Space curl

Un articol de Laura Dumitrescu

„Pieptar nuptial din lemn de pin, cu filigran în forma de rândunica si balamale forjate în forma de boboc de lalea. Servanta frantuzeasca din lemn de nuc din secolul al XVI-lea, decorata cu medalioane reprezentând zei si grifoni, lamentabil ornata în secolul al XIX-lea. Doua birouri de stejar în stil flamand, cu sertare sus si doua noptiere, cu elemente sculptate, figurine si cariatide.“ Calchiind în surdina ritmuri din „Concertul baroc“ al lui Alejo Carpentier, falsul cântec de muza cu care se deschide ultimul film al lui Giuseppe Tornatore, „La migliore offerta“ (2013), deapana furia eroului dilematic modern, prins în tensiunea nevrotica a propriei interpretari eronate asupra lumii si blestemat sa nu poata iesi dintr-o retea de harti si de teritorii interioare ce combina fatal si fatalmente ridicol rigoarea si acuratetea arida a specialistului cu o abisala inadecvare la farmecele perverse si rauvoitoare ale realului.
Compus ca un lamento despre pericolele adeziunii la fictiune si despre riscurile devotamentului exclusiv, ce duc, canettian, la divergente între o lume fara cap si un cap fara lume, „La migliore offerta“ reia teza responsabilitatii celui care seduce si a celui care amageste din „L’uomo delle stelle“ (1995), însa din perspectiva celui insatiabil sedus si, deci, iremediabil amagit. Parabola personala, despre drama fireasca si previzibila a hipnotizatorului care se autohipnotizeaza, dar si obiectual-universala, despre intensitatea halucinanta a alternativitatii si a anexelor fictionale prin care cei bolnavi si însingurati îsi compenseaza vidul din realitate, filmul lui Tornatore este un hipercompus cultural frecvent neveridic, ce absoarbe, pâna la parada si emfaza, referinte din pictura universala din toate secolele, curiozitati renascentiste, excentricitati si bizarerii obscure de prin cotloanele prafuite ale Evului Mediu târziu, arabescuri roccoco si efluvii baroce într-un bric-à-brac vetust, unit, însa, de soliditatea temei psihologice: emotia artistica paralizata a celui care nu a reusit niciodata sa fie artist. Notatie codata despre ceea ce s-ar putea numi, altfel, tragedia aceluia care a trait fara iubire.
Virgil Oldman (prenumele cuprinde rezonante dantesc-ironice despre drumurile înfundate ale calauzitorului prototip, iar numele este un simplu blazon retoric) este specializat în expertiza obiectelor de arta, certificând autenticitatea tablourilor care i se încredinteaza, scoase ulterior la licitatie prin casa pe care acesta o administreaza. Deseori, însa, fascinat de farmecele si de pudorile iconice ale vreunei Venus botticelliene sau ale vreunei menade velasqueziene, specialistul cedeaza slabiciunii pentru feminin si falsifica nonsalant rapoartele, declarând capodoperele ca fiind copii fara valoare, pentru a le putea cumpara chiar el, prin intermediul unui amic potlogar (Donald Sutherland) plasat strategic în sala de licitatii. Depozitându-le, apoi, într-o imensa camera-grota, cãpcaunul îsi contempla abstinent fecioarele întarcuite si pironite pe niste pereti circulari ce înalta pâna la cer patologia cazului. Ceremonios si scortos, Virgil Oldman, în interpretarea lui Geoffrey Rush, descinde din familia degeneratilor de tip Peter Kein, a acelor rari bizari care traiesc pe buza craterului Vezuviu, în admiratia autista a dantelei care da roata prapastiei si în rasparul total al lavei ce ar putea sa îi înghita si topi de pe fata pamântului. Contradictiile sinelui apar, fatidic, la una din aniversarile lui Oldman, când o tânara îi solicita telefonic expertiza pentru mostenirea primita de la parinti, fara a se prezenta, ulterior, la niciuna dintre întâlnirile stabilite. Printr-un alibi clinic, vocea fetei îsi refuza îndelung întruparea, iar scenariul romantic care începuse sa se profileze capata turnuri hiperbolice : pretinzând ca sufera de agorafobie, tânara (Sylvia Hoeks) se ascunde dupa un perete pictat, reprezentând o imensa fântâna a tineretii, si permite sa i se auda vocea numai printr-o spartura ce corespunde pictural si edulcorat aripii sparte a unei vrabii.
Simtul lui Tornatore se orienteaza înspre cultivarea nuantei reechilibrante si a generarii omenescului din nisele narative cele mai improbabile. Profetica ramâne, de pilda, secventa initiala, în care Virgil Oldman amusineaza printre lazi mucegaite, ca sa gaseasca portretul unei femei în miniatura atât de afumat si de fascinant prin indisctinctie, încât colectionarul nu se poate abtine sa nu-l subtilizeze, transformându-l, pâna la dezvaluire, în obiectul unei adoratii crescânde. Trecerea de la obiect la uman, adica de la identificarea femeii din tablou la aceea a femeii agorafobe de dincolo de perete, deci de dincolo de o rama mai mare, introduce, însa, revelatia ireversibilului : omenescul nu este clasabil o data cu identificarea formelor care îl genereaza, ci contaminant, adictiv si transgresiv. Exceptând patologiile metaforice ale intransigentei, ca în cazul lui Peter Kein, apropierea de oameni aduce o rupere de ritm imunitar, creând brese de circulatie si de influente, înspre recunoasterea celuilalt. Coloana sonora a lui Ennio Morricone reproduce, în acest sens, timbrul înnebunitor al unui canon îngânat de sirene, menite sa-l deruteze si mai mult pe un Ulise bezmetic si în degringolada. Alura psihologica a povestii rezulta, în fond, tocmai din absorbtia motivelor culturale ca date mentale, prin care simboluri si figuri alegorice devin noduri si smârcuri ale conflictului interior: nu obiectul în sine fascineaza, ci încarcatura lui contradictorie, nu atât trupul gol al Venerei atâta, pe cât instiga la intimitate ideea de feminitate degajata de ea. Oldman nu îsi propune, propriu-zis, sa reconstruiasca automatul lui Vaucanson, ci vrea sa-si confirme un lant de deductii – simpla unire a elementelor din corpul androidului provoaca delectarea si savoarea unei descoperiri programate, iar aceasta planificare a emotiilor se transforma în sindromul asfixiant al copacilor care anuleaza contemplarea padurii. Naiv, desi abil în observatii primare, expertul în arta sustine victorios ca vrea sa reconstruiasca un robot pentru ca rotita pe care a gasit-o într-un beci al casei tinerei are rugina pe partea superioara, dar nu si pe cea inferioara, unde existase contact cu umezeala spatiului. Asadar, deduce impecabil, cineva trebuie sa o fi rasturnat, la un moment dat. Fascinat de stilistica dantelata a situatiei minore, nu sesizeaza, însa, si cauzalitatea suspectibila de un conflict major : de ce ar fi plasat cineva o rotita ruginita, componenta a robotului lui Vaucanson, sub privirea unui specialist maniacal cum este Oldman.
Obiectele culturale pe care Tornatore le introduce cu ostentatie sunt, toate, fire ale Ariadnei ce conduc nu în afara, ci înlauntrul labirintului interior al personajului : tipica este, de pilda, convertirea imaginii omului vitruvian, uniplan, în dizgratia psihoticului 3D care se trateaza prin terapii space curl, asa cum se întâmpla, în final, cu un Oldman redus la întelegere si la tragedie. Tridimensionalizarea ca recuperare a tramelor si a dramelor psihologice însufleteste omul lui da Vinci, încarcându-l, asadar, cu suflet, numai pentru a i-l lua înapoi imediat dupa. Tocmai bipolaritatea este, de fapt, tema de fond a umanismului lui Tornatore, de obicei reprezentata în explorarea spatiului si a sistemului de cadre multi-încastrate: secventa care deschide filmul surprinde, de exemplu, o scena ultraaglomerata de obiecte vechi, claie peste gramada, care sufoca mersul lin al lui Oldman, transfigurat ca minotaur fericit de captivitatea sa. Analogic, casa tinerei mostenitoare agorafobe este enclava într-un imens santier de macarale, anticipând deconstructia, artefaktul, înselatoria.
Metafora-emblema din „La migliore offerta“ ramâne, însa, povestirea-recenzie a lui Edgar Allan Poe despre jucatorul de sah al inventatorului von Kempelen, transferat apoi domnului Maelzel, pentru un circuit în Europa. Scurta referinta într-un noian de alte flashuri bibliografice pe care le lanseaza, indistinct, personajele lui Tornatore, trimiterea la Poe probeaza constiinta autoreferentiala care domina feuda psihologismului modern. La sfârsitul secolului al XVIII-lea, baronul Wolfgang von Kempelen imagineaza un automat îmbracat turceste, care joaca sah cu mâna stânga si care reuseste, aproape fara exceptie, sa câstige. Rational pâna la neîncredere, Poe se întreaba de ce un automat, gândit sa reproduca întocmai miscarile si atitudinile omenesti, nu poate juca cu mâna dreapta, asa cum ar parea firesc. Descompunând obsesiv geometria usilor ce formeaza biroul la care este asezat turcul, Poe demonstreaza ca, necesar si suficient, un om trebuie sa se ascunda în interiorul lazii, de unde manevreaza, în oglinda, mâna stânga a automatului, prin coordonarea cu miscarile proprii ale mâinii drepte. Iluzia este controlata, asadar, dintr-un miez rational, dintr-un nucleu invizibil, care pulseaza, insuflând artificial simtire unei fictiuni, unui obiect inert amagitor. Similar, cunoasterea dedata unei cauze unice sau hiperspecializate, refractare la accidentele omenescului cotidian este repede înselata de escrocherii facile. Nu numai despre fascinatia auto-absorbanta si finalmente anti-umanista este vorba în „La migliore offerta“, ci despre nevroza care decurge din exclusivizare si din autism autoimpus. Virgil Oldman este un jucator de sah în integralitatea obiectului expus de Maelzel: este atât automatul turc, cât si insul care se ascunde în interiorul cutiei din lemn. Desi imbatabila în jocul curent al mizelor gratuite, adevarata coordonare a simtirii vine dintr-o dorinta nemarturisita a contactului uman, care, o data câstigat, se dovedeste o minciuna, adica tot un obiect artistic. Identitatea falsa, artizanala a tinerei agorafobe genereaza, însa, iubire în realitate, iar atunci când cele doua ipostaze ale relatiei dintre celalalt si sine nu se mai pot sincroniza, omul plat al lui da Vinci, asa cum este simbolizat de Oldman, se transforma într-un cobai al deziluziei testate medical, repus în terapiile unui space curl. Asa cum ar spune Poe, „La migliore offerta“ este o demonstratie despre „felul în care se face simtit amestecul omului“ în zgândarirea si învierea sentimentelor adormite si îngropate în mausoleul artei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper