Stie Partidu’ nostru ce face(m)

Un articol de GEORGE NEAGOE

Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, Iasi, Editura Polirom, 2013, 240 p.

 

Recuperarea literara a comunismului persista si pentru ca majoritatea scriitorilor au insistat pe explicarea mecanismelor politice si psihice ale „orânduirii“. Numai ca strategia si-a pierdut valoarea consacrata, în anii 1970-1980, de Gabriela Adamesteanu, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Marin Preda sau Constantin Toiu. În acea perioada, dezvaluirile constituiau o proba de onestitate. Dupa 1989, s-a mentinut tendinta de studiere a encefalului totalitar, ocolindu-i, aproape fara exceptie, dendritele. Gheorghe Craciun („Pupa russa“), Gabriela Adamesteanu („Provizorat“) si Nicolae Breban („Singura cale“) au descris exhaustiv socialismul. Însa primul nu a depasit textualismul, realizând doar o enciclopedie a cliseelor oficiale, nepunctând ruptura între discursul dictatorial (cu versiunea vulgarizata a articolului gazetaresc) si realitate. Ceilalti au ramas tributari tehnicilor narative desuete (perfectul simplu al verbelor; introducerea personajelor în actiune urmata imediat de relatarea biografiei – profesionale, afective, civice; proliferarea poncifelor chiar si în dialogurile intime, gospodaresti sau stradale; propulsarea unui protagonist exceptional, modelat de vicisitudinile istoriei).
Dar nu asa se explica scaderile. Cea dintâi provine din faptul ca lumile construite, oricât de apropiate ar parea de perceptia unanima, se afla în zona abstractiunilor. Ideologicul a anulat cotidianul. Sarjele stau ca niste exponate în vitrinele unui muzeu. Ca atare, în loc sa explodeze, viata acelei epoci respira cu ajutorul recablarii la propaganda. A doua deficienta deriva din incongruenta între naratorul omniscient, martial, precaut si moralist si personajele vulgar-bascalioase, cu atitudini disimulate si impresii îngâmfate ca se sustrag lantului trofic. Cu alte cuvinte, conturarea psihologiilor s-a dovedit o intentie nefondata, dat fiind ca indivizii nu resimt brutalitatea contextului decât ca interdictii de la placerile personale, nu ca restrictii generalizate. De aici rezulta si cea mai grava hiba. Este vorba despre conservarea (involuntara?) a gândirii marxist-leniniste, filtrate de nationalismul ceausist, asupra istoriei. Raspunderea nu le-ar apartine oamenilor, ci timpurilor. Frumoasa si dezvinovatitoare deopotriva explicatie! Trebuie reamintit ca istoria evenimentelor decisive este facuta de (unii) oameni. Scuza identica functiona, în deceniul al optulea din secolul trecut, ca alibi pentru instaurarea agresiva a comunismului, prin lansarea inecuatiei cu doua necunoscute „libertate“ vs. „necesitate“. Astfel de reziduuri mentalitare se numara printre formele contemporane de îndoctrinare.
Edificare si reeducare
Cartea Ruxandrei Cesereanu – „Un singur cer deasupra lor“ –, având indicatia de lectura „roman“, reprezinta o colectie de proze scurte, care acopera mare parte din posturile si din atitudinile (post)comuniste. Structura o situeaza în siajul volumelor alcatuite de Liviu Antonesei („Victimele inocente si colaterale ale unui sângeros razboi cu Rusia: unsprezece povestiri“) si Veronica D. Niculescu („Rosu, rosu catifea: povestiri cu î din i“). Diferenta consta în abordarea exhaustiva a temei, ceea ce i-a oferit autoarei prilejul de a surprinde fatetele „omului nou“. O alta scriere situata în apropierea celei de fata este „Medgidia, orasul de apoi“, unde Cristian Teodorescu fixa, în macheta, climatul interbelic al României. Caracterele conturate de Ruxandra Cesereanu (se resimt ecouri din La Bruyère) conving prin sustragerea de la distinctiile maniheiste, care au abundat atât înainte, cât si dupa 1989. Lasitatea si eroismul, compromisurile si demnitatea, altruismul si egoismul se amesteca într-un puzzle cu solutii multiple. Subtitlul marcheaza eufemistic unitatea în diversitate. Pe de o parte, în ciuda presupusei omogenitati, dictatura nu a influentat destinele în acelasi fel. Pe de alta parte, în pofida religiozitatii, oprimatii sunt uitati de divinitate, care îi rabda pe ticalosi: „Iar apoi, când sosi sorocul, aproape de sfârsitul lumii, Dumnezeu îsi tinu fagaduiala si dadu lumea pe mâna Diavolului o jumatate de veac, timp în care el, Dumnezeu, se tinu deoparte de toti si de toate“ („Poveste“, p. 7).
Fiziologiile se impun si prin asezarea în prim-plan a axiomei ca, în totalitarismul de stânga, indivizii au avut un singur scop. Sa se apere de moarte! Izolarea, pierderea locului de munca, vânarea ca pe animale, batjocorirea, hartuirea, încarcerarea, bataia, bestelirea de catre superiori sunt pericole iminente. De la aceasta premisa se deschid portitele de supravietuire. Comportamentele ies de sub incidenta imperativelor morale. Istoria cu majuscula, recuperata din ratiuni nationale, se dovedeste o marota intelectuala, o fictiune compensatoare. Curajul de a-i înfrunta pe stalinistii din anii ’50 se relativizeaza: „Rostul fugarilor nu era sa stea pe marginea drumului si sa omoare oameni, nici macar comunisti prosti si soldati si mai prosti. Ce voiau ei era sa-i pacaleasca, ca sa fie lasati în pace, sa nu-i mai caute“ („Lucretia“, p. 14). Rezistenta din munti ajunge claustrare autoimpusa, evitare a politicii de exterminare a vietilor si a constiintelor, asemanatoare cu fuga din calea populatiilor migratoare.
Nimic în (post)comunism, în afara ordinelor venite de la politicienii-tatuci (apar Ceausescu si Ilisoi-Iliescu) si a instructiunilor primite de la conducatorii Securitatii (Gheorghe Pintilie), nu are valoare absoluta. Existenta înseamna mai ales negociere, amânare, eludare, alunecare. Reeducarea se deruleaza în proportii de masa. Sinceritatea convingerilor piere înaintea „edificarii“. Totusi, tabletele din „Un singur cer deasupra lor“ nu accentueaza dramele interioare ale personajelor în raport cu siluirile perioadei. Aici se afla unul dintre marile câstiguri ale romanului. Sarcasmul substituie tragedia. Personajele îsi asuma deciziile fara a-si pune întrebari despre întinarea conduitei. Eventualele simptome de schizoidie sunt tratate prin apelul la fisa postului. Pastrarea serviciului este ratiune necesara si suficienta pentru îndeplinirea nediscriminatorie a sarcinilor. Asa procedeaza cenzorul literar: „Si atunci, în linistea falsa a micului sau birou oval, Silvestru pricepu ca, prin poemul cu pricina, violase tocmai ideea de poezie publicabila, acceptabila, în baremul decent al unui cenzor al vremurilor pe care le traia. Trebuia, se cuvenea, era obligat sa taie tot. Si cenzura, scriind apasat cu un pix rosu. Taie toata poezia si scrise cu majuscule deasupra: SE SCOATE! Da, el era autorul si tot el era cenzorul“, p. 139). În vecinatate se integreaza profesorul Onac, pisat de un ofiter de Securitate sa semneze un angajament de colaborare. Când cersetorul de informatii nu-i mai da târcoale, teama de repetare a discursului de racolare (inclusiv a amenintarilor voalate) îl determina sa redacteze o nota, sperând ca, la iesirea din scoala, sa scape de latraturi. Trepidatiile lui Onac îi apartin unui elev cuminte si inteligent, caruia batausul cartierului îi tine calea ca sa-i fure pachetelul cu sendvisuri.
Tabuuri si stigmate lingvistice
Cartea Ruxandrei Cesereanu are avantajul ca foloseste dioptrii variate. Adevarul se misca bezmetic. Prozatoarea renunta la efecte facile, precum mila si empatia, preferând sa adecveze tehnicile în functie de protagonisti. În consecinta, când lumina reflectoarelor cade asupra unui sarac cu duhul, lipsit de experienta politica, relatarea combina obiectivitatea cu stilul indirect liber. De pilda Lucretia, fiica unui satean înstarit, viitoare partizana, împrumuta jargonul ideologic pentru ca nu stie de unde provine amenintarea. Limbajul de lemn, indefinit, concorda cu tabuurile privitoare la numirea activistilor de partid si a securistilor drept criminali: „Lucretia pricepuse un singur lucru: ca nu era bine la trai cu tovarasii. Barbatul ei, padurarul, o lamurea, când si când, dar deja vedea si ea prin sat: daca tovarasii ar fi stiut de camera lor îndesata cu brânza, lapte si smântâna, în care zaceau roti de cas si butoaie cu unt si smântâna, nu ar fi fost bine defel. Deja oamenii aia se pornisera sa fure pamântul, sa ia boii si vacile, sa dea în cap oamenilor“ (p. 9).
Daca haituitii nu au drept de aparare, iar orice vorba le este rastalmacita, tortionarii sunt protejati, dar mai ales constrânsi de lege. Primind dispozitii sa ucida, ei controleaza lumea prin acuzatii. Opozantii se confunda cu o masa amorfa. Paradoxal, dreptate au ambele tabere. „Chiaburii“, fiindca lupta cu un regim criminal. Securistii, deoarece îsi fac datoria în cadrele stabilite. Conflictul ireconciliabil etic este statornicit cu ajutorul polifoniei. Dupa depozitia Lucretiei ascultam si confesiunea contrapunctica a lui Tinu: „Pe la ora sase dimineata iesira amândoi din casa si o luara spre cazarma: Murgu nu avea de unde sa stie, fiindca era totusi câine, dar Tinu stia prea bine ca în dimineata aceea aveau sa porneasca în munti, dupa banditi“ (p. 19). Esentiala pentru observarea perpetuarii, dupa Revolutie, a diversiunilor staliniste (anatemizarea democratilor ca membri ai extremei drepte), devine momentul Piata Universitatii 1990. Îndoctrinarea dirijata cândva de „Scânteia“ se perfectioneaza odata cu asa-zisa reinstitutionalizare a libertatii de expresie. Inflatia presei, reflex al prohibitiei de peste patruzeci de ani, lasa senzatia eronata ca sistemul a recuperat respectul pentru umanitate. Manipularea porneste tot de la Centru, cu amendamentul ca se propaga polifonic: „În ziare, Pâlcu citi despre noile bestii legionare si fasciste, iar atâta stia si el, ca fascistii fusesera bestii. Studentii nu mai erau studenti, ci extremisti, aiaiai, îi placea cuvântul asta lui Pâlcu, da, extremisti care trebuiau demascati. A demasca nu era prea clar ce înseamna, dar Pâlcu se gândi ca înseamna ceva bun si cinstit“ („Pâlcu“, p. 217).
„Un singur cer deasupra lor“ este cartea care, tipologic si lexical, încheie recuperarea literara a comunismului. Orice viitoare tentativa va fi doar o nota de subsol.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper