâmplare. „Seducatorul“ se intituleaza un scurt poem, care poate trimite la tabloul lui Magritte sau la eterna ipostaza de Don Juan. În poezia lui Acosmei însa nu doar miturile fondatoare, ci si inertiile, stereotipiile sunt demontate sistematic, dar fara risipa de mijloace: „(mai sunt tigari pâna mâine/ pofta de mâncare avem/ talent si pastile/ hai sa intram în bucatarie/ eu îti arat sângele meu/ tu îmi arati sângele tau)“. Ce mai tine de „pânda si seductie“ aici? Ce anume mai respecta tiparul consacrat al atractiei erotice? Totul este încadrat într-un tablou al derizoriului domestic, într-o mediocritate care provine din rutina. E foarte multa rutina în poezia lui Acosmei. O rutina consemnata cu acribie, dar si cu o satisfactie a celui care, in extremis, se amuza la contemplarea propriului ridicol. Exista comic în aceasta panorama a deriziunii? Exista, dar esenta lui e una nelinistitoare, înspaimântatoare, chiar, ca în prozele lui Kafka, de pilda.
În poezia lui Constantin Acosmei totul pare sa fi fost deja trait sau, mai grav înca, epuizat înainte de a fi fost trait. Lumea nu mai are resurse pentru prospetime, nimic nu mai poate fi inedit, fraged, orice sentiment este condamnat sa fie apocrif. Totul aluneca în deriziune si suporta consecintele unei perspective anodine, unde ironia cea mai malitioasa se întâlneste cu lipsa oricarei compasiuni. Poemele par scrise la rece, cu o detasare retorica, cel putin, a carei redundanta constituie principala strategie poetica. Lirismul se insinueaza tocmai din acumularea ostentativa a antilirismului, a absentei empatiei, a fugii programatice de sentimentalisme. În esenta sa, aceasta viziune este una livresca, pentru ca cititorul atent poate recunoaste destule tipare consacrate ale literaturii sau mitologiei la care textele fac, cât se poate de discret, trimitere.
Poezia lui Constantin Acosmei nu e una care sa se refere explicit la moarte. Dar nici nu mai era nevoie. Exista atâta amar în ea, atâta presimtire a vidului, a nesigurantei, a inutilitatii, încât moartea nu ar mai putea înspaimânta. Relatarile copilului, ale barbatului si ale batrânului sunt scenarii care divulga tot ceea ce poate fi mai pesimist si mai lipsit de sens în viata unui om, condamnat de la bun început la umilinta. Aceasta pare a fi conditia „personajelor“ din aceste texte: umilinta permanenta. Mai jos de atât nu se poate ajunge; e o pedagogie nihilista a deriziunii aici, în care victima este omul lipsit de orice posibil reper. Cerul pare gol, lumea de dincolo nu ar fi decât o luminoasa compensatie („zeii sunt vii/ numai în sudalme“). Realitatea lui Acosmei este mult mai dura decât spaimele, angoasele thanatice ale altor poeti. Omul bacovian este un optimist plin de energie pe lânga acest individ lipsit de orice reper; doar ca, din prea multa drama, totul devine ridicol, ca în „Week-end cardiac“. Excesul de suferinta, mai ales etalat, atinge, uneori, ridicolul; exista o ironie a sortii pe seama careia Acosmei stie sa se amuze si ale carei farse stie sa le guste.
În toata simplitatea lor ostentativa, aceste poeme ascund o arta a miniaturii: cine ar crede în naturaletea lor, în firescul rostirii ar cadea în capcana. Exista, de fapt, o foarte atenta dramuire a sensului fiecarui poem, în care deriziunea capata fatete aproape stridente în simplitatea lor: titlul marcheaza întotdeauna un contrast cu banalitatea cultivata, în forme cât mai austere, în poemele propriu-zise. M-as putea opri, daca asa avea spatiu, la oricare poem din acest grupaj, la „Seducatorul“ sau la „Garden Party“. Aleg însa „Odihna“: „(umblu pe o strada/ si îmi dau seama/ca am înghitit apa/ zic frate loveste-ma/ cu pumnul în cap/ prinde-ma bine de par/ si târaste-ma afara/ daca ti-e scârba/ da-mi zece lei/ sa ma duc în piata/ si sa ma cântaresc)“. Observati, mai întâi, ca toate (anti)poemele lui Acosmei sunt dispuse între paranteze. E un semn ca ceea ce ne transmit ele putea foarte bine sa fie trecut sub tacere, ca, la urma urmelor, ele nu atenteaza catre o metafizica la vedere, nu propun subiecte esentiale, grave, ci doar decupeaza din realitate scene când absurde, când caraghioase, în care individul apare mereu strivit, cocosat de evidenta conditiei sale ridicole, lipsite de sansa. Primele versuri din acest scurt poem mai sus citat ies, parca, din proza lui Daniil Harms. De data asta, scenariul obisnuit nici nu mai este respectat: proximitatea mortii nu mai copleseste, ci sperie sau doar amuza prin ridicolul sau posibil. Finalul este cautat anodin, iar dintr-o astfel de situatie omul iese acoperit de derizoriu (nu întâmplator folosesc repetat, cu încapatânare calculata, acest cuvânt). Marile temeri sunt altele, cele care întaresc consecvent aceasta conditie neînsemnata: „mi-e frica sa nu se stârneasca/ blândele de pe sira spinarii“.
Poate comit o blasfemie, dar nu ma abtin: va îndemn sa comparati primul vers al unui „Sonet in X“ (pe care, atentie, poetul îl elaboreaza tocmai pentru a face cu ochiul si a ne îndemna sa vedem ca si celelalte texte, atât de simple în rostire, sunt tot rodul unei elaborari acribioase) cu invocarea muzei din epopeile homerice si veti avea în fata formula unei poezii care mizeaza mai curând pe taceri erudit orchestrate decât pe efecte retorice verbioase: „Zeita, taci!“. Acosmei practica o arta a conciziei, pornita dintr-o vizibila blazare, care îl apropie de ultimul Bacovia, cel atât de dispus sa inventarieze banalitatea în toate manifestarile ei aparent lipsite de sens. Totul este întors pe dos, dar nu dintr-o pornire iconoclasta sau dintr-un prea acut sentiment al revoltei, nici dintr-o constiinta a deja spusului.
Întreaga poezie a lui Acosmei ar putea ilustra foarte bine un deziderat formulat de Quintillian: „Ars este celare artem“. În traducere (neimaginara): Este o arta sa-ti ascunzi arta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper