Anotimpurile premierelor cinematografice franceze

Un articol de IOAN LAZAR

 

Ne-am obisnuit ca, odata cu toamna, sa fim mai des invitati la cinematograf. Redeschiderea scolilor, ca si a cursurilor universitare, terminarea perioadei de concedii, briza autumnala si, nu mai putin, firescul mers la productiilor ajunse la final aduc la început de septembrie febrilitatea întâlnirilor dintre cineasti si spectatori. La noi, dar si prin alte parti, obiceiul aproape ca s-a încetatenit.
În Franta e putin altfel. Svungul produs de evenimentul anual al lunii mai – Festivalul de la Cannes – obliga la o reordonare. Daca e sa ne rezumam la productia franceza, se impune sa întelegem ca abundenta premierelor determina ea însasi alt calendar, mai concentrat, al lansarii filmelor pe piata. Asa încât vom accepta cu usurinta continuitatea sezoanelor cinematografice derulate în salile pariziene de cinema. Odata cu festivalul, unul dupa altul, filmele se prezinta în straie de gala si la Paris, ca si cum autorii nu ar dori altceva decât sa prelungeasca atmosfera unui ceremonial special.
Le vom lua pe rând, într-o suita de succinte comentarii. Nu sunt doar titluri încununate deja la Cannes, ci si filme clasice, ale caror copii, reconditionate numeric, si-au avut, astfel, a doua lor premiera în festival.

PRIMAVARA
Bérénice Bejo, la Cannes si la Paris
S-a mizat, de la începutul festivalului, pe succesul filmului lui Asghar Farhadi „Trecutul“(„Le Passé“), poate si pornind de la recunoasterea internationala a cineastului, si nu mai putin având în vedere prezenta pe generic a unei actrite în voga, mult talentata, si foarte apreciata în toata lumea, Bérénice Jojo. Conflictul Mariei cu fiica, Lucie, îl nelinisteste pe Ahmad, fostul sot, chemat de la Teheran la Paris, în vederea rezolvarii divortului. Efortul lui de a calma situatia îl duc la descoperirea unor lucruri necunoscute. Cineastul se arata si aici un specialist al problematicii separarilor. Citind scenariul, într-o vacanta, Bejo l-a apreciat drept un cadou, o bijuterie de rol. Era cu totul altceva decât personajul din „Artistul“. O solicita în alt plan, dramatic. Si, în plus, era mai putin conventional, mai apropiat de realitatile cotidiane, si chiar de biografia ei. Povestea unor parinti despartiti, cu consecinte în destinul copiilor, avea o doza de universalitate indeclinabila. În interpretarea Mariei, Bérénice Bejo ne arata feminitatea în conditia ei de responsabilitate si seriozitate.
Filmul ofera imaginea unui cinematograf francez de calitate, deosebit de receptiv la problematica lumii de azi.
VARA
Un echivalent al lui Clint Eastwood si o liceanca pariziana
Combinatiile distribuitorilor francezi s-ar cuveni studiate. Încerc sa înteleg cum poti arunca pe piata un film baroc, greoi, greu comestibil pentru un public estival, alaturându-l unuia lejer, dar si unuia clasic, ce, altminteri, nu poate fi scos din peisajul subiectului sau. Complementaritatea îsi impune regimul, asa încât un cât mai larg evantai de gusturi sa poata fi astfel satisfacut. Este si aceasta o arta, dar, nu mai putin, o stiinta. Titlurile vorbesc de la sine, fara îndoiala. La început de iulie a intrat în cinematografele pariziene Michael Kohlhaas, în regia lui Arnaud Des Pallières, cu danezul Mads Mikkelsen în rolul titular. Un film lent, cu violente, întoarcere în timpul primului deceniu al secolului al nouasprezecelea, la 1808, mai exact, pe parcursul epopeei napoleoniene, traversare a Euroipei la galop, pornind de la viziunea unui scriitor german, Heinrcih Von Kleist, adaptata si transmutata în peisajul unui turnaj în locatii franceze. Filmul nu poate fi decât apasator, precum imaginarul unui autor sinucigas, într-o epoca a inechitatilor de tot felul, când nu doar ca nu se putea trai din scris, dar nici macar nu se garanta eficienta studiilor. De atâtea ori vremurile i-au strivit pe cei sensibili, capabili de reflectie asupra propriilor contemporani. Nu e dificil sa detectam aici acuitatea meditatiei, cu trimitere la actualitate.
Vara franceza a mai facut loc, cumva în contrareplica, unei reluari. Ma gândesc la „Plein soleil“. Reconditionat numeric, filmul realizat de René Clément în 1960 s-a bucurat la gala canneza de prezenta unuia dintre interpretii principali, Alain Delon, pe atunci înca foarte la începutul carierei sale. Evenimentul etalonajuluiu numeric a reactualizat recunoasterea june-primului francez fata de cel care l-a lansat cu destul de multi ani în urma. Spunea Delon: „René Clément este un maestru. El, care m-a învatat, era cel mai mare regizor pe care l-am cunoscut, cel mai mare cadreur, cel mai mare cameraman“.
Evenimentul îsi are locul lui într-o serie tot mai cautata, aceea a titlurilor apartinând cinemagrafului clasic. Asa ca vom reveni.
Un interes special a stârnit si „Jeune & Jolie“ de François Ozon. Recunoscut drept unul dintre specialistii eternului feminin în variantele de ultima ora, Ozon a tinut sa elucideze câteva lucruri care facusera vâlva la Cannes. Filmul sau contureaza portretul unei fete de 17 ani, etalat în patru anotimpuri. Isabelle – careia regizorul i-a gasit o excelenta interpreta, Marine Vacht –, se prostitueaza asa cum respira. Nu o face pentru bani, nu participa afectiv. Poate doar plictiseala sau nevoia de a trece prin anumite experiente justifica aventurile acesteia, ceea ce prelungeste un fel de a fi, un rau de a vietui. Prostituata de lux face din seductie o forma de existenta. La Cannes, un gazetar de la „Hollywood Reporter“ retinuse în felul lui afirmatiile cineastului francez. Invocând engleza sa aproximativa, tânarul cineast revine cu ocazia premierei pariziene a filmului (21 august 2013). Daca atunci ar fi observat ca prostitutia constituie o fantasma comuna unui mare numar de femei, acum nuanteaza, aratând ca sexualitatea feminina echivaleaza cu o forma de a fi platita. Desi pare cam acelasi lucru, Ozon avertizeaza ca a avea fantasme nu constituie totusi un act în sine, o manifestare sexuala propriu-zisa. Cineastul a mai adaugat o motivatie la atitudinea de pe Coasta de Azur. Astazi, tine el sa ne aduca aminte, un cineast este tot mai mult un exponent al comertului, asa ca trebuie sa stie sa-si vânda filmul.
TOAMNA
Octombrie cu Palme d’ Or
E de înteles ca ritmul premierelor creste odata cu ploile toamnei. În fiecare luna a anotimpului autumnal în salile franceze intra cel putin una din (co) productiile autohtone lansate în mai. În septembrie, de pilda, pe 11, Arnauld Desplechin ni-i prezinta pe Benicio Del Toro si Mathieu Amalric în adaptarea unui roman de succes, „Psychothérapie d’ un Indien des Plaines“, publicat de Georges Devereux în S.U.A., în 1951. Este povestea unui indian , care, luptând pentru Franta, va fi admis într-un spital specializat în maladiile creierului. Un medic studiaza diferitele aspecte ale bolii: ameteli, cecitate temporara, pierderea auzului etc. Filmul este, de fapt, povestea unei prietenii între doi oameni, doctor si pacient, fiind, desigur, si autobiografia medicului cercetator.
Fara îndoiala, premiera cea mai asteptata a toamnei este filmul încununat la Cannes 2013 cu Palme d’ Or. „La vie d’Adèle“ (regia – Abdellatif Kechiche) vine la întâlnirea cu publicul parizian pe 9 octombrie. Despre relatia dintre o tânara cu parul albastru, Emma, si o adolescenta de numai 15 ani, Adèle, s-a scris si s-a vorbit foarte mult în ultimele luni. Sunt cu atât mai mult de asteptat reactiile presei franceze si internationale la apropiata lansare pe piata a filmului.
Sfârsitul lui octombrie aduce pe ecrane „Blood Ties“ de Guillaume Canet, cu actiunea plasata în New York-ul anului 1974. Subiectul este polarizat de viata a doi frati, unul bun si altul rau, cum se spune. Chris, preferatul tatalui, iese din detentie. Fratele lui, Frank, încearca sa-l ajute sa-si refaca familia si sa porneasca pe un drum nou. Încercarea trece prin momente dramatice.
Si „The Immigrant „(premiera pariziana este preconizata pentru data de 21 noiembrie 2003) propune un univers newyorkez, de la 1921, vazut prin existenta a doua surori, Ewa si Magda, care, parasind Polonia natala, vor sa se stabileasca pe tarâmul tuturor promisiunilor. Filmul regizat de James Gray ne-o readuce în atentie pe Marion Cotillard (Ewa Cybulski), foarte bine primita de presa editiei din acest an a Cannes-lui.
IANUARIE 2014
Cannes Classics, cu „Regina Margot“
Desi fiinteaza de doar câtiva ani, Cannes Classics si-a sporit prestigiul într-un mod vertiginos. Nu doar ca a crescut numarul titlurilor, dar s-a diversificat simtitor si paleta modalitatilor de prezentare. Invitatii speciali ai acestui tip de proiectii-reper din istoria cinematografului de ieri si de azi reprezinta ei însisi veritabile pietre de hotar. Evenimentele sunt motivate si printr-o mizanscena aparte, cu aer sarbatoresc, aniversar, dincolo de valoarea de necontestat a creatiilor cinematografice.
Ocaziile difera, si uneori par doar simple pretexte de a recapitula paginile memorabile ale artei filmului. Adevarul este mult mai complex, si el exprima, de fapt, pretuirea pentru acei oameni care si-au închinat viata cinematografului. Alteori, simpla parcurgere a unui numar rotund de ani de la premiera constituie un argument temeinic în a incita la o noua lectura a filmului.
Este cazul filmului lui Patrice Chéreau, „Regina Margot“. La doua decenii de la premiera, regizorul si-a revazut filmul la masa de montaj spre a-i conferi o noua înfatisare. În laboratoarele de la Eclair Group, materialul a fost reconditionat atât în linia imaginii cât si în ceea ce priveste sunetul. Prescurtata, rezultat al unui nou mixaj, versiunea aniversara nu aduce pur si simplu o reastaurare numerica a negativului original, ci si o splendida etalare a calitatii fotografice. În aer a ramas, desigur, emotia acelui patetism inefabil, în lumina caruia Patrice Chéreau îsi prezenta filmul la premiera lui de la Cannes, din 1993: „Povestea acestui film este Istoria Frantei, Istoria noastra. Este de asemenea un elogiu adus tolerantei. Traversând miasmele, furtunile si ravagiile Noptii Sfântului Bartholomeu, ajungem la o speranta fragila: reconcilierea Frantei sub conducerea regelui Henry IV“.
Filmul ar merita un comentariu special. El este expresia unei colaborari cu maestri în fiecare dintre capitole, de la regia lui Patrice Chéreau, la scenariul propus de Danièle Thompson (în colaborare cu regizorul), care este si autoarea dialogurilor, la excrelentii lui interpreti: Isabelle Adjani (Margot), Daniel Auteuil (Henri de Navarre), Jean-Hughes Anglade (Charles IX), Vincent Perez (La Mole), Virna Lisi (Catherine de Medicis), Dominique Blanc (Henriette de Neverres).
Anuntata pentru ianuarie, premiera noii versiuni va deschide, de fapt, anul cinematografic 2014.
Sa ne întoarcem la vara lui 2013. Mentionam ca la început de iulie a fost plasata premiera altui film clasic francez – „Plein soleil“. Versiunea, inedita, este rezultatul unei colaborari între Cinemateca Franceza si Fondul cultural franco-american. Evenimentul este inclus într-un ciclu de manifestari omagiale, prilejuite de împlinirea unui secol de la nasterea regizorului René Clément. La acest aspect ar trebui sa reflectam, spre a învata cum francezii stiu sa-si pretuiasca valorile.
Filmul ar putea sa ne dea de gândit si daca tinem seama de prezenta pe generic a Elvirei Popescu.
Alte omagieri, noi aniversari
În competitie anul acesta cu „La Vénus à la fourrure“, filmul lui Roman Polanski ar fi meritat un premiu de interpretare pentru Emmanuelle Seignier, dar poate si pentru exercitiul de adaptare remarcabila a unei piese de teatru. Regizorul, dincolo de orice firesc subiectivism (fiind vorba de sotie), aprecia capacitatea interpretei sale de a trece de la o emotie la alta, în fond de a oferi o inspirata ipostaziere a personajului din cartea lui Sacher-Masoch, autor aproape necunoscut, la Wanda lui Polanski, ceea ce angajeaza noi atitudini, schimbare de ton si accent, jocuri ale gestului si ale corpului, dând replici unui actor inteligent precum Mathieu Amalric, el însusi regizor.
La cei optzeci de ani împliniti nu demult, Polanski poate ca ar fi fost îndreptatit la un mic cadou cannez, pe care pesemne publicul noii sale premiere i-l va acorda prin aprecierea acestui film de camera, echivalat si ca recunoastere adusa unei interprete deprinzând arta de a se autodepasi.
În aceeasi succesiune, a premierelor consacrate unor personalitati ale culturii franceze, se înscrie si „Opium“ de Arielle Dombasle. Actrita, cântareata si realizatoare, autoarea propune o paranteza muzicala destinata memoriei lui Jean Cocteau. Este un film ce radiografiaza, sub specia unui gen popular, comedia muzicala, relatia dintre cel mai sus numit si Raymond Radiguet, a carui moarte, la începutul anuilor 20, avea sa provoace un adevarat dezastru sentimental în existenta lui Cocteau. Acesta cade în patima opium-lui, în încercarea de a se consola dupa disparitia prietenului sau.

Iata, asadar, o tentanta diversitate de subiecte. Intrarea acestor productii pe ecranele franceze indica starea unei cinematografii nu doar lipsite de prejudecati, dar, mai cu seama, în masura sa ofere fiecaruia dintre povestiri conditia estetica adecvata, în respectul pentru tema propusa, si, deloc mai putin, si pentru spectatorul caruia i se adreseaza.
Este în primul rând o lectie de cinema cultivat pentru un lector al ecranului de aceeasi factura.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper