Semiotica parabolelor cristice

Un articol de TOMA GRIGORIE

Andrei Plesu, Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste, Bucuresti, Editura Humanitas, 2012

 

Unul dintre sapientii români autentici din învolburatele valoric vremi actuale, Andrei Plesu, îsi continua investigatiile în domeniul religios cu o alta exegeza de exceptie, dupa cea „Despre îngeri“ din 2003. Este vorba de „Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste (Humanitas, 2012), subsumata ideii ca orice lucrare sacra sau profana, inclusiv Textele Evanghelice, tine de domeniul gnosticului si trebuie tratatã ca atare.
În propria confesiune facuta într-o scrisoare catre C. Noica (amintita si de Anca Manolescu), Andrei Plesu îsi deconspira idealul legat de cercetarea ariei spirituale sustinând ca e nevoie de inventarea „unei noi stilistici edificatoare“ în acest sens.
Este cunoscut faptul ca universitarul si scriitorul Andrei Plesu s-a specializat prin Facultatea de Arte Plastice în istoria si teoria artei, dar dupa cele doua volume publicate, „Calatorie în lumea formelor“ (1974) si „Ochiul si lucrurile“ (1986) s-a distantat oarecum de domeniul specializarii si odata cu „Minima moralia“ (1986) s-a axat pe activitatea de scriitor, în speta de eseist de orientare filozofica.
Cauzalitatea exprimarii
lui Isus în parabole
Dupa introducerea din „Adevarul ca poveste“, Andrei Plesu îsi organizeaza studiul pe doua coordonate principale, enuntate în titlurile capitolelor – I. „De ce le vorbesti în parabole?“ si II. Parabola ca subminare a ideologicului –, încheind cu reflectii si asertiuni despre „Critica ratiunii exegetice“.
În „Cuvânt înainte“ îsi ia într-un fel masuri de prevedere, preîntâmpinând eventualele critici privind absenta pregatirii sale teologice, parându-le opozantilor ca fiind precum „un intrus deopotiva prezumtios, insuficient «îmbisericit» si, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici si spatii religioase din afara crestinismului“, iar pentru „cruciatii secularizati si, în general pentru spiritul vremii voi face, dimpotriva, figura de «reactionar» sensibil, în mod inexplicabil, la texte si idei revolute“.
N-au aparut pâna acum reactii de acest fel (doar niste blogheri se tem ca studiul ar scoate Evanghelia din Biserica). Ba dimpotriva, cartea a fost bine primita de critica si a obtinut Premiul special al U.S.R. pe 2012.
Ca si în „Despre îngeri“, unde eseistul filozof îi localizeaza în intrevalul dintre oameni si zei (N. Manolescu), si în cartea de fata îl proiecteaza pe Fiul Domnului în realul existential profan aureolat de cel sacru.
Andrei Plesu ne da de înteles, ab initio, ca adevarul poate fi revelat mult mai convingator prin poveste. Parabolele lui Isus tocmai acest lucru îl urmaresc: sa-si convinga auditorii, prin valoarea naratiunii, sa reflecte realitatea mult mai atractiv decât prin transmiterea directa si fada a unor idei, teorii, fapte de viata. „Adevarul lor – sustine eseistul – nu se lasa expus sistematic, nu se constituie într-o doctrina de catedra, într-un «îndreptar» didactic. Ele spun întotdeauna mai mult decât spun, de multe ori, altceva decât par sa spuna.“ Si, în concluzie: „Aceasta e însasi esenta povestii, în contrast cu enuntul strict intelectual“. Rostul lucrarii, temerare într-un fel, tocmai acesta este: de a explica multiplele sensuri, complexa semiotica a parabolelor prin care Isus reuseste sa-si transmita pildele sale crestinatatii.
Cu o documentare riguroasa, extinsa, dar selectiva, Andrei Plesu îsi pune în valoare, si în aceasta carte captivanta, verva asociativa si spiritul de concretete si de rigoare (L. Ulici), dar si jocul voluptuos al ideilor si atractia contrariilor (Iulian Boldea), calitati recunoscute ale activitatii lui eseistice.
La întrebarea „De ce le vorbesti în parabole?“ a ucenicilor nedumeriti de folosirea acestui procedeu de catre Isus, autorul gaseste cel mai potrivit raspuns la Matei (13, 11-17): „Iar El raspunzând le-a zis: Pentru ca voua vi s-a dat sa cunoasteti tainele împaratiei cerurilor, dar acelora nu li s-a dat. Caci celui ce are i se va da si-i va prisosi, dar de la cel ce nu are se va lua si ceea ce are. De aceea le vorbesc în parabole, ca ei vad fara sa vada si aud fara sa auda si nici sa înteleaga“. Explicatia acestui mod, sa zicem esopic, de exprimare are ca motivatie deosebirea dintre adeptii care-l înteleg si-l aproba pe Învatator fara rezerve si ceilalti „din afara“, precum israelitii din acea vreme, caracterizati prin optuzitate, insensibilitate si aderenta la învatatura crestina. O alta cauzalitate a vorbirii lui Isus în parabole pentru cei care nu fac parte din familia lui spirituala este aceea de a anihila de la început tentativele de întelegere facila, „orice împietrire cognitiva, orice rezistenta inertiala a mintii si a sensibilitatii“. Un fragment de parabola este semnificativ: „Ca tot ce se hraneste cu lapte e un nepriceput în cuvântul dreptatii, fiindca e prunc; iar hrana tare e pentru cei desavârsiti…“ (Evrei 5, 12-14). Pentru cei interesati, cartea dezvolta numeroase dileme despre procedura parabolica a lui Isus, dar si despre întâietatea Lui în a folosi acest mod de adresare. Sunt citate si analizate cu luciditate si credinta parabole definitorii pentru codul cristic de pilde, precum „Parabola semanatorului“ prezentata în variantele dupa Matei, Marcu si Luca, în care samânta cade în locuri neprielnice: lânga drum, pe piatra, în mijlocul spinilor. Astfel, nu poate rodi, ca si învatatura Mântuitorului, care se loveste, dupa A, Plesu, de „indigenta mentala“ a celor care aud si nu înteleg, de „supeficialitatea euforica“ a celor care cred ca au înteles mesajul, de „asfixia mundana“ parazitara de lumea pestrita si de atacul imediatului. „Parabola copiilor din piete“, în care pilda se refera printre altele la valorile spiritului critic ca un soi de râzgâiere a mintii, pentru ca „a strâmba tot timpul din nas e a fi o victima sigura a ceea ce s-a numit «stupiditatea inteligenta»“. La fel de putin recomandabila, însa, va fi „iresponsabilitatea unei atotprimitoare permisivitati“. Tot la fel de inteligent decriptate si analizate sunt si parabolele despre „Lucratorii nevrednici ai viei“, „Slujitorul credincios si întelept“, „Slugile veghetoare“, „Portarul“, „Furul“, „Cele zece fecioare“, „Samânta care creste singura“, „Prietenul de la miezul noptii“, „Judecatorul nedrept si vaduva staruitoare“, „Talantii“, „Nunta fiului de împarat“, „Cina cea mare“.
Comentarea semiotica a textelor biblice este probata si cu sprijinul unor universitari si teologi de marca straini, precum R.F. Capon, M. Hermaniuk, D. Flusser, J. Breech, F. Kermode, M. Heidegger, C.G. Jung, A. Julicher, W. Bousset, A. Loisy, Montefiori, Lowrie, B.T.S. Smith, M. Pernod s. a., prezenti în subsolul paginilor sau în segmentul „Sugestii bibliografice“, urmat în final de un Indice al parabolelor lui Iisus.
Subminarea ideologicului
prin parabola
Demna de relevat este desigur calitatea literara a eseului, ceea ce se desprinde si din unele definiri metaforice originale ale parabolelor, mod de a le scoate de sub imperiul ideologicului. Iata câteva: „Parabolele sunt efectul rastignirii intelectului divin pe lemnul limitelor ratiunii românesti“; „Parabolele sunt «figuri» ale ascunsului. Dar ale unui ascuns care încearca sa identifice un «loc» al dezvaluirii de sine, al «asezarii» lui în lume“; „Parabolele sunt, cu alte cuvinte, o arvuna a Învierii sau, în termeni mai neutri, o aproximare a realizarii de sine, a raspunsului mereu cautat, a Solutiei“: „Parabola semanatorului e un rapel la componenta marial-materna a sufletului, în absenta careia discursul divin se risipeste“. Si asa mai departe, cu dezvoltari ample si incitante, Andrei Plesu ne introduce în filozofia sacra si profana a semanticii parabolelor cristice în acest studiu amplu, coplesitor, dificil de recenzat.
Suntem convinsi ca prin parabolele sale Isus se adreseaza tuturor, si celor din interior, si celor din afara, neintentionând sa contureze o doctrina de dragul unor conferinte factice, fiind perpetuu proaspat si imprevizibil. „Unele parabole par sa încurajeze smerenia neconditionata, altele exalta îndrazneala, ofensiva, tenacitatea necomplezenta, riscul. Unele personaje extrase din «pleava» societatii sunt valorificate ca «modele», în vreme ce altele, apartinând elitelor, establishment-ului sunt descalificate“. Isus submineaza principiile oricarei ideologii, sfideaza canoanele luând apararea unor femei de moravuri îndoielnice, promite unor tâlhari raiul, sta la masa cu vamesii si pacatosii, vorbeste despre usi care se deschid si despre altele care ramân închise în pofida insistentei, îl prefera pe fiul risipitor în dauna celui cuminte, ramas acasa… În concluzie, dreptatea divina pare sa se deruleze dupa alte reguli decât cea lumeasca. Andrei Plesu amendeaza decis posteritatea cristica neînstare sa perceapa corect lectia lui Isus, simplificând-o electoral, inventariind-o geometric în postulate, judecati alb-negru, banalizând-o. El reuseste sa elibereze cumva lectia lui Isus de sub tutela doctrinara, s-o umanizeze, sa-i smulga si sa-i impuna puterea de aplicabilitate dincolo de stagnarea teoretica, ideologica.
Povestea de laborator
În capitolul de încheiere, „Critica ratiunii exegetice“, considerat ca o poveste de laborator, Andrei Plesu îsi priveste rational intentionalitatile, reusitele, dar si dificultatile acestei întreprinderi eseistice. Deconspira cum s-a pregatit sa acopere scrupulos bibliografia temei si cum a fost inhibat de „cantitatea ametitoare, asfixianta“ a textelor existente, a caror epuizare si-a dat seama ca nu este decât o utopie. Îsi autoanalizeaza metodele de cercetare, dar construieste într-un fel si un ghid de urmat pentru cercetatorii viitori ai domeniului. Avanseaza un îndemn inteligent si plauzibil la a pastra masura, a nu manipula textele de dragul spectacolului academic sau al optiunilor cotidiene. Sunt inserate mostre hilare de „savantlâc steril“, de „emotie divagatorie“, aratând „cum se poate trece pe lânga text, cum se pot sacrifica substanta si finalitatea lui prin pretentioase sondaje colaterale“, exemplificari pe care le abandonam curiozitatii cititorului pentru a le descoperi si a se minuna de gradul lor de inventie si de superfluitate. Sunt inserati de asemenea si explicati unii termeni grecesti si variantele traducerilor lor.
Opul lui Andrei Plesu, „Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste“, este o carte document, scrisa într-un limbaj elevat si expresiv, o abordare îndemânatica a unui spatiu teologic minat uneori de dogmatism, lucrare prin care se reuseste, cu vorbele autorului, „sa li se dea o sansa (parabolelor cristice, n.m.) si acum, ca în nimbul lor, respira tenace, teme si solutii fara data si fara patina muzeala“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper