„Un punct de sprijin cu care noi rasturnam Universul“

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

DOINA MIGLECZI în dialog cu CRISTINA RUSIECKI

 

 

Cristina Rusiecki: Festivalul se numeste Ariel Inter Fest. Ariel e clar, e numele teatrului organizator. Dar Inter de la ce vine?
Doina Migleczi: Inter-ul înseamna si interactiv, si international.

C.R.: E greu de organizat un festival international la Râmnicu Vâlcea?
D.M.: Am fost la un pas de a renunta la festival, dar, cum eu dau cu coarnele înainte, chiar daca avem sau nu posibilitati, ele vin. În fond, noi am putea sa facem mai mult si calitativ, si cantitativ, si ca performanta. Acum, lucururile sunt în stand-by. Pe masura ce o sa prindem mai multa forta financiara, sigur ca o sa le etalam.

C.R.: Mi s-a parut cu totul laudabil faptul ca intrarea la spectacole este gratuita.
D.M.: Asta s-a împamântenit dinainte de festival. Pe 29 iulie se sarbatoreste aici Ziua Imnului National, pentru ca Anton Pann, care are si o casa memoriala vizavi de Parcul Zavoi, a cântat pentru prima data imnul în locul care avea sa se numeasca Cismeaua lui Anton Pann. Este o data pe care o disputam cu cei din Brasov, care sustin ca oficial la ei s-a cântat imnul pentru prima data. La noi, probabil ca s-a cântat neoficial. Din aceasta disputa s-a nascut festivalul. Avem trei zile festive, cu parada, cu steag ridicat, cu Anton Pann care cânta în terasa bordeiului, de fapt o casa vâlceana foarte frumoasa. În jurul acestor trei zile festive ale orasului obisnuiam sa venim si noi cu partea noastra culturala pe care am încercat sa o dezvoltam.

C.R.: Sa înteleg ca intrarea este gratuita numai în aceste zile?
D.M.: Sigur ca da. Din aceasta intrare gratuita iese un câstig foarte mare. Omul care vine la teatru acum, fara bilet, va veni si în toamna, cu bilet. E o dimensiune conexa a festivalului, aceea de a ne forma un public. De treizeci de ani ne luptam sa formam un public, asa ca ne mai adaptam si noi lui.

C.R.: Ce înseamna adaptare în cazul acesta?
D.M.: Adaptare înseamna ca sâmbata si duminica oamenii nu vin la teatru. Fiind bucuresteanca, mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu ideea ca sâmbata si duminica oamenii nu vin la teatru. Cum e un oras de provincie, se duc la iarba verde sau la ei la tara. Dar la film vin. Si atunci le oferim film. E un alt segment de public. Noi avem o sala generoasa si pentru film, si pentru teatru, iar acum avem si 3D, si turnanta. Pentru 3D vin sâmbata si duminica, iar noi ne multumim cu luni, marti si miercuri pentru teatru.

C.R.: Am înteles ca si în timpul saptamânii încurajati publicul cu seri gratuite pentru elevi si pensionari.
D.M.: A, întotdeauna pensionarii intra gratuit. Nu e un procent chiar asa de mare. Li se alatura persoanele cu dizabilitati. Teatrul nostru a facut multe programe de insertie sociala prin ’96, când am dezvoltat institutia, probabil singura care a iesit dintr-un ONG. S-a dezvoltat atât de tare, încât a fost luata de Primarie. Ne-am ales noi cine sa ne ia, pentru ca Primaria ni se parea mai stabila în timp. De aceea facem multe evenimente pentru oras. Automat si orasul ne doreste, ne ocroteste si ne da un buget, cu alte cuvinte, un punct de sprijin cu care noi rasturnam Universul. Nu putem sa-i presam nici pe ei sa ne dea bani tot timpul.

C.R.: Si festivalul s-a nascut tot din intentia de a rasturna Universul?
D.M.: Dorinta de a face un festival dateaza de peste sapte ani. Sigur ca mi-l doresc original, dar pâna când o sa aplic toate ideile mele originale mai trece ceva timp. Editiile anterioare au iesit mai bogate decât festivalul de anul acesta.

C.R.: Asadar intentia are peste sapte ani, dar festivalul a ajuns numai la a treia editie…
D.M.: Când am vazut ca nu s-a agreat imediat ideea unui festival acum sapte-opt-zece ani, l-am facut, dar fara sa-l numim festival. Noi am calatorit mult si am întâlnit trupe, personalitati ale teatrului din tara si din strainatate. La un moment dat, am spus ca trebuie sa aducem si Europa în Zavoi, unde avem sediu, si iata ca a venit. Ne-am axat mult pe antropologie teatrala, pentru ca la Nisa am cunoscut un om deosebit, Claude Devos, un om foarte modest, dar foarte generos în modestia sa. Doctor în antropologie teatrala, preda aceasta disciplina la Facultatea de Teatru de la Nisa, unde noi am organizat un work-in-progress. De altfel, editia de acum sta sub semnul acestei titulaturi. Am jucat la Monte Carlo câteva spectacole. Apoi Claude Devos ne-a recomandat primarului din Bonifacio, o localitate din Corsica, unde am terminat un spectacol care a fost chiar un work-in-progress. L-am început la Nisa cu text cu tot si l-am terminat în Sassari, unde trebuia sa mergem la un festival. Mi-as fi dorit ca aceasta personalitate sa vina la Râmnicu Vâlcea, dar nu am reusit niciodata. Claude Devos m-a inspirat sa dezvolt întâlnirile de acest gen. Unul dintre partenerii nostri fideli din strainatate este teatrul din S’Arza, un teatru modest la rândul lui, cu care se manifesta schimbul real între cultura româna si cea din Sardinia. Spectacolele lor sunt marcate altfel decât am crezut eu.

C.R.: În ce sens altfel?
D.M.: Daca noi, când ne referim pe scena la un obiect folcloric sau o traditie, vrem sa o transmitem cu o acuratete extraordinara, sa nu existe nici un kitsch în acel obiect, în decor sau în vestimentatie, ei folosesc obiecte si idei din vechime într-o situatie creatoare. Ono Manofredo este directorul teatrului si are chiar studii de antropologie teatrala. Acum multi ani am avut întâlniri pe aceasta tematica. Apoi ne-am orientat pe schimbul cultural, asa ca am avut invitati din Franta, Italia, Republica Moldova. Anul acesta au fost trei trupe de moldoveni de la Chisinau.

C.R.: Dar ati invitat în festival si multe trupe din România.
D.M.: Din Bucuresti au venit Teatrul Mic, Teatrul Odeon, Teatrul National, cu care am intrat într-o colaborare foarte generoasa, prin dl Purcarete, cu „Conu’ Leonida fata cu Reactiunea“, un spectacol care s-a croit anul trecut. Iata o alta dimensiune a festivalului, cea de workshop care se continua acum. Anul trecut s-au desfasurat patru workshop-uri în paralel. În atelierul de douasprezece zile al domnului Purcarete s-a lucrat „Conu’ Leonida…“. El tine foarte mult sa lucreze în aceasta sala micuta din Zavoi si a fost o onoare sa-i vedem pe Mariana Mihut si pe Victor Rebengiuc repetând pe scena mica de lemn de aici. Spectacolul a luat forma unei productii la TNB în colaborare cu noi. Anul acesta, în deschiderea festivalului, am reusit sa-l prezentam în toata grandoarea si… complicatiile lui. Anul trecut Stefan Ruxanda, care face parte din trupa lui Dan Puric, a tinut un workshop care s-a materializat cu un spectacol. Si Aurel Palade a avut un workshop, care s-a materializat cu „Casatoria“ de Gogol. Am mai avut unul al lui Romano Foddai, care s-a materializat cu un mic spectacol al tinerilor de la Ariel Junior.

C.R.: Ce este Ariel Junior?
D.M.: Avem o scoala alternativa de teatru, o pepiniera care furnizeaza actori pentru spectacolele noastre. Tinerii cresc, merg la facultatile de specialitate, pleaca în lume, unii vin înapoi. Sunt foarte multi. Am initiat peste saizeci de tineri de actori, începând cu Marius Rizea, Luminita Erga, Iuliana Gheorghisor… Cel putin patru-cinci actori sunt acum la Teatrul din Sibiu, unii au plecat si în America…

C.R.: Care au fost criteriile de selectie în festival?
D.M.: Festivalul se adreseaza publicului, de aceea am urmarit o diversitate a spectacolelor, în asa fel încât toti sa se bucure. Au fost si comedii, si drame, si spectacole muzicale, si un monolog interminabil al italienilor, ocazie cu care am descoperit ca avem un public de teatru extraordinar. Nu se întelegea foarte mult, era cam greu de citit pe prompter, dar publicul a fost atât de generos la final. A apreciat maiestria actorului de a tine un monolog de o ora.

C.R.: Ati avut si numeroase productii pentru publicul mai mititel…
D.M.: Am prezentat spectacole pentru copii la matineu. Cu aceeasi bucurie s-au uitat la spectacole, mai ales la cele cu marionete, chit ca erau în româna, franceza sau italiana. Teatrul L’Enfumeraie din Franta a prezentat „Marceline în cautarea fructului pierdut“, un spectacol frumos, cu muzica buna. Copilasiii au stat linistiti pe iarba. În ultima zi am avut un regal pentru copii. Teatrul Odeon a facut un proiect, „Clasic e fantastic“, despre copilaria a patru compozitori. Aici l-am vazut pe Vivaldi. Spectacolul interactiv despre Chopin, pe care l-am urmarit la Odeon, era extraordinar. Mi-am amintit si eu, alaturi de copilasi, ce înseamna o polca si câte masuri are. Povestitorul este jucat de Alin Olteanu, unul dintre „arielistii“ nostri care au plecat în lume. A jucat la Teatrul „Bulandra“, plus în multe filme.

C.R.: Daca nu ma însel, Teatrul Ariel a avut în timpul festivalului doua premiere.
D.M.: Da, este o performanta a teatrului nostru. Una îi apartine tânarului Vlad Popescu, care a terminat anul trecut la Cluj: „Groparii“, dupa scene din „Hamlet“. Trebuie vazut neaparat. Un spectacol în doua personaje, foarte interesant ca viziune regizorala si realizare actoriceasca, care duce spre experiment, cu Roxana Filip si Gabriel Popescu. Cel din urma este unul dintre actorii nostri, unul dintre primii mei elevi si tatal acestui tânar regizor care, de la vârsta de cinci ani, figureaza în pozele din spectacolele teatrului nostru. A jucat mult, a fost unul dintre Spiridonii din „O noapte furtunoasa“, pentru ca mi-am dorit un copilas. Acum este cât muntele si a trebuit sa-l înlocuiesc.

C.R.: S-a jucat atât de mult? O întreb si pe directoarea, dar si pe regizoarea Doina Migleczi.
D.M.: Am ajuns la peste sapte sute de spectacole cu „O noapte furtunoasa“, la trei sute cu „O scrisoare pierduta“. Cred ca asta îmi place cel mai mult. Încercam sa mentinem viu teatrul nostru si unul dintre micile secrete cu care ma si lupt, pentru ca nu toata lumea din teatru întelege, tine de metamorfoza unui spectacol. Sunt unele piese care se pot adapta foarte bine în timp si astfel ramân vii. Sa nu ne omorâm spectacolele, pentru ca e pacat, sunt copiii nostri.

C.R.: A doua premiera din festival a fost „Noaptea care trece chiar si prin piatra“ de Leonid Andreev. V-ati lansat în cu totul alta zona.
D.M.: A doua premiera este cea a lui Horatiu Mihaiu. Acum câtva timp, prin octombrie, l-am întâlnit la Sfântu Gheorghe, când Teatrul „Andrei Muresanu“ a împlinit douazeci si cinci de ani. Mi-am dorit mult ca Horatiu Mihaiu sa revina la Râmnicu Vâlcea. El a facut un spectacol minunat acum multi, multi ani, prin anii ’90, „Picasso“. I-am spus ca-mi doresc o productie de genul acela, pentru ca nu aveam în repertoriu. Noi abordam un repertoriu foarte vast.

C.R.: A iesit asa cum o visati?
D.M.: Premiera lui Horatiu Mihaiu este exact ceea ce speram sa fie, un spectacol ciudat, vizual, nu pentru oricine. Iata, am încercat sa facem un spectacol si pentru elita. Dar vreau sa va spun ca si tinerii din Râmmicu Vâlcea sunt buni receptori de cultura teatrala si au primit foarte bine acest spectacol la care s-a muncit enorm si atât de frumos. Toata lumea din teatru a fost coplesita de personalitatea lui Horatiu Mihaiu si de cea a coregrafei Malina Andrei cu care Horatiu a lucrat la acest spectacol. Din distributie au facut parte Dan Constantin, Gabriel Popescu, Alin Paius, Ana Turos, Alin Holca. M-am bucurat pentru spectacol, sa vedem care îi va fi soarta.

C.R.: Presimt ca spectacolul va calatori prin festivaluri. Universul vizual al lui Horatiu Mihaiu se dovedeste, de fiecare data, tulburator.
D.M.: Da, fiind un spectacol cu mult vizual, a fost bine primit si de oaspetii nostri straini care s-au aratat superîncântati.

C.R.: Am vorbit despre spectacolele din festival si despre workshop-urile de la editia trecuta. S-au continuat si în cea actuala?
D.M.: Au fost trei workshop-uri în paralel, fiecare coordonator având stilul sau. Mihai Malaimare a facut „Statui vivante“. Doua zile a lucrat între zece si cincisprezece ore. La capatul lor am vazut un spectacol cu o parte dintre actorii nostri si o parte din Ariel Junior. Au fost cincisprezece-saisprezece tineri pe scena care au prezentat un spectacol de douazeci de minute impecabil. Aurel Palade îsi continua atelierul cu „Azilul de noapte“. Acum se pun bazele productiei, sa vedem când o scoate. Cam acesta e ritmul. Si chiar daca workshop-urile nu au un rezultat concret, a fost un schimb extraordinar de experienta între actorii din Franta, cei de la Bulandra, cei din Râmnicu Vâlcea si cei din Italia de la Teatrul Catalyst.

C.R.: Ce s-a întâmplat la „Hamlet & Hamlet“? Actorii care au participat mi-au vorbit cu efervescenta despre el.
D.M.: Anul acesta dl Purcarete a adus sase actori din Franta care sa lucreze alaturi de români la workshop-ul pe care l-a denumit „Hamlet & Hamlet“. Domnul Purcarete a facut un lucru extraordinar, dându-le actorilor, în primele trei-patru zile, o mare libertate de creatie. Am auzit de multe ori ca Purcarete omoara actorul. Nu! Daca actorii l-ar cunoaste în profunzime, ar sti ca Silviu Purcarete le da o libertate extraordinara în momentele de creatie. Ca regia este coplesitoare câteodata este o alta treaba. Momentul de spectacol al creatiei lor a fost uluitor. Au fost scene de teatru de cel mult zece-cincisprezece minute, bine echilibrate, cu muzica, cu lumina, cu efecte, si nu cu imagini tocite. Ceea ce l-a încântat pe Maestru si astfel a mers cu workshop-ul pâna la capat. Dar procesul de creatie a fost cel mai interesant.

C.R.: Cum v-a venit ideea sa-l invitati pe Silviu Purcarete?
D.M.: Ideea asta este permanenta si nu poate sa-mi vina peste noapte. El este al nostru, de aici. Chiar daca nu are timp sa vina sa lucreze cu noi, suntem împreuna. Am lucrat foarte mult timp si înainte de ’89, si dupa aceea. Este prezent în experienta noastra teatrala de-a lungul timpului înca din 1984, când eu jucam în „Piateta“, în „Decameronul“, în „Noaptea marilor sperante“, alaturi de Alexandru Bindea, în „Libertate conjugala“, alaturi de Paul Chiributa. Pe vremea aceea Teatrul din Râmnicu Vâlcea era o sectie a Sibiului pe care personal am desprins-o si am creat acel teatru de vizavi de noi, care acum apartine judetului.

C.R.: Acum nu mai jucati. Nu va e dor?
D.M.: Nu mai joc acum pentru ca am bun-simt si am o vârsta. Nu ca vârsta m-ar împiedica, dar chiar nu le poti face pe toate si trebuie sa stii unde ti-e locul si cât poti sa faci. În schimb, iata, m-am dezvoltat pe regie si ma bucur ca un copil când pot sa scot o productie. Neplatita, bineînteles. Pentru ca daca sunt manager, nu am voie sa fiu platita ca regizor, asa ca ma bucur doar de creatie si de actori. Niciodata nu am crezut ca pot sa fiu lider. De abia acum am descoperit puterea de a controla lucrurile, de a le manageria. Meritul meu cel mai mare este ca mi-am format o echipa. Daca nu muncesti în echipa, nu se poate, asa ca merita sa aduc vorba de Aurora Popescu, care tine coordonatele economice în mâna. Ea este foarte implicata si în factorul artistic, si cu sufletul, si cu gândul, si cu întelegerea unei contabile. E foarte important ca un director economic sa înteleaga actul artistic, sa nu fie împotriva cumpararii unei batistute, altfel foarte importanta pentru Desdemona, caci fara ea nu se face nimic. Colega noastra încearca sa ne faca tuturor mofturile atât cât se poate.

C.R.: S-ar zice ca a regasit proportia perfecta între buget si „mofturile“ artistice daca o evocati cu atâta caldura.
D.M.: Apoi o avem pe Dana Stan, care nu numai ca este un om minunat – ar fi prea banal sa spun asa –, caci e si supereficienta. Fara Dana nu se poate nimic. I s-a alaturat acum Doina, care o ajuta si care îsi doreste sa fie un bun PR. Doamna Capsa, consultantul artistic, vine din lumea didactica. Îi spunem „doamna diriginta“ pentru ca de multe ori arata cu degetul ca o profesoara: „uite ce gresala e acolo!“, mai ales la textele scrise. De regula, facem si pe soferul, si pe gospodinele. Lucram cam cu optzeci de oameni permanent, în afara de colaboratori. Avem o echipa destul de mare, în jur de douazeci de actori.

C.R.: Zece zile de festival înseamna un efort destul de mare si pentru cei din echipa de organizare, si pentru cei din echipa tehnica. Pe umerii lor apasa o mare responsabilitate.
D.M.: La tehnic îl avem pe Cosmin Otofrai. Nu pot sa enumar toata echipa tehnica. Si dl Purcarete, si dl Buhagiar mi-au spus: „Îi felicitam! Ai o echipa tehnica extraordinara“… Sunt oameni care se scoala de dimineata, monteaza, apoi demonteaza un spectacol, seara vine altul pe care îl monteaza si îl demonteaza, pentru ca a doua zi dimineata vine altul. Acum, în festival, uneori monteaza si noaptea, iar la productii, la fel, sunt acolo non-stop. Avem o echipa extraordinara, actorii sunt cei apreciati si cei care primesc aplauzele. De multe ori, se supara ca eu îi sprijin pe tehnicieni, dar actorii iau mai multe aplauze decât aceia care sunt în umbra.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper