„The Conjuring“ – confruntarea cu familiaritatea demonicului

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

 

Mergând mai departe pe frontul filmelor de vara, „The Conjuring“, în regia lui James Wan, deschide – si, cel mai probabil, închide – sectiunea de filme horror pe acest sezon, marcând o reafirmare a filmului de gen în peisajul cinematografic. Recunoscut pentru primul film din seria „Saw“, dar si pentru un alt film recent al acestuia, „Insidious“, care se plaseaza în aceeasi zona, James Wan îsi muta de data aceasta atentia asupra unui alt subgen – forte demonice si case bântuite –, povestea transpusa fiind inspirata din faptele reale ale unor vânatori de fantome consacrati.

Incipitul diferentiaza filmul lui Wan de alte pelicule din aceeasi sfera prin faptul ca apeleaza la câteva artificii care îsi au originea în zona de documentar. La o prima vedere, „The Conjuring“ încearca sa te sperie înca din primele minute, si chiar înainte ca titlurile creditelor sa ruleze pe ecran pelicula îi aduce în centrul atentiei pe cei doi vânatori de fantome, lasându-ne impresia ca vom viziona unul dintre cele mai înfricosatoare documentare filmate vreodata. Bazat pe cunoscutul incident de posesiune demonica de la începutul anilor 1970 documentat de Ed si Lorraine Warren (interpretati de Patrick Wilson si Vera Farmiga), filmul începe si se termina cu ingrediente nonfictionale: scrolling text care detaliaza viata cuplului Warren, dar si a cazului pe care se bazeaza povestea, plus fotografii vechii care îi ipostaziaza pe adevaratii Warren.
Cu toate acestea, agenda complexa pe care o propune Wan e una cât se poate de falsa si de înselatoare, pentru ca scopul lui nu e cel de a relata – „The Conjuring“ este proiectat pentru a te speria atunci când trebuie, pentru ca are elementele necesare, si atunci când nu trebuie, fiindca se foloseste cu dezinvoltura de atmosfera si de sunet. Atentia lui Wan pentru ceea ce tine de atmosfera poate fi observata înca din primul act al filmului, care anunta un început clasic al unei povesti thriller unde lucrurile încep sa ia, gradual, o întorsatura neasteptata. Problema apare atunci când filmul se foloseste de acest potential la maximum pentru a se fixa într-un orizont de asteptare transparent, ba chiar deranjant. Productivitatea groazei e întrerupta atunci când începem sa observam teroarea marcându-si teritoriul în fiecare coltisor si asteptând sa ne prinda într-un moment sensibil pentru a-si face datoria. Un alt tip de receptare îl au filmele care încearca sa demonstreze de la bun început ca problematica posedarii nu e suficienta pentru a face un horror, bazându-se, astfel, pe un alt tip de conflict. „The Conjuring“ urmareste acelasi drum, cu un scenariu despre o casa bântuita, marcat de puncte culminante si tensionante, dar, odata ce cuplul Warren începe investigatia totul cade într-o gaura neagra si urmeaza un scenariu pe care l-am mai vazut.
De cele mai multe ori, filmul se transforma într-un val-vârtej de momente „scary“ si sunete terifiante, în ciuda relatiilor care se încheaga sau a situatiilor care ajuta la structurarea povestii. Totusi, o mare parte din aceste situatii îsi fac, în fapt, datoria, cu atât mai mult cu cât sunt acompaniate de un sound excesiv si cutremurator: câteva secvente în care mama familiei bântuite, Lili Taylor (Carolyn Perron), joaca baba oarba prin casa cu una dintre fetitele ei, pâna când un al treilea jucator invizibil îsi face aparitia; scena abrupta în care fotografiile înramate ale membrilor familiei sunt date jos de pe perete; sau aparitiile nocturne care îi sperie pe copii si îi trag de picioare. Dar aceste elemente sunt însotite, fara cea mai mica urma de îndoiala, de o parada pura de clisee, dintre care cel mai comun ipostaziaza o încercare de exorcizare.
Odata ce filmul îsi pune în miscare mecanismele horror, povestea curge la vale, în linie dreapta, si se dovedeste, catre final, cât se poate de plictisitoare. Când filmul se transforma într-un fel de oda închinata puterii de a crede în fenomenele supranaturale, o mare parte dintre elementele care ofereau substrat povestii capata si ele nuante de camp, pierzându-si ritmul în momentul în care Wan arunca în zbor si tente cartoonish, prin aparitiile demonice ce îsi propun sa se izbeasca de fata spectatorului. Desi punctele slabe ale celui de-al treilea act al filmului sunt anticipate înca din primul act, care are rolul de a introduce spectatorul în atmosfera si de a pune pe harta gradat momentele culminante, mestesugul regizorului poate fi totusi observat în imaginea care îsi atribuie rolul de a descrie o lume – casa familiei Perron – aflata în declin. Sentimentul de incertitudine si atmosfera tulburatoare sunt cu atât mai bine redate cu cât camera, în sine, pare a fi o fantoma care umbla de una singura printre celelalte personaje, rotindu-se la 360 de grade.
Spre deosebire de minimalistul „Saw“, care dispune de un întreg arsenal de mijloace care mai de care mai grotesti si de gore, „The Conjuring“ trateaza cu eleganta elementele horror si nu exagereaza în materie de manipulare. Dar, si în acest caz, capcanele pe care Wan încearca sa le evite îl ajung din urma. Familia Warren stie, cu siguranta, cum sa faca fata posesiunilor demonice, dar „The Conjuring“ se confrunta cu un alt tip de forta invadatoare: fantomele cliseului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper