Arghezologie 5. Secretul arhivelor

Un articol de ION SIMUT

 

Arghezi nu avea cultul laboratorului de creatie, în sensul traditional al conservarii manuscriselor proprii sau al pastrarii variantelor. Odata ce definitiva un text (un poem, o tableta sau un roman) nu mai pastra din vointa proprie urmele redactarii lui, iar daca a ramas ceva (si au ramas, din fericire, câteva marturii ale atelierului de creatie) a ramas din grija celor apropiati (fiii Mitzura si Barutu Arghezi, editorul Gheorghe Pienescu), care au salvat de la distrugere sigura variante de lucru sau manuscrise nepublicate. Au aparut în posteritatea scriitorului, dupa 1967, mai multe volume de postume, dezvaluite, în principal, datorita Mitzurei Arghezi; au aparut, tot datorita fiicei poetului, si alte inedite, de proza si publicistica, presarate de-a lungul timpului prin reviste, restituite în volumul X de „Opere“, îngrijit de Mitzura Arghezi si Traian Radu, aparut în 2011 la Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, patronata de Academia Româna, fundatie sustinuta în partea ei literara de Eugen Simion. Alte inedite s-ar putea sa mai existe în proprietatea Mitzurei Arghezi, dupa cum o atesta alti cunoscatori ai procesului arghezian de creatie (autorii unor carti despre Arghezi, cum era Serban Cioculescu, cum sunt Florea Firan si, mai recent, tânarul Mirel Anghel, alaturi de regretatul Gheorghe Pienescu, decedat anul trecut, lasând revistei „Viata româneasca“ în foileton confesiunile unui editor devotat scriitorului, publicate si în cursul anului 2013). Nu e exclus ca arhiva de manuscrise inedite argheziene sa fie mai mare decât ne imaginam sau decât suntem înclinati sa presupunem.
Arghezi necunoscut
Arhivele mai pot produce surprize, dupa cum a dovedit-o volumul „Tudor Arghezi. Anii tacerii“, aparut în 2010, într-o editie coordonata de Doina si Barutu T. Arghezi, la Editura Universitatii „Vasile Goldis„ din Arad si cuprinzând peste o suta de pagini de manuscrise, cele mai multe de poezii, din anii 1948-1955, necunoscute pâna acum. Din pacate (asa cum am aratat în nr. 30 din 22 august 2013 al revistei „Cultura“), restituirea este profund afectata de transcrierile gresite, lectiunile eronate ale manuscriselor salvate de la distrugere de catre Barutu T. Arghezi într-un mod miraculos. Multe poeme sunt aproape de definitivare, unora lipsindu-le doar titlurile, altora punctuatia sau câte un cuvânt-doua într-un vers lacunar. Au ramas într-o faza intermediara din doua motive simultane: lipsa perspectivei de publicare a creatiilor unui scriitor interzis în primii ani ai comunismului românesc si frica de a nu fi descoperite pagini cu un continut vadit refractar actualitatii politice.
O categorie aparte de posibile inedite, vestigii ale laboratorului de creatie, ar constitui-o proiectele esuate, nerealizate din diverse motive, scrierile abandonate sau pierdute, ratacite pentru o vreme. Indicii sunt în confesiunile scriitorului din scrisori, din interviuri sau, mai rar, din marturiile contemporanilor. Nu cred sa existe asemenea urme în Muzeul de la Martisor sau, eventual separat, în arhivele Muzeului National al Literaturii Române, pentru ca, fiind fonduri publice, ar fi fost dezvaluite pâna acum. Speranta unor surprize în completarea operei lui Tudor Arghezi cu pagini necunoscute poate veni numai de la Mitzura Arghezi, din arhiva proprie, mostenita firesc de la parintele sau. E necesara depasirea ratiunilor conservatoare situate în limitele vointei scriitorului. Dar mai exista si alte zone private (cum ar fi corespondenta), care ar putea rezerva surprize (în privinta unor detalii biografice, desigur), dupa cum voi arata imediat. Dar si reconstituirea unor etape din evolutia operei lui Tudor Arghezi e o problema, mai ales din perioada de tinerete.
„Agatele negre“ ale unei tinereti tenebroase
Volumul „Agate negre“ a fost elaborat de poet pâna aproape de faza publicarii. Serban Cioculescu îl considera încheiat definitiv în 1904 (într-un studiu special, amplu, din 1931, consacrat etapelor poeziei argheziene de tinerete 1897-1904, reluat în volumul sau „Argheziana“, Ed. Eminescu, 1985, p. 145-174). La sfârsitul anului 1904, Arghezi paraseste calugaria, diaconia si mitropolia si peregrineaza în anii 1905-1910 prin Fribourg, Geneva si Paris, lasând un caiet de versuri lui N. D. Cocea în formula închegata a posibilului volum „Agate negre“, din care apar, unele fara voia autorului, piese disparate în „Linia dreapta“ (1904, sapte „agate“, nu în ordinea numerotarii din proiectatul volum), „Viata sociala“ (1910-1911, alte sapte „agate“, plus doua reluari din „Linia dreapta“). Istoricul întregului volum e complicat si nu-l reiau aici. Însusi Serban Cioculescu, expertul în subiect, a revenit cu frecvente rectificari si precizari. Poetul s-a detasat de aceasta etapa de tinerete, pâna la o repudia. Unele „agate“, foarte putine, le-a preluat ulterior în „Cuvinte potrivite“ (1927), dar a abandonat categoric ideea de a publica volumul de tinerete „Agate negre“. Care ar fi fost configuratia lui? – iata întrebarea dificila de istorie literara. Manuscrisul lasat lui N. D. Cocea nu mai exista. Au existat însa copii dactilografiate. Una se afla în posesia lui Ion Pillat si pe aceea a împrumutat-o Serban Cioculescu în 1947 pentru a-si completa imaginea de ansamblu a volumului si pentru a recupera piesele lipsa (v. „Argheziana“, p. 237). Ar fi fost, în total, 41 sau 47 de „agate“, unele ramase nepublicate. Însa nici dactilograma lui Ion Pillat se pare ca nu mai exista. Gheorghe Pienescu marturisea ca poetul i-a daruit o dactilograma proprie, în vremea când lucra la editia de „Scrieri“ (anii 1960), numai pentru a stabili variante, dactilograma care s-a pierdut în molozul casei editorului la cutremurul din 4 martie 1977. Serban Cioculescu nota într-un alt studiu, de asta data din 1981 despre „volumul total al liricii argheziene“: „editarea acelora dintre «Agate» pe care autorul lor le-a considerat nereproductibile în volum, ramâne la aprecierea Mitzurei Arghezi, singura, în acest moment, în masura sa hotarasca, fie dupa dispozitiile lasate de parintele ei, fie din proprie initiativa“ („Argheziana“, p. 240). Observatia facuta în 1981 este valabila si astazi. Editia de „Opere“, cu primele doua volume aparute în 2000, confirma faptul îmbucurator ca o dactilograma a volumului „Agate negre“ (sau numai o dactilograma a sumarului?) ar exista în arhiva poetului (în nota asupra editiei, în volumul I, p. CVII). Dar decizia editorilor Mitzura Arghezi si Traian Radu e una trista, dupa parerea mea: ciclul poetic „Agate negre“, afirma editorii, „a existat doar virtual, ciclul în sine nefiind consacrat niciodata de Tudor Arghezi, prin tipar. De aceea, nimic nu poate justifica încercarea de reconstituire a acestui ciclu, încercare soldata, de altfel, cu un esec“. Nota asupra editiei celei mai recente se refera la editia Gheorghe Pienescu din 1980, la centenarul poetului. Editia din 2000 da, totusi, ultimele 13 inedite din ciclul „Agatelor negre“, în finalul volumului II de „Opere“, ceea ce înseamna depasirea salutara a unei interdictii si a unui blocaj. Dar configuratia integrala a volumul originar „Agate negre“ ramâne în continuare un mister (ordinea poemelor în volum, versiunile initiale). Un mare poet merita o restituire de acest fel, din moment ce si impasul editarii postumelor eminesciene a fost de multa vreme depasit de ratiuni mai înalte (cunoasterea integrala a operei unui mare creator) decât vointa scriitorului.
Calugaria si închisoarea
Volumul de proza „Icoane de lemn“ (1929) fusese anuntat initial cu titlul „Amintirile Ierodiaconului Iosif“. În 1923 au aparut câteva fragmente în ziarul „Natiunea“, fragmente care, dupa cum observa Serban Cioculescu, nu se mai regasesc în volum. Nu schimbarea titlului ar fi interesanta în sine sau nu doar ea ar trezi o curiozitate, ci o marturisire a autorului în „Natiunea“, consemnata de critic, dupa care la originea cartii s-ar afla „12 caiete cu scrisul marunt, care cuprind aducerile aminte ale diaconului Iosif“, memorii ce ar fi fost scrise, dupa cum afirma Serban Cioculescu, „chiar în timpul calugariei autorului (1899-1905)“ (v. „Argheziana“, p. 255). Este cert ca volumul „Icoane de lemn“ nu este identic cu manuscrisul initial al „Amintirilor Ierodiaconului Iosif“. De altfel ar trebui sa atraga atentia si subtitlul volumului publicat: „Din amintirile ierodiaconului Iosif“, indicând partialitatea dintr-un manuscris nepublicat integral. Ar putea fi reconstituit acest manuscris initial, fara îndoiala mai extins sau cel putin diferit pe anumite portiuni fata de versiunea publicata? Dupa alte surse (Barutu T. Arghezi crede ca manuscrisul ar fi avut o mie de pagini, din care abia daca au aparut trei sute), Mirel Anghel sustine ipoteza ca „initial, Arghezi concepuse volumul «Icoane de lemn» în doua parti, cea de-a doua cuprinzând aspecte pozitive ale vietii clericale, însa Editura Ciornei, prima interesata de publicare pamfletelor, a retinut doar partea scandaloasa a manuscrisului, cealalta pierzându-se fara sa fi fost publicata“ (în „Viata lui Tudor Arghezi“, 2012, p. 185).
Si volumul „Poarta neagra“ (1930), anuntat în presa cu titlul „Închisori“ sau „Închisoarea“, ar fi avut în proiectul initial o alta structura, mai stufoasa si mai generoasa. În finalul volumului publicat apare în 1930 precizarea: „Lipseste din prezentul volum un sir întreg de figuri literare si politice, care vor întocmi o carte deosebita de portrete“. Destule portrete avea si volumul asa cum era (Generalul Averescu, Pictorul Stefan Luchian, P. P. Carp etc.), dar ar mai fi trebuit sa mai aiba si altele, pentru desfasurarea pânzei si învârtosarea carbunelui sau a condeiului. Într-un interviu din 1930, Arghezi afirma: „Sunt strânse în acest volum note din viata, incomplete pentru ca sunt, de fapt, extrase din multe alte note mai voluminoase. Lipsesc de aci Slavici, Nenitescu, Stere, Coanda de la Pitesti, Marghiloman, Lupu Costache (batrânul), P. Cioraneanu, N. Iorga si o sumedenie de alti scriitori si oameni politici, care ar fi facut volumul extrem de voluminos, si vor aparea într-o carte de portrete“ (v. „Opere“, X, 2011, p. 1043). O astfel de carte n-a mai aparut. Preocuparea pentru plasticitatea portretelor o putem viziona sau verifica în întreaga opera publicistica argheziana si avem în seria de „Scrieri“ un întreg volum, 27, aparut în 1975, consacrat unor „Schite de portret“, creionate din 1911 pâna în 1967, si o alta „Galerie de portrete (1911-1966)“ în „Scrieri“, volumul 33, Ed. Minerva, 1983. Scriitorul nu a ramas dator în aceasta sfera de promisiuni. Portretistul s-a exersat continuu si incomod.
Alte romane inedite?
Prozatorul Arghezi rezerva, cred, la fel de mari surprize ca si poetul. Mirel Anghel, bazându-se din nou pe o marturisire a lui Gheorghe Pienescu, crede cu convingere ca ar trebui sa existe în arhiva scriitorului pastrata de Mitzura Arghezi, un roman inedit intitulat „Patronul“, inspirat din viata industriasului Nicolae Malaxa (afirmatii reluate în cartea sa din 2012 la paginile 110, 185 si 275-277). O anumita elucidare preliminara a acestui caz avem în volumul VIII de „Opere“ (2005), unde se publica pagini de jurnal dintr-un manuscris cu titlul „Patronul. Documentari pentru un roman“. Nu e vorba însa mai mult decât stârnirea unei curiozitati. Tot de acolo întelegem ca exista un jurnal fragmentar al scriitorului, în care a facut însemnari cu intermitente. S-ar putea ca întregul dosar al romanului „Patronul“ sa-l avem într-unul din volumele urmatoare, în partea consacrata prozei, dupa ce cu volumul X s-a încheiat îndosarierea completa a publicisticii argheziene. Sa avem rabdare si sa asteptam. E un jurnal? E jurnalul unui roman? E doar proiectul unui roman, nu si romanul? În facsimilul de la paginile 1350-1351 din volumul VIII de „Opere“ editorii scriu: „File din manuscrisul inedit «Patronul. Documentari pentru un roman»“. Manuscris, manuscris – întelegem, dar de ce dimensiuni?
Manuscrisele stau marturie si despre proiectul altui roman, „Omul brusc“, cu tenta stiintifico-fantastica, schitat si chiar început în 1919 în închisoarea de la Vacaresti (a se vedea „Opere“, X, p. 826-831; Mirel Anghel, 2012, p. 236-237; Florea Firan, 2012, p. 205-206). Proza argheziana de fictiune avea si ea mari îndrazneli de imaginatie, dupa cum stim din romanele publicate, comparabile cu îndraznelile si riscurile pe care si le asuma pamfletarul în actualitatea politica.
Autobiografie, jurnal,
corespondenta
O discutie interesanta, la capitolul proiectelor, ar putea isca ipoteza, lansata de Mirel Anghel fara un suport real, ca „Arghezi si-ar fi scris, la un moment dat, autobiografia“, prin anii 1950-1954, cu probabilul titlu „O viata“, dar „aceasta a fost sortita distrugerii de catre autorul ei“ (p. 23, în biografia din 2012). Mirel Anghel nu da o sursa a acestei ipoteze, dar presupunem o afirmatie a lui Barutu T. Arghezi într-una din paginile sale evocatoare. Confesiunile intitulate „Dintr-un foisor“, aparute în 1941 în „Revista Fundatiilor Regale“, puteau fi o prefata la o asemenea autobiografie. Dar atitudinea scriitorului e atât de ostila reconstituirii copilariei si adolescentei încât e greu de presupus ca autobiografia s-ar fi putut realiza, din moment ce orice retrospectiva e considerata pur si simplu „falsa“: „Gândul amintirilor mi-a fugit întotdeauna cum a venit“ – afirma raspicat scriitorul. Dar evident ca existenta unei autobiografii argheziene ar fi o sursa fabuloasa, desi nesperata dupa refuzul raspicat al retrospectivei nedoritoare sa traiasca de doua ori acelasi lucru.
Daca nu exista autobiografia argheziana, daca jurnalul nu e foarte extins în timp (nu stim precis), ci limitat probabil la relatiile cu „patronul“ Malaxa, atunci, cu certitudine, cea mai buna sursa documentara pentru viata lui Tudor Arghezi, pentru o mare parte din tribulatiile existentei sale, îndeosebi în perioada de tinerete, ar putea fi corespondenta argheziana. Avem o mostra edificatoare în volumul „Tudor Arghezi: autoportret prin corespondenta“, prezentat de Barbu Cioculescu si aparut în 1982 la Editura Eminescu. Din ce a publicat Mitzura Arghezi, mai ales în „Manuscriptum“, din referintele pe care le fac Florea Firan si Mirel Anghel, întelegem ca o mina de aur ar fi corespondenta cu Gala Galaction, poate si cu N. D. Cocea, prietenii din tinerete ai scriitorului. Serban Cioculescu se refera la corespondenta cu Gala Galaction ca la sursa cea mai sigura în privinta biografiei lui Arghezi (s-ar parea chiar ca acolo, într-o confesiune a poetului, exista dovada cea mai buna ca mama este Rozalia Arghesi nu Maria Theodorescu, varianta pe care merg si dezvaluirile lui Constantin Popescu-Cadem din volumul „Document în replica“, 2007, revizuind opinii mai vechi, din anii 1970-1980). În dosarul Arghezi de la CNSAS, Mirel Anghel descopera si transcrierea unor scrisori catre „patronul“ Nicolae Malaxa (p. 274-275). Iata înca o data dovada, care îi intriga pe unii, ca pentru scriitorii români ai secolului XX nu se mai poate face istorie literara documentara fara consultarea arhivelor Sigurantei si a arhivelor CNSAS. Unele dintre scrisorile lui Arghezi catre Gala Galaction se afla la Mitzura Arghezi, altele la Muzeul National al Literaturii Române. Scrisorile lui Arghezi catre Felix Aderca – si acestea foarte importante, se afla la Biblioteca Academiei. Nu stim daca se mai afla ceva prin arhivele private. Cert este ca ar fi un câstig imens restituirea sistematica a corespondentei lui Tudor Arghezi.
Avea dreptate Pavel Tugui sa-si intituleze una dintre cartile postdecembriste, o carte din 1998, „Arghezi necunoscut“. E o mare provocare a curiozitatii, atât a criticii cât si a istoriei literare, sa avem în perimetrul modernitatii un scriitor cu atâtea aspecte ale vietii si ale operei înca necunoscute. Arghezi, omul si scriitorul, e capabil sa renasca spectaculos într-o posteritate blazata, pe care nu o mai trezesc decât senzationalul si insolitul. Sa ne amintim, ca un îndemn, o strofa a poemului „Rascruce“ din volumul „Frunze“ (1961): „Sunt, poate, desfacut, sunt, poate, ostenit,/ Calcând pe aripi si pe punti de iasca?/ Nu! Insul meu se cere însutit./ Dati-i ragazul sa renasca.“

Un comentariu pentru “Arghezologie 5. Secretul arhivelor”

  1. mai 1, 2014 la 8:56 pm

    Complex turistic valahia valsce, servicii execrabile

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper