Stim de pe acum ce ne asterneti la drum

Un articol de GEORGE NEAGOE

Traian Calin Uba, Ilie Rad (editori), Copilaria, ca lupta de clasa, prefata de Ana Blandiana, Bucuresti, Fundatia Academia Civica, Colectia „Istorie orala“, 2013, 268 p.

 

Experientele individuale din comunism tind sa înlocuiasca literatura propriu-zisa. „Jurnalul fericirii“ (N. Steinhardt) si „Închisoarea noastra cea de toate zilele“ (Ion Ioanid) au recurs la un paralelism între totalitarismul stângist si zona zoster. Publicul avid de lectura astepta aceste marturii ca apa calda sau ca untul în anii 1980. Se stia câte ceva despre manuscrisele respective. Se stia în varianta impersonala: de la Europa Libera, de la cunostinte comune, din gura în gura. O rumoare de tip samizdat se consolidase. Efectul asupra publicului a crescut exponential si datorita tiparirii lor imediat dupa 1989. Lumea era nerabdatoare sa descopere ororile urzite în vremea lui Dej, iar cartea se mentinuse în ipostaza de obiect venerat si garant al dezvaluirilor. Criticii au constatat evidenta. Documentele fundamentale pentru întelegerea mecanismului antiuman, terorist, umilitor, santajist, destabilizator, oligarh si bisnitar iesisera la suprafata.
Principal si secundar
Cautarea adevarului, a realitatii necontrafacute, antrenata doua decenii de catre romanul politic, atinsese apogeul. Si, totodata, se isca o disputa/ concurenta. Pe de o parte, se perpetua modelul scriitorului implicat în treburile cetatii, desprins totusi de imaginea deja traditionala a rezistentei (pasive) prin cultura, acceptat fara rezerve de societate. Marginalizatii paraseau catacombele vietii literare, ocupându-si locurile binemeritate. Ion D. Sîrbu („Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“) mi se pare exemplul-standard în repozitionarea canonica. Pe de alta parte, devenea evident faptul ca nu doar scriitorii au patimit. Politicieni, militari de cariera, ingineri, ziaristi (Nicolae Carandino, „Nopti albe, zile negre“), ideologi (Petre Pandrea, „Memoriile mandarinului valah“), medici (Ion Juvara, „Asa a fost. Memoriile unui chirurg“) si muzicieni (Dan Mizrahy, „Asa a fost…: exercitii de memorie“) au îndurat cazne la fel de înjositoare si traumatizante. Nu întâmplator, ultimele doua carti au denumiri aproape identice. Ele atrag atentia asupra mediatizarii excesive a unei categorii de intelectuali – batjocoriti si în acelasi timp privilegiati de dictatura. Anii 2000 au stârnit repulsie fata de coabitarea scriitorilor cu Puterea, dupa ce presa a indus senzatia ca doar acestia au colaborat cu Securitatea. Trebuie sa recunoastem ca perceptia larga asociaza puscariile deceniului al saselea cu scriitorii. E suficient sa vedem ce nume retinem din lotul Noica-Pillat ca sa cuantificam precis fenomenul. De asemenea, cel mai important si curajos disident ramâne, si din perspectiva comunitatii, Paul Goma. Daca nu se reprofila scriitor, si unul cu fibra polemica, nu ne-ar fi interesat ca Alexandru Ivasiuc, student pe atunci la Medicina, a executat cinci ani de închisoare, fiindca organizase mitingul studentilor bucuresteni din 5 noiembrie 1956, în semn de solidaritate cu revoltele din Ungaria, începute în luna octombrie a aceluiasi an.
Competitia între diversele medii si necesitatea naturala de a rosti abjectia s-au dovedit esentiale în construirea unui etaj literar solid, care a substituit prozele parabolice, sopârlele si fitilele predecembriste. Dezolarea majoritatii criticilor, provocata de presupusa saracie a sertarelor, constatabila prin 1992-1993, iscase controverse despre oportunismul scriitorilor si despre strategiile de transformare a cenzurii în aliat. În parte, astazi ne dam seama ca negocierile între sistem si breasla au adus beneficii reciproce. Putini au înteles, în trepidatiile politice de atunci, urmatoarele detalii. Primul: nu doar scriitorii indezirabili au trecut prin puscarii. Al doilea: nu doar scriitorii dispun de constiinta civica. Al treilea: nu neaparat scriitorii cu opera, situati în prim-plan, au oferit istorisiri vehemente/ îngrozitoare/ relevante (vezi Pericle Martinescu, „7 ani cât 70. Pagini de jurnal“). Al patrulea: în comunism, sintagma „statut intelectual“ are caracter echivoc. Consacrarea oficiala se putea dispensa de (est)etica. Al cincilea: nu doar scriitorii profesionisti au dreptul sa-si exprime opiniile. Prejudecata lui scripta manent si a coagularii miscarilor protestatare în jurul scriitorului (proroc si legiuitor totodata) ne-a condus la exagerari si la ignoranta. Dispunem de texte confesive pe masura curajului si a nesabuintei unei comunitati intrate atunci în moarte clinica. Orice zbatere a pleoapelor, orice zvâcnire a picioarelor, reprezinta un reflex al conectarii la aparate. Curiozitatea nu trebuie sa se opreasca la carti. Dosarele Securitatii contin materiale de neocolit, vieti paralele, interpretate uneori tendentios, dar incontestabile din punct de vedere factologic. E nevoie de rabdare si de studiu intens ca sa discernem limba de lemn de acolo. Dupa ce decodam, de pilda, ca termenul „legionar“ nu implica, obligatoriu, apartenenta la Garda de Fier a urmaritului/ inculpatului/ condamnatului, intram în maruntaiele necrozate ale represiunii. În jargonul Serviciilor Secrete, apelativul îi desemna pe „dusmanii poporului“ în sens strict politic (legionari si apoi, la gramada, taranisti, liberali, social-democrati, membri ai rezistentei armate din munti); pe cetatenii care aveau cunostinte printre „camasile verzi“ si care, uneori, îi favorizau prin ascundere si prin „omisiunea“ denuntarii; si grupurile – ecleziastice si intelectuale –, considerate subversive din pricina întâlnirilor dese (nu neaparat conspirative).
Nevoia de integrare
De pe la începutul secolului XXI, cercetatorii s-au aratat din ce în ce mai preocupati de contactul direct cu persoanele pedepsite cu detentii politice (inclusiv deportari în Baragan, internari în spitale de nebuni si stabilirea domiciliilor fortate). Istoriile orale, axate pe dialog sau pe completarea unor chestionare, au ajuns modalitati de recuperare a comunismului dupa principiul unitatii în varietate. Oralitatea – expunerea nepremeditata, limbajul necautat, înclinatia spre anecdoticul asa-zis minor – le transforma si în principala sursa fictionala a epocii. „Viata bate literatura“ nu reprezinta un simplu cliseu. Indica o stare de fapt. Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securitatii si Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc dispun de astfel de centre. Este laudabil ca si o structura nebugetara, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet, a înfiintat un cabinet, din a carui activitate a rezultat recent al 23-lea volum, cu titlul „Copilaria, ca lupta de clasa“. Cartea contine trei sectiuni. Se deschide cu o dezbatere, desfasurata la Sighet pe 31 mai 2012 (Înaltarea Domnului), moderata de Romulus Rusan, avându-i ca participanti pe copii ai unor fosti detinuti politici: Sanda Golopentia, Dorana si Crina Cosoveanu, Georgeta Pop, Ana Blandiana, Ioana Vlasiu, Voica Potârca, Aurora Ivanciu, Ileana Budimir si Alexandru Munteanu. Continua cu o serie de texte memorialistice, apartinând câtorva persoane care nu au putut onora invitatia (Radu Rosetti, Mihaela Udrescu, Ilinca Bals, Sanda Lugosianu-Mironescu, Despina Slavescu, Dan Cassassovici, Alina Maxim si Georgeta Alexandrescu). Se încheie cu interviuri realizate de componenti ai Departamentului de Istorie Orala a Memorialului Sighet cu András Visky, Ileana Totir-Rotaru (sora Aurorei Ivanciu, nascuta Totir), Ilinca Bals (cu o a doua interventie), Alexandra Chiliman-Juvara (sora Ilincai Bals, nascuta Juvara, ambele fiicele lui Ion Juvara), Ioana Cretoiu-Cassasovici (sora lui Dan Cassassovici si verisoara de gradul al doilea cu surorile Ilinca si Alexandra Juvara), Francine Petrulian, Mirela Otoiu-Truica, Ana Slavescu si Ingrid Fotino. Grupajului precedent i se adauga o convorbire cu Mariuca Vulcanescu si alta cu Simona Popa-Gyr, realizate de Ilie Rad.
Exista putine initiative similare proiectului „Copilaria, ca lupta de clasa“. Un film realizat de Claudia-Florentina Dobra – „Baragan Stories: Memoires from the Romanian Siberia“ – dupa relatarile facute de fiii si fiicele unor tarani deportati în zilele de 15-16 iunie 1951 („Rusaliile negre“) a fost proiectat în premiera pe 6 iunie 2013, la editia a VI-a a Simpozionului International „Stalinizare si destalinizare. Evolutii institutionale si impact social“ (Manastirea Brâncoveanu, de la Sâmbata de Sus). Dupa cum ne sugereaza amintirile contributorilor, s-a aplicat un plan satanist de ridicare a populatiei, întrucât perioadele preferate de securisti erau Saptamâna Mare si Cincizecimea, asociate cu doliul, cainta si speranta, respectiv cu data de transformare a crestinismului în religie planetara. Pentru credinciosul român, acele opresiuni echivalau cu blasfemia. Desi maturi sau batrâni, descendentilor li s-a acordat protectie din principiu. Psihicul lor a pastrat sechele. Parintii au depasit calvarul, s-au calit, si-au asumat izolarea postcarcerala, s-au îmbunat, s-au desavârsit si chiar au atins vârste considerabile, tinând cont de conditiile insalubre. În contrapartida, arestarile i-au marcat iremediabil pe copii. Sa ne gândim ca, în asteptarea parintilor, ei au devenit, în cel mai fericit caz, orfani provizorii. S-au simtit deznadajduiti ca apostolii la rastignirea lui Iisus Hristos. Numai ca nu toti au reactionat ca acestia, dupa ce au primit revelatia ca Mântuitorul si-a îndeplinit menirea. Pierderea parintilor, însemnând trecerea lor în rândurile proscrisilor chiar si post mortem, le-a dezvoltat, ca o tumora, nevoia de integrare. Or, anihilarea elitelor fusese programata anticipând macar o reactie de penitenta din partea osânditilor. Victimele, inclusiv cele colaterale, dupa ce au primit lovituri cu o singura palma, sa aiba impresia ca mâna cealalta, inofensiva, îi va mângâia si ocroti: „Pentru mine, s-au accentuat persecutiile la scoala, dar mi se parea un fleac fata de ceea ce era acasa. Eram singura din clasa care nu fusese facuta utemista si din când în când eram data afara ca sa nu ascult când se discutau «probleme organizatorice». Bineînteles ca ma prefaceam ca nu îmi pasa, dar eram un copil si sufeream pentru ca ma simteam exclusa“ (p. 61). Sinceritatea Mihaelei Udrescu ne poate ajuta sa întelegem o poezie ca „Partidului“, asezata de Ana Blandiana în fruntea volumului ei de debut „Persoana întâia plural“. Comunitatea, indiferent de temeiurile gregare, inocula certitudinea intrarii în rândul lumii: „Candoarea mi-a-nflorit-o în ochi definitiv/ Întâiu plâns în curtea scolii sub castani,/ Când clasa mea primea cravata rosie festiv,/ Si sufeream respinsa grav de colectiv/ Ca nu-mplinisem înca noua ani“.
Precocitate politica
Culegerea surprinde prin ineditul abordarii. De obicei, rudele celor abuzati stau în plan secund. Dar aici, ajunsi la vârsta a treia, copiii elucideaza biografiile parintilor prin empatie. Discretia, teama si imposibilitatea de a lua legatura cu institutii abilitate sa le raspândeasca vestile i-au tinut în umbra. De obicei, urmasii scriitorilor au fost cei dintâi solicitati ori si-au propus sa acapareze atentia. Comunismul a creat o sumedenie de universuri concentrationare, puse sub supraveghere stricta sau interdictie. A legiferat genocidul, dar concomitent, a avut grija sa-i învrajbeasca si sa-i segrege pe detinutii politici de restul societatii. În anii 1950, când celulele erau aglomerate ca tarcurile, câtiva scriitori se faceau ca nu au luat act de acele mizerii, laudând „progresul vizibil“ al României „democrat-populare“.
Desi nu în public, s-au exprimat si voci nemaculate, intransigente, precum cea a generalului Eugen Manoil, tatal Anei Slavescu, degradat în 1945 si lasat fara niciun venit. În 1950, fiind cautat la telefon de Emil Bodnaras (fusesera colegi la Politehnica din Timisoara), care îl înstiinta ca va primi drepturi financiare de rezervist, i se propune o tranzactie compromitatoare. Ceea ce nu specifica vorbitoarea este ca, la data respectiva, apelul nu era prietenesc sau tovarasesc, ci oficial, deoarece Emil Bodnaras detinea portofoliul Ministerului Apararii Nationale: „Apoi, la un interval destul de scurt, l-a chemat din nou pe tata (care avusese calificative foarte bune în armata) si i-a oferit o functie foarte mare în cadrul armatei. Tata i-a zis: „Nu stiu, sa vad, sa vorbesc cu familia“. A venit acasa si m-a întrebat ce sa faca; eram numai eu acasa, si zice: „Uite ce mi s-a propus, o sa ni se schimbe viata, vom avea o viata mai buna, ai scapa si tu, ai putea sa faci o facultate. Zic: „Dar cu ce pret?“ Zice: „Îti dai seama cu ce pret“. Zic: „În niciun caz nu putem accepta, indiferent ce ne-ar astepta“. Tatal meu mi-a multumit si a doua zi s-a dus la Bodnaras si i-a spus: „Domnule, nu accept!“. „Cum, ai avea de toate, ai avea alta casa (pe atunci statea într-o garsoniera), ai putea sa traiesti mult mai bine?“. Tata i-a raspuns: „Cu pretul acesta nu. Asta ar însemna pentru mine sinucidere, fiindca eu am depus o data un juramânt pe care nu pot sa mi-l calc“. A refuzat oferta si a ramas numai cu pensia, care era foarte mica, fiindca erau diferente foarte mari între pensiile ofiterilor care luptasera numai pe frontul de Est, si ale celor care luptasera si în Vest“ (p. 232). Curajul replicii finale a generalului reabilitat rezulta din combinarea a trei factori: relatiile cordiale între el si politruc, onoarea militara tradusa în fidelitatea fata de monarhia care îl îmbracase în uniforma si legamântul facut pe durata operatiunilor antisovietice din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Mostenirea sângelui reprezinta un prilej de sarbatorire a demnitatii si a eroismului. Dumitru Totir, învatator din Mehedinti si initiator al unei grupari subversive, a pierit în urma executarii sentintei cu pedeapsa capitala. Copiii nu au primit niciodata prea multe informatii de la mama lor, Nicolita, privitoare la actiunile tatalui, semn al panicii preventive: „Dupa Revolutie au venit la dânsa sa-i dea butelie si niste bani în plus la pensie. Ea a facut ochii mari si le-a zis: „Mie sa mi-l dati înapoi pe omul meu, ca n-a facut rau nimanui“. Iar noua ne-a spus toata viata: „Sa nu va fie niciodata rusine cu tatal vostru, pentru ca n-a facut nimic rau“ (p. 158). Ne dam seama ca, pâna în 1989, copiii lui nu cunosteau nimic din implicarea lui Totir în rezistenta montana din amanuntul ca Ileana Totir însira evenimentele asa cum figureaza în fondurile C.N.S.A.S. Asadar, consultarea arhivei Securitatii constituia ultima sansa de a-si regasi parintii. La fel au procedat Sanda Golopentia, Dorana Cosoveau, Aurora Ivanciu si Dan Cassassovici. Parcurgerea interogatoriilor, a acuzatiilor, a dialogurilor interceptate, a proceselor porneste de la dorinta de a recupera copilaria, de a retrai, pe doua frecvente, timpul delimitat de gratii. Purtând stigmatele de mici, au înteles si cum sa recepteze masurile care îi vizau. În ritualul autobiografiilor periodice, s-au vazut obligati sa supravietuiasca eliminând petele parintilor. S-au deprins cu autocenzura si cu lepadarea de rude. Regula supravietuirii le impunea: sau adevarul si solidaritatea sau renegarea si reusita personala: „E o poveste frumoasa cu Dan la Iasi. În anul I era terorizat de gândul ca, din cauza originii sale sociale, nu putea sa învete decât la Iasi. Si unul dintre profesori, când citeste catalogul, îl întreaba: «Dan Cassassovici, esti ruda cu industriasul Cassassovici» Si el spune: «Nu, nu, Doamne fereste! Nu sunt ruda cu el» (era bunicul lui, dar ce era sa spuna?!). Si profesorul spune: «Pacat, era un om deosebit»“ (p. 193).
În Muzeul de obiecte burghezo-mosieresti, înfiintat la Câmpulung dupa 1950, cum sustine Despina Slavescu (p. 91), autobiografiile retusate si-ar fi avut locul lor. Marturiile din „Copilaria, ca lupta de clasa“ sunt indispensabile împotriva ignorantei. Cartea este ametitoare ca un bungee jumping neîntrerupt.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper