Un ideal tot mai stanjenitor: democratia

Un articol de ALEX CISTELECAN

In numarul 30/2013 al revistei „22“, analistul politic Sorin Ionita traseaza o scurta „analiza politica“ a protestelor din lumea araba, sub titlul hotarât „Revoltele tip «primavara araba» sunt bune numai pentru demagogi“. Ceea ce, din principiu, trebuie sa fie interesant: interesant de vazut care poate fi pozitionarea dreptei libertariene fata de un fenomen atât de complicat si de versatil precum framântarile sociale de la sud de Mediterana. Sa-si exprime oare nostalgia sau preferinta pentru vechile regimuri? Nu se prea cade, macar ca reprezentantii lor, de la Mubarak la Gaddafi, treceau pâna nu de curând drept campioni ai aceluiasi consens de la Washington pe care ni-l predica de atâtia ani Sorin Ionita si gealatii sai. Sa laude, in schimb, miscarile de protest care au dus la inlaturarea acestora? Periculos, din nou, caci risca sa miroasa a populism, cu atât mai nociv in versiunile sale opuse de islamism si socialism care compun miscarile. Sa salute, atunci, acapararea si deturnarea protestelor de catre aparatul militar? Iarasi, o solutie neeleganta pentru un democrat si libertarian rezonabil ca autorul nostru. Cum sa iesi atunci din incâlceala asta de actori si amenintari, cum sa articulezi o viziune clara si transanta a fenomenului arab? Simplu: inventezi un adversar ideologic de paie (proverbialul stângist), a carui interpretare grosolana a evenimentelor sa puna intr-o lumina pozitiva propria-ti interpretare, dupa care poti purcede linistit la propria caricaturizare grosolana a evenimentelor.
Pasul unu, asadar: demascarea presupuselor interpretari simpliste si unilaterale ale primaverii arabe oferite de catre stânga: „anarhistii si revolutionarii europeni de fotoliu, frustrati ca n-au prins anul 69 pe viu, exalta nediscriminat revolta maselor din lumea a III-a“. Cine, unde, când? Nu se stie. Important e sa se creeze contrastul intre demagogia „anarhistilor si revolutionarilor de fotoliu“ si analiza atenta a libertarianului pe fonduri publice Sorin Ionita. Trecem peste faptul ca o abordare de stânga, oricât de simplista si naiva ar fi, trebuie – prin definitie, daca tot e de stânga – sa zaboveasca macar un pic asupra compozitiei sociale si a contextului istoric al fenomenelor pe care le discuta, pe când o perspectiva de dreapta, chiar si una atât de profunda si atenta pe cât crede Ionita ca e interpretarea sa, va fi constrânsa – din nou, prin chiar pozitionarea sa ideologica – sa trimita in cele din urma la fatalitatea naturii umane (pe care Ionita nu intârzie sa o bifeze: „natura profund irationala a fiintei umane“) si sa citeasca evenimentele politice si sociale ca un conflict abstract intre valori si non-valori, principii si fleacuri. Trecem peste asta – sa ramânem noi cu simplismul si ei cu profunzimea.
Ceea ce ne conduce la pasul doi: departe de a fi atât de simple si unidirectionale precum le percep stângistii imaginari ai lui Ionita, revoltele din lumea araba sunt, asadar, infinit mai complicate. Complicate si, totusi, nu prea, caci analistul nostru de la ExpertForum le rezolva dintr-o singura miscare: „de la jacqueriile taranesti medievale, trecând prin lupta de clasa marxista si pâna la miscarea Occupy, refrenul e pe fond acelasi, doar detaliile conspirationale difera: beliti-i pe cei de la putere si cetatea lui Dumnezeu va lua automat fiinta pe pamânt si nu va mai exista nici durere, nici intristare“. In aceasta grila eterna si, pare-se, imuabila, intra, desigur, si miscarile din lumea araba: nimic altceva decât „rebeliune milenarista si asteptari utopice“. Cu alte cuvinte, in viziunea lui Ionita, capitalismului i se opune doar fanatismul – intre ele nu exista nuante si trepte intermediare. Ceea ce, oricât de fals si grosolan ar fi, e cât se poate de relevant pentru modul in care apologetii capitalismului liberal inteleg presupusa mobilitate si dinamicitate a acestui sistem politico-economic: orice incercare de a mai indulci putin distributia sociala a bogatiei si de a transforma regimul democratiilor reprezentative in ceva care sa reprezinte cât de cât vointa societatii este demascata din start ca delir utopic si ratacire milenarista. Oricât de nedrepte si inegale ar fi societatile noastre, ele nu pot fi schimbate decât in ceva mult mai rau. Si oridecâte ori societatea isi baga nasul in chestiunile politice, trecând peste expertiza si recomandarile avizate ale unuia ca Ionita, putem fi siguri ca ne paste catastrofa.
De unde decurge firesc concluzia. Care e, asadar, problema cu primavara araba si de ce n-ar trebui sa ne grabim a o saluta ca un posibil pas inainte? Redau pe larg ruminatiile autorului, caci au, fara doar si poate, savoarea lor: „Una e sa-l rastorni pe Mubarak, care cheltuia 6% din PIB pe subventii la combustibil si alimente, cumparându-si astfel o relativa pace sociala, fiindca ti se pare ca nu erau de ajuns si vrei sa dai inca si mai mult la popor. Si alta e sa vrei sa tai aceste subventii absurde si ruinatoare pentru stat, care au creat starea actuala de stagnare si dependenta sociala, modernizând cu adevarat statul. Nu stiu câti dintre revoltatii din piata Tahrir aveau clar in minte ca solutia corecta e B“. Cu alte cuvinte, marea problema si marea amenintare a protestelor din Egipt nu e nici pe departe posibila lor deriva islamista sau autoritarista, ci e inevitabila lor turnura nici macar catre socialism, ci catre o minima democratie sociala. Pentru o societate autoritara si inegala ca Egiptul, solutia nu poate fi decât mai mult autoritarism si mai multa inegalitate (i.e.: neoliberalizarea), iar pericolul cel mai mare – revendicarea populara a unei forme minime de democratie si justitie sociala.
De pe culmile acestei concluzii, Sorin Ionita se poate apleca relaxat in final asupra unor reflectii de autentic filosof politic: „Legitimitatea reala a unui regim nu este data de emanatia din revolta autentica a poporului…, ci e data de consensul asupra unei solutii viabile de societate, bazata pe explicatii autentice si rationale ale deficientelor guvernarii“. Ramâne cu totul misterios modul in care s-ar putea atinge acest „consens“ asupra naturii eminamente rationale a neoliberalizarii statului, in conditiile in care societatea este, prin definitie, irationala (caci, deh, natura umana…). Probabil consensul ii vizeaza doar pe cei putini care au statutul, expertiza si fondurile ca sa-si dea cu parerea. Oricum ar sta lucrurile, teza pe care Sorin Ionita, precum oracolul din Delfi, nu o spune, nu o neaga, ci doar ne-o da de inteles de printre rânduri, este ca e cazul sa uitam de ideea de democratie ca suveranitate sau reprezentare populara. Gradul de legitimitate a unei democratii e dat de gradul sau de neoliberalizare. Punct. Tot restul – tot ce-a mai ramas din vechiul ideal modern, burghez chiar, de democratie – e simpla demagogie stângista. Nu putem decât sa-i multumim lui Sorin Ionita pentru acest cadou.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper