(Anti)ideologul

Un articol de MARIAN VICTOR BUCIU

 

Felix culpa este un text inclus, impreuna cu un post-scriptum, in volumul „Despre clovni: dictatorul si artistul“, aparut in 1997. Despre o felix culpa scrie chiar Eliade in „Jurnal“, la 29 august 1985. Vina fericita, la Sfântul Augustin, este aceea de a sluji unui „mare Mântuitor“. E cauza pentru care el ar fi parasit România. In volumul al doilea, editia Humanitas, 1993, verifica N. Manea, lipseste fraza de adoratie a lui Nae Ionescu.
Metoda de suprafata a recenzentului este aceea asa-zis empirica, de a lasa textele sa vorbeasca, de-ar fi posibil sa se explice, asa cum o fac in cartea „elevului“ Ricketts, apoi de a opune onestitatea si luciditatea in lectura oricarei expresii a totalitarismului. Ipoteza pe care vrea sa o impuna este la fel de scandaloasa ca efectul dezvaluirilor pe care le slujeste.
Legionarismul, ca si hitlerismul, explica N. Manea cititorului sau american, au in comun cautarea identitatii intr-un mit identitar, crestin la unii, arian la altii. Dar diferenta dintre aceste, ambele numite de-a valma, mituri identitare este trecuta cu vederea. Mitificarea, legata de sacru, devine la Eliade chiar si mistificare asumata. Si aici nuantele sunt inlaturate. Evidentiata apare vina mereu ascunsa sau, cu termenul lui Eliade, camuflata. Si doar in acest mod asumata. Care ar fi fost urmarea daca si-ar fi afisat Eliade vina, si-ar fi inteles-o totodata? Fireste, un alt destin uman si profesional al sau. Efectul profund al tainuirii? Aici este toata miza lecturii: afectarea intregii opere de ideologia legionara, totalitara. Ipoteza este sugerata de un recenzent care o enunta in legatura cu fascismul publicistic al olandezului americanizat, deconstructionistul Paul de Man.
O alta vina a lui Eliade ar fi incurajarea protocronismului national-comunist al lui Edgar Papu, desi aici eroarea este de a identifica expresia protocronista a celor doi intre ei si a amândurora cu „viziunea“ fie diferita, fie opusa sau complementara sincronismului lui E. Lovinescu. Peste tot se trece repede. Ramân legionarismul, xenofobia, antisemismul. Scripta manent. O defectare de comunicare a recenziei lui N. Manea a constat intr-o traducere calificata de autor inadecvata, textul sau fiind scris in româna si deja tradus in engleza. Retraducerea l-a distorsionat. N. Manea trimisese originalul românesc revistei „Contrapunct“, dar, fara a-l consulta, revista „22“, in anul 1992, a oferit ea o versiune in limba româna. Comentariile la text au respins, previzibil, teza perfectei osmoze ideologice in tot scrisul unui autor, reducându-i vina deloc fericita la câteva articole politice. Ideologia nu poate fi omni-absorbanta, cum se mai crede. Minimalizare si poate chiar din nou o mistificare a culpei, crede
N. Manea despre raspunsurile la lectura sa din Eliade. Recenzentul denunta si derapajul antisemit, fara onestitate si luciditate, al unor comentarii, precum cel care-l numeste molie, sugerând monstruos sensul de a fi stârpit.
In recenzia sa, N. Manea admite o scindare literatura-jurnalism legionar, faptul ca omul insusi este dublu, legionar, dar si „afabil, delicat, de o stilizata civilitate“. Ca si Cioran, in dialogul cu Hannes Stein, el vrea sa impuna in figura si opera creatorilor ideea contrastului „romantic“, integral condamnabil, sinistru ori monstruos. O perspectiva ultranihilista inacceptabila, inaplicabila, mistificanta… O lectura onesta, lucida, poate critica, aduce si-n acest caz o recalibrare a (a)finitatii operei.
„Blasfemie si carnaval“ (este titlul unui alt eseu din volumul citat), iata ce a generat recenzia despre Eliade, „Felix culpa“, intre 1992-1996, nu doar prin(tre) national-comunisti, dar si printre criticii profesionisti. M. Iorgulescu, o exceptie retinuta ca onoranta, scrie in „Dilema“, din 21 mai 1993, ca N. Manea a fost transformat intr-un „monstru“. Termenul excesiv ii apartine, asadar, nu scriitorului, ci criticului. Restul comentatorilor alarmati s-au intâlnit in denuntarea unei citiri antiromânesti a lui Eliade, asadar nationalist-etniciste. In revista „22“, Gabriela Adamesteanu si-a revizuit in scurt timp „derapajul“ favorabil si a gasit articolul intolerant, iar peste un an aceeasi autoare a scris ca evreii au adus de fapt si de nedrept comunismul in România. Monica Lovinescu l-a numit „detractor“. Cornel Ungureanu, „intr-o improvizata prestidigitatie narcisista“, din volumul premiat in 1995 de USR, „Mircea Eliade si literatura exilului“, n-a citit, acolo unde exista, infama fraza despre „unguri, neamul cel mai imbecil care exista in istorie, dupa bulgari“. La extrema cealalta, spre care N. Manea priveste increzator, sunt altii ca Edmund Leach, Ivan Strenski, Daniel Debuisson, care-i supun lui M. Eliade scrisul, in mod integral, in gura absorbitoare a ideologiei totalitare a dreptei.
Scandal mare, discutat si in convorbirile cu Hannes Stein, „Cuvinte din exil“. Si aici vine vorba despre „Felix culpa“, articolul din 1991 despre Eliade, publicat in revista „The New Republik“. Cu mirare pentru scandalul declansat la extrem(e). Prea intelegator, in sens moral, s-a inteles si scris in SUA. Prea dur si total condamnabil s-a ajuns sa se scrie in România, unde autorul noteaza ca i s-a atribuit conditia necrutatoare de „infractor“.
Recenzia despre ultimul, pe atunci, volum autobiografic al lui Eliade ia in colimator dictatura, in modelul portughezului Salazar, recomandat lui Ion Antonescu, fata de care se deschisese si ultimul dictator român, Ceausescu. Manea reproseaza lecturii românesti sacralizarea autorului Eliade, privit exclusiv ca „icoana“ nationala. Atac si la spiritul critic actual, care nu poate fi discreditat integral. Aici, când Hannes Stein, dupa ce-l califica pe Eliade „fascist“, adauga ca „a scris carti incâlcite despre teme indepartate“, s-ar fi potrivit o reactie critica mai putin hazardata, calomnioasa. Spun asa pentru ca Manea deplânge faptul ca articolul sau a fost citit drept unul „calomnios“. Cred ca aici se ajunge inevitabil când perspectiva este amestecata, tulburata.
Incepe astfel ceva eronat, un lant al slabiciunilor, prin absorbirea a ceva in altceva. Aici, iata, o absorbire a stiintei si artei (literaturii) in politic si ideologic. Dar aceasta translatie face parte dintr-un program de gândire. Autoprogramat astfel, si acum N. Manea noteaza ca cineva i-a cerut sa separe politicul de artistic. Operatie refuzata. Pacientul uman, vine argumentul, ar fi scindat inacceptabil. Dar cât de acceptabila ar fi unitatea in confuzie? Unde se ajunge vazând cu urechea, auzind cu ochiul, mergând in mâini, scriind cu piciorul drept sau chiar stâng?
Norman Manea cere ca sa nu mai fie totul politizat, in practica, indeosebi scrisa, din România, si aparent pare bine dispus la separarea politicului de restul, dar in fapt aplica grila politico-ideologica peste tot si-n toate (ne)cazurile. Poate ca absorbirea artisticului in politic se realizeaza la el intr-un fel natural si involuntar? Exista in scrisul sau o ambiguitate. El insusi aminteste aici ca Daniel Debuisson, in „Mitologii ale secolului XX“, ii reproseaza ca separa conceptia politica fascista de opera stiintifica si literara a lui Eliade. Bine cel putin ca recunoaste necunoasterea operei celui recenzat. Pe-atunci citise doar cartea unui elev al lui Eliade. De banuit ca lectura operei stiintifice si literare a lui Eliade n-a avansat. Nu merita, totusi, aceasta opera o lectura integrala si integral clarificata? Este ideologia indreptatita sa absoarba orice, ca o imensa gaura neagra a existentei?
Norman Manea ramâne onest si când recunoaste ca a adulmecat scandalul. „Avusesem o intuitie corecta. A fost un scandal urias.“ Cui prodest? Constata, nu stiu cât de rece, ca lui nu.
Este el, ma intreb, un dezideologizat de la trezirea anticomunista afirmata inca din vremea liceului? Pare mai degraba un antiideolog arbitrând intre ideologii. Un ideolog antiideolog care-si propune sa mentina echilibrul ideologic, intre marile, stapânitoarele ideologii, care au dat aerul de respirat, insa atât de imbâcsit, istoriei.
România, avertizeaza acum, a cazut exclusiv in anticomunism profascist, pronazist si prolegionar, pe filiera ocupata entuziast si de Antonescu-Eliade. Dar de ce n-a venit Eliade in România national-comunista condusa de dictatorul Ceausescu daca trebuie sa-l vedem ca un extremist de dreapta dispus sa integreze extrema stânga?
Punctul fix al lui N. Manea este democratia, care nu incape insa intr-un punct central, ci in doua. Teoretic. Practic, el exclude democratia dreptei. Sa fie vorba in acest (ne)caz doar de o optiune practica, cetateneasca, la stânga? Pentru România, o optiune descoperita si-n epoca lui Ceausescu: a existat in comunism democratia stângii cultural-artistice in Aktionsgruppe Banat.
E real ca a existat la noi un oportunism comunist foarte aglomerat, cu patru milioane de membri PCR, mânati in turma de accesul la slujbe cât mai bine platite, masiv renegati dupa implozia sistemului cvasi-mondial al declasarii. Dar nu este aici si o dovada de intelegere a realitatii, a istoriei? Dezicerea libera ajunge mai discutabila, ori acceptarea silita?
N-am parcurs dosarul de comentarii dresat (ca la circ?) in apararea lui Eliade si distantarea de Manea, dar retin un alt termen cu care a fost acesta calificat: „monstru“. Va sa zica, infractor si monstru. Desi Eliade e cunoscut acum (2009) ca adept al Garzii de Fier, citim in acest lung interviu, „monstru“ nu e el, dar tot Manea. Se scrie, ca atare, la extrem, la distrugere, dar ramâne de luat in seama ori, mai grav si poate si mai caraghios, in serios, acest joc generat de cearta ideologica? Mi se pare sub orice nivel de intelegere sa vezi, in oricare dintre cei doi, in intreg si pe parti, niste monstri.
N. Manea nu se cade sa se lase provocat si absorbit de acest ludic josnic care nu exceleaza nicidecum printr-o adevarata cunoastere. Admit ca gândirea poate fi usor absorbita de patimi, insa ea isi poate reveni, se poate revizui.
N. Manea este recunoscator SUA, regimului politic, nu doar celui actual ori contemporan. E un americanofil integral. El il indexeaza aici pe N. Manolescu, intrucât a cerut SUA sa-si recunoasca vina pentru exterminarea indienilor si razboiul din Vietnam. Dar nu e nimic singular, nici doar românesc, intr-o astfel de pozitie, discutabila ca oricare alta. (In)toleranta (geo)politica naste disensiuni, conflicte. Obiectivitatea se asaza pe un suport de subiectivitate. Daca Manolescu vede, punctual, intoleranta, Manea, tot punctual, tinteste toleranta SUA, tara care a acordat viza lui
M. Eliade, desi a fost un extremist politic. Insa nu este sigur ca viza s-a acordat dupa ce extremismul ii fusese cunoscut. Exista undeva pe Pamânt libertate absoluta, daca ea chiar ar fi si posibila? SUA invinovatesc si mai mult prohitlerismul de dinaintea lui Hitler, tine sa precizeze Norman Manea. Da, exista si-n Europa o polemica juridica: intre dreptul supralegal si nedreptatea legala. Ea câstiga teren. E-n curs de a se faptui mai extins. Dar cine poate sa admita aici dreptatea dreptatilor?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper