„Viclenia“ gradualului

Un articol de TUDOR CATINEANU

Gânditorii Greciei antice si-au pus o întrebare simpla si totusi uimitoare: oare câte fire de nisip trebuie sa adunam ca sa putem vorbi de o „gramada“!? Apoi, pe la noi se spune ca „Nu se face primavara cu o singura floare“. Sensul problemei este acelasi, ceea ce înseamna ca logica întrebarii este una umana, nu numai elina. Diferenta dintre firul de nisip si o floare nu intra în logica întrebarii. Si nu putem scapa de întrebare, invocând „viclean“ termenul „gramajoara“, pentru ca întrebarea se repeta aidoma si aici, la „gramajoara“.
În cazul poeziei, problema este „transata“ (ar zice domnul Andrei Marga), respectiv este suspendata (zicem noi) foarte simplu, caci poetul George Cosbuc zice:  „Picurii cu strop de strop / Fac al marilor potop / Zilnic câte-un spic aduna / Si-n curând tu ai un snop“. Dar, oare cât de curând se transforma picurul în potop si spicul în snop!? Caci este o „cale“, inclusiv temporala, între strop si potop, între spic si snop. Aceasta „cale“ nu este chiar „atât de lunga“ ca aceea din „La steaua“ lui Eminescu… Dar, de la firul de nisip la gramada, de la strop la potop si de la spic la snop, oricât de mica sau de mare ar fi, exista totusi o distanta, un interval temporal traductibil în numere, deci gradual. Vom raspunde ca la întrebarea pusa initial pur si simplu nu se poate raspunde. Ceea ce înseamna ca aditia si transferul de la primul termen (singular si solitar) la al doilea (colectiv, „îngramadit“) se face pe nesimtite si pe nestiute. Dar ceea ce se petrece astfel (pe nesimtite, pe nestiute) se numeste de regula sau proces inconstient sau viclenie,  de unde si titlul acestui text.
Experienta cea de toate zilele (nu chiar si de toate noptile) adevereste expresia „viclenia gradualului“, care se însoteste cu „tragerea pe sfoara“. Nu percepem aceasta viclenie, pentru ca pe primul plan al experientei cotidiene iese în evidenta caracterul benefic al gradelor, al gradualului. Chiar la nivelul limbajului popular (si cotidian) întâlnim elogiul gradualului. În frunte sta paradigmaticul „Graba strica treaba“, dupa care vin diverse derivatii si ramificatii. Zicem „Încetul cu-ncetul se face otetul“, la care am putea adauga „Si se drege baietul“. Întelesul pozitiv are si un caracter istoric, secular sau milenar: „Încet, încet, ca nu dau turcii!“. Moldoveanul aduce în acest îndemn un plus de blândete cu „Încetisor, încetisor!“, echivalent cu „Usor, usor!“, chiar „Usurel!“ Un antonim al acestor termeni este dat de „brusc“, acesta fiind perceptibil, vizibil pentru toata lumea. Ceea ce este brusc se tradeaza chiar prin bruschetea sa. Dar, ceea ce se petrece si se acumuleaza lent nu se tradeaza, este oarecum de la sine înteles, dar pe aceasta „portita“ nestiuta („Kerka porta!“) se strecoara viclean „viclenia gradualului“, a multimii adunate.
Trecerea de la ceva la altceva – pe nesimtite, pe nestiute – este continuta si în expresia uimita: „Unde dai, si unde crapa!“, la care am putea adauga si distihul „Frunza verde de dai-nai / Nu crapa tot unde dai“. Pe aceasta cale, putem ajunge si la „Ce-am avut si ce-am pierdut“. Se subîntelege ca autorul acestui distih nu a avut nimic, deci nu a pierdut nimic, ceea ce echivaleaza cu o Lege a conservarii Nimicului, nu numai a Substantei si a Energiei (E= mc²). Numai ca viclenia doar simuleaza ca este un fel de Nimic, întrucât  se petrece pe nesimtite si pe nestiute, dar ea este în esenta ceva, ceva calificat si uneori (de multe ori) absolut periculos.
Cel mai simplu exemplu este acela al „dependentelor“, analizat cu subtilitate de catre psihologul englez Dylan Evans („Emotia“, All, 2005). Din diverse motive, inclusiv din curiozitate, virtualul (la început si virtuosul) „dependent“ începe cu o doza mica de narcotice. Senzatia de „fericire“ este atât de noua si de puternica, în raport cu „starea de spirit“ obisnuita, încât doza se repeta. Cel intrat pe aceasta cale doreste o „fericire“ sporita, încât dozele devin tot mai frecvente si tot mai mari, drumul spre „fericire“ fiind astfel tot mai scurt. Pe nesimtite, s-a intrat într-un cerc vicios. Si, vorba lui Eugen Ionescu: „Nu mângâiati cercurile pentru ca ele risca sa devina vicioase!“. Cel drogat nu va recunoaste nicicum ca este drogat, întrucât el se identifica treptat cu „fericirea“ lui. Tot asa, nici betivul nu va recunoaste ca este beat, chiar daca este „beat crup“, ca în cazul unei Judecatoare aparuta pe „Sticla“. Cazurile în care oamenii beau „de sting“, dar nu se îmbata, sunt putine, pentru ca sunt putini urmasii lui Socrate („specie“ pe cale de disparitie).
Un alt exemplu, din zilele noastre, poate fi gasit în viata politica. Se poate observa cu ochiul liber („libertatea de a privi“ este oare înscrisa  în Constitutie!?) ca termenul „politica“ are un numar neasteptat de mare de întelesuri negative, peiorative.  Termenul „politete“ este asociat cu Politica, dar numai de „politete“ nu putem vorbi în cazul multor oameni politici.  Fenomenul gradual se petrece mai ales în relatia dintre Putere (Pozitie) si Opozitie, iar la nivel individual, între P1 si P2. Sa zicem ca începutul îl face Opozitia, reprezentata de P2. Acesta îi reproseaza lui P1 ca nu este un „om de cuvânt“, pentru ca în campania electorala a promis ceva, iar acum face altceva. Aici, la rândul lui P1 – stând ferm pe Pozitie – îi reproseaza lui P2 ca atunci când erau la Putere, el si ai lui au prezentat „starea Natiunii“ în parametrii pozitivi exagerati si ca „starea reala a Natiunii“ este alta. A intrat aici în joc argumentul cu „greaua mostenire“. Adica, mai întâi rezolvam „greaua mostenire“, lasata de voi, apoi, cândva (nu se stie precis când) vom trece si la realizarea proiectelor noastre, a promisiunilor. Aici începe miscarea graduala, care consta în atribuirea reciproca a unor epitete care sunt tot mai „tari“ . Batrânul Protagoras, tratând despre opinie, spunea ca oricare opinie poate fi sustinuta cu argumente, iar argumentele pot fi „mai tari“ sau „mai slabe“. Fiecare dintre cei doi oponenti, aflati în disputa, are obligatia de „a face mai tare argumentul mai slab“. Numai ca în cazul disputei dintre P1 si P2, argumentele sunt înlocuite cu epitetele, încât cu ele ar avea câstig de cauza „epitetul cel mai tare“. Astfel ca, prin reflexia multiplicata în oglinzi si ca la „ping-pong“, de la epitetul cel mai slab, care este „lipsa de cuvânt“, se ajunge progresiv la „mincinos ordinar“ si s-ar merge si mai departe daca limba româna ar avea si alte resurse lingvistice injurioase. În epitetul „mincinos“ un specialist este domnul Ioan Ghise, care poarta cu mândrie „tabla transparentei“ pe piept. Se pare ca dânsul uita, sau înca nu a aflat ca minciuna este deliberata, ca este constienta, iar în acest sens Platon spunea ca „Numai mincinosul cunoaste adevarul“, chiar daca ceea ce crede el – Mincinosul – ca este adevarat, nu este si obiectiv adevarat. Or, în foarte multe dispute colocviale, informatia nu este „mincinoasa“, ci este doar eronata, sau gresita, sau partiala, sau selectiva. Daca nu facem aceaste distinctii, atunci, fiind si selectiv, oricare „punct de vedere“ este mincinos (inclusiv cel al domnului Ioan Ghise).
Epitetul este figura de stil cea mai saraca sub raport spiritual, cea mai „saraca cu duhul“ Si totusi este cea mai frecventa, ajunsa la cotele (gradele) cele „mai înalte“. Degeaba a spus Lucian Blaga ca în gura românului „înjuratura înfloreste estetic“. În traditionalele interventii ale domnului Corneliu Vadim Tudor, sau în recentele izbucniri ale domnului Dumitru Dragomir, nu putem identifica nicicum, chiar daca am cauta cu lupa, vreo „molecula estetica“. Atunci când se „gratuleaza“ reciproc prin recursul la epitete, P1 si P2 au în vedere, fiecare în parte, doar ultimul epitet al celuilalt, la care mai adauga doar un grad „nevinovat“ de „tarie“. Daca raportam, însa, ultimul grad la primul, sau la „gradul zero“, deci la punctul de plecare, intervalul gradual, respectiv ultimul grad, poate fi si catastrofal. Dar progresia graduala a epitetelor se integreaza într-o progresie mai generala, petrecuta la scara nationala. Ne trezim „brusc“ în fata unor fenomene care ne uluiesc, dar care s-au acumulat lent, gradual, fara ca noi sa stim. Probabil ca cel mai pregnant, mai vizibil, este fenomenul polarizarii sociale. Putem încheia aceasta secventa cu îndemnul zicalei românesti: „Da-mi, Doamne, mintea românului cea de pe urma!“.
Dar „gradele“ pot fi privite si dintr-o alta perspectiva. Ele stau la baza oricari reforme, pentru ca Reforma este prin definitie graduala si prin acest caracter se distinge ea de Revolutie, care tinde sa întoarca brusc Lumea pe dos (ca în metafora cu „taierea cozii câinelui“). Apoi, este cunoscuta definitia potrivit careia „Geniul este o îndelunga rabdare“, respectiv, exprimat în procente, ca Geniul este 90% transpiratie si numai 10% inspiratie. Accentul cade aici fundamental pe acumularea graduala, deci pe efort, nu pe confort. Este la fel de bine cunoscuta si admirabila metafora a „picaturii chinezesti“ Numai ca metafora este bivalenta, respectiv ambivalenta, întrucât poti aplica tehnica „picaturii chinezesti“ si la tortura, dar si la construirea Zidului Chinezesc, facut în etape succesive.
Aceasta înseamna ca gradele ca atare nu sunt neaparat sau întotdeauna „viclene“, ele fiind de regula doar un instrument neutru si neutral. Gradualul poate deveni „viclean“, daca nu este cunoscut si stapânit, apoi, cunoscut si stapânit fiind, el poate deveni „viclean“, daca este manipulat.

N.B. În dialogul „Protagoras“ al lui Platon, cele doua personaje, Socrate si Protagoras, pleaca de la opinii diferite, opuse chiar. La sfârsitul dialogului, dupa o lunga dezbatere dialectica a temei, se trezesc uimiti ca fiecare a ajuns sa sustine opinia celuilalt., ceea ce echivaleaza – cum si zice unul dintre personaje – cu „o grozava rasturnare a lucrurilor“. N-ar fi exclus ca relatia dintre Pozitie (Putere) si Opozitie sa aiba un destin similar, într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper