„Scandalul“ convertirii lui N. Steinhardt

Un articol de ADRIAN MURESAN

N. Steinhardt este unul dintre putinii moralisti pentru care notiunea de „scandal“ acopera un sens pozitiv. Hristos, afirma ultimul Steinhardt – eseistul-monah din „Daruind vei dobândi“ – a venit sa ne scandalizeze, sa ne trezeasca din amorteala, din automatisme si din prejudecati. Duhul Sfânt, continua acelasi, se încapatâneaza sa sufle „unde si când vrea, spre scandalul si zapaceala fariseilor, angelistilor si habotnicilor“.   
Chiar daca se numara printre acei autori care, în general, nu prea au avut parte de detractori, Steinhardt a suscitat, la rândul sau, un scandal, convertindu-se. Ceea ce putea parea explicabil pentru adversarii sai, în conditiile disperarii de a supravietui în „maturile subpamântene“ de la Jilava, începea, odata cu iesirea din închisoare si mai cu seama în sânul intelectualitatii evreiesti stângiste, sa provoace reactii ironice, persiflari si expedieri rapide, sau chiar sa deranjeze, în special dupa 1990, când ascensiunea alter-ego-ului sau monahal si cariera europeana a unui manuscris intitulat „Jurnalul fericirii“, cotat adesea ca una dintre marile carti ale Estului si confiscat în repetate rânduri de Securitate, l-au adus pe N. Steinhardt atât în prim-planul vietii culturale românesti, cât si în manualele scolare. Pentru unii, era deja prea mult. Cum s-ar spune, se îngrosase gluma.
Printre gafe si truisme
Problema autenticitatii convertirii lui N. Steinhardt, caci ea ne intereseaza în mod special aici, a fost discutata pe un spatiu generos si evaluata negativ de catre scriitorul Alexandru Sever, în binecunoscuta sa „Epistola despre convertire“, introdusa si prefatata cu amabilitate de catre Ion Vartic in revista clujeana „Apostrof“, în urma cu 15 ani. Cu siguranta „nereceptat înca de critica si sdet public pe masura valorii sale“, dupa cum afirma si recenzentul sau de atunci, acest lucru datorându-se, insa, si „turnului de fildes„ în care s-a retras dupa 1990, Alexandru Sever ni se descopera, în articolul mai sus citat, nu atât ca un detractor al lui Steinhardt, cât ca un maniac obladuitor al iudaismului, adesea de un retorism patetic pe care nu i-l cunosteam pâna atunci.
Desi mentioneaza ca se asteapta de la Steinhardt la „obiectivitate artistica“, oferindu-l ca exemplu pe Shakespeare, demersul sau critic nu întruneste o minimala motivatie estetica. Asa-numita epistola, anuntata cu surle si cu trâmbite, este, din pacate, de un prozelitism infantil: abunda în semne de exclamatie si în reprosuri gâfâite la adresa autorului „Jurnalului fericirii“, dar si în gafe, dintre care una ne-a retinut atentia în mod special (una ale carei proportii George Ardeleanu a încercat sa le minimalizeze cu diplomatie în monografia sa) – aceea ca Steinhardt ar fi fost toata viata lui un ignorant în chestiunea iudaismului: „omul nostru care stia atât de multe, nu stia absolut nimic despre iudaism (subl. mea, A. M.) si nu avea nici cea mai vaga idee despre istoria, filosofia si avatarurile iudaismului (…), în viata lui, cred, n-a apucat sa citeasca un studiu despre iudaism…“. Ei bine, se poate spune ca si acesta este unul dintre riscurile izolarii lui Al. Sever, care, dupa cum se vede, habar nu avea de tineretea iudaica a lui Steinhardt si de studiile serioase, angajate si scrise în colaborare cu ferventul Manole Neuman. Steinhardt nu numai ca a citit, dar a si scris un studiu, ba chiar doua, despre iudaism. Este, credem, si motivul pentru care, ulterior publicarii „Epistolei…“, Al. Sever a afisat o tacere nefireasca în legatura cu cazul Steinhardt, desi textul crease o oarecare vâlva în lumea culturala româneasca, chiar daca mai mult la nivelul discutiilor si mai putin prin reviste (am avut, insa, ocazia de a conversa personal, ulterior, cu mai multi intelectuali clujeni, de pilda, care au preluat din zbor aceasta nefericita teorie). Ne place sa credem, insa, ca Al. Sever a descoperit la timp respectivele studii iudaice si s-a aplecat apoi (poate cu mirare) macar asupra volumului „Iluzii si realitati evreiesti“, pentru a afla ca Steinhardt era efectiv la zi cu istoria, cu filosofia si chiar cu… terminologia iudaismului, cu teoria „urii de sine“ evreiesti, cu „legendele“ si cu „bolile“ religiei în care a încercat, fara succes, sa se integreze.
Continuând în aceeasi maniera, Sever nu retine, la rândul lui, din „Jurnalul fericirii“ decât doua imagini: a sinagogii si a unui rabin care vorbeste rau româneste, imagini dezvoltate ulterior în probe acuzatoare, pe diagonala unui discurs limitat de prejudecati de tipul: dupa Auschwitz, orice convertire de la iudaism înseamna tradare.
Steinhardt este, deci, un „imoral“, iar toata lumea trebuie numaidecât sa creada în „geniul iudaic“. Studiul lui Sever se transforma treptat într-o apologetica flamânda dupa subiecti care sa adere la… truisme: „El (Steinhardt, n.n.) a uitat – sau nu tine sa-si aminteasca – ca Vechiul Testament este o scriptura, evreiasca, asternuta (…) în ebraica“ si ca, „de fapt, toti autorii Noului Testament, în afara de Luca au fost evrei; ca lumea dramei cristice este esential evreiasca“ si ca „Iisus însusi s-a nascut evreu, a trait si a propovaduit într-o lume si pe un pamânt evreiesc; ca aceste evanghelii (…) constituie una din cele mai depline manifestari ale geniului iudaic si expresia poate cea mai sublima care s-a fost dat cândva pe lume spiritului tragic“. Avem impresia, de la un moment dat, ca Sever nu mai polemizeaza cu Steinhardt, ci cu… Europa.
O severitate inutila
Aceeasi înclinatie structurala – pe care o manifesta si mai putin temperamentalul Norman Manea – de afirmare a superioritatii, a primatului iudaic în fata „idolatriei“ crestine, o întâlnim si la
Al. Sever: „prin cimitirele lumii crestine, (…) mortii îsi dorm somnul de veci sub pavaza unui vechi nume evreiesc, învestit cu atributele regalitatii, înainte de a fi învestit cu harul divinitatii“. Autorul „Epistolei…“ se asteapta la „morala“ si la „litera“, neîntelegând ca, de fapt, crestinismul lui Steinhardt, îndatorat, totusi, cu asupra de masura, si izvoarelor existentialiste, se intemeiaza  în marginea unei viziuni insolite, scandalizante pentru canonicii ortodoxisti, pe binomul „absurd“ – „paradox“ si pe cautarea fara intermitente a obsedantei libertati – doar ea (si nu virtutea!) poate întrupa contrariul pacatului, afirma kierkegaardianul monah. Alexandru Sever crede ca Steinhardt se afla departe de „solul tare al realitatilor“, desi acesta lasa, totusi, prin jurnalul sau, cel mai bun exemplu al inchisorii ca lectie de realism si al crestinismului ca scoala a realitatii; nu in ultimul rând, isi imagineaza ca la inchisoare, intre doua batai si o ranga, lui Steinhardt nu trebuia sa ii arda de altceva decât de terminologia iudaismului. Condus de aceasta obsesie, Al. Sever sfârseste intr-un amestec de ciuda si de disperare: „lui (Steinhardt, n.n.) nu i-a fost de ajuns atestatul de românitate pe care i-l conferea o intreaga opera de eseist, gândita si scrisa in româneste; nu i-a fost de ajuns de-a se sti un carturar format la orizont românesc, in cadrul culturii românesti; nu i-a fost de ajuns dreptul, pe care nimeni si nici o legislatie nu i-l putea lua, de a-si socoti printre stramosii sai spirituali – cu aceeasi indreptatire cu care isi va fi socotit atâtea mari capete ale lumii – si atâtia mari carturari români; nu l-a indestulat nici iubirea pentru un pamânt si o lume ce-i erau mai familiare decât orice alt pamânt si orice alta lume – lui i-a trebuit mai mult: asa cum se voia crestin, se voia român. Si nu pur si simplu ‹‹sa devina››: sa fie! Cu alte cuvinte, el a tinut sa infrânga de doua ori aceasta fatalitate ce-l rânduise in lume drept evreu: o data ca crestin si o data ca român. (…) Asa cum a dus convertirea pâna la ‹‹extrema limita››, pâna la a se sihastri in chilie – lucru nu chiar foarte obisnuit si in nici un caz obligatoriu pentru un convertit, tot asa a tinut sa se defineasca si ca român. De-ar fi putut sa-si schimbe – odata cu botezul – si infatisarea, ba chiar si alcatuirea fizica, pâna la ultima celula, cu siguranta ar fi facut-o“.
Exagerarile sunt evidente: Steinhardt nu s-a sihastrit deloc la Rohia, dimpotriva; iar nimic din rândurile de mai sus nu are legatura cu filosofia steinhardtiana a „dreptei socotinte“. Daca, citindu-l pe Steinhardt, eseistul nutreste „sentimentul penibil ca ma aflu in fata unui om ametit“, trasatura esentiala a „Epistolei…“ lui Alexandru Sever este, trebuie sa o spunem, inainte de toate, obtuzitatea. Aceeasi trasatura care il impinge pâna la a pretinde existenta unei… infatuari steinhardtiene. Cât despre lipsa, in „Jurnal…“, a unei „placi turnante“ de angoase si de „caderi“ care sa faca drumul sinuos al convertirii credibil si sa-l fixeze convingator in efigia scriiturii diaristice, merita amintita aici replica convingatoare a lui George Ardeleanu: „Este destul de limpede (…) ca, in procesul sau de reconfigurare identitara, N. Steinhardt n-a fost scutit nici o clipa de intrebari devastatoare, de incertitudini, de dileme inconfortabile, de frisoanele indoielii, de angoase, de impulsuri negatoare, de caderi, dar si de inaltari“. Într-adevar, ce relevanta mai pot avea atunci, din perspectiva unui asemenea parcurs, urmatoarele observatii ale lui Alexandru Sever: „S-ar zice chiar ca «trecerea» lui s-a consumat intr-un fel de transa somnambulica, intr-un soi de sublima levitatie, dansând printre nouri de slava, fericit, fara grija si, mai ales, fara amintiri, evitând a privi ‹‹in jos››, pentru ca nu cumva memoria regasita a pamântului sa-i ingreuneze aripile si sa-l readuca pe solul tare al tuturor realitatilor“?
Convertirea – cauza „defectiunii spiritului critic“ la Steinhardt?
Ce mai ramâne atunci din „Epistola…“ lui Alexandru Sever? Ramâne, cred, analiza critica a eseului „Secretul Scrisorii pierdute“, o zona a eseisticii steinhardtiene, intr-adevar, pe cât de fascinanta, pe atât de vulnerabila. Al. Sever subliniaza corect naivitatea si idilismul cultivate de un entuziasm critic amendabil: „E in felul acesta de a interpreta notiunile de bine si de rau o naivitate care nu are cum sa infrunte realitatea dura – realitatea politica si sociala a vremii. Sigur, in raport cu o societate comunista, imbecila, corupta si ucigasa, vechea societate româneasca poate sa para cu adevarat idilica. Dar a fost ea intr-atât de idilica pe cât o crede si o descrie Steinhardt? (…) a fost România antebelica o Arcadie? (…) se poate generaliza efectul conjugat al unor asemenea ‹‹virtuti›› la proportiile unor spiritualitati si la dimensiunile unei societati care a cunoscut totusi rascoale si razboaie, miscari sociale, agresiuni de tot felul, de la crima politica la represiunea in masa?“. Odata refacuta, însa, legatura cu obiectul care îi „tintuise“ pâna atunci discursul, autorul „Epistolei…“ se întoarce la propriile traume: „E chiar atât de sigur ca ‹‹democratia›› româneasca n-a omorât, ‹‹cu sutele de mii, pe evrei››? Sa fie oare adevarat ca ‹‹conducatorul statului›› s-a opus lui Hitler in chestiunea ‹‹solutii finale››, ca a aplicat in mod ‹‹neserios›› dispozitiile rasiale?“. Într-un studiu recent publicat în „Vatra veche“ (nr. 12, decembrie 2012, p. 18-19), istoricul Mirona Ioanoviciu se preocupa, la rândul sau, de scandalosul opiniei lui Steinhardt, asezându-l în context: „Trebuie însa precizat ca maresalul nu a facut aceasta alegere din dorinta de a-i salva pe evrei de la moarte, ci pentru ca situatia razboiului se schimbase: înfrângerea lui Hitler la Stalingrad, pierderea multor bunuri materiale si a multor ostasi români, certitudinea ca nu va mai primi înapoi Transilvania pierduta sunt motivele pentru care Antonescu nu a acceptat ordinul de deportare impus de Führer. Steinhardt vorbeste doar de jumatatea de evrei pe care maresalul «i-a salvat» de la camerele de gazare, dar nu se refera la cealalta parte ucisa în timpul pogromului de la Bucuresti si de la Iasi (cu exceptia fiilor rabinului Gutman, omorâti în padurea din Jilava) si al deportarilor în Transnistria“. Într-adevar, daca pâna în 1941 masurile luate împotriva evreilor au fost de natura strict economica (fac, bineînteles, exceptie actele de violenta comise de legionari), deportarea a început dupa recuperarea Basarabiei si a Nordului Bucovinei: pâna în 1944, au fost deportati în Transnistria aproximativ 100.000 de evrei. Pâna aici, Al. Sever are dreptate. Pe de alta parte, nu mai e un secret faptul ca guvernul Antonescu nu a participat, totusi, la deportarea în masa a evreilor asa cum a organizat-o Germania în cadrul odioasei „solutii finale“. Statisticile vorbesc astazi despre nu mai putin de 300.000 (!) de evrei ramasi în viata datorita deciziei lui Antonescu de a nu merge pâna la capat…
Este evident ca noul proiect existential al lui Steinhardt, cel de dupa convertire, plus scrierea retrospectiva a jurnalului (care interpune între eveniment si retraire alte serii întregi de evenimente), fac ca scriitorul sa nu mai aiba aceeasi perceptie traumatizanta asupra evenimentelor, ramânând în fata doar cu jumatatea plina a paharului. Pe de alta parte, acesta este înca un argument în favoarea credibilitatii convertirii lui Steinhardt, a bransarii la „priza de 1000 de volti“ pe care o visa un Cristian Badilita, scriind despre „copilaria si asceza“ specifice unui veritabil „model cultural steinhardtian“ (sintagma îi apartine lui Luigi Bambulea). În plus, sa nu uitam ca „Jurnalul fericirii“ nu este un manual de istorie. Decupajul biografic devine decupaj fictional sub actiunea superbei întâlniri dintre epifanic si livresc, nicidecum sub influenta in-autenticitatii, cum a crezut, înselându-se, (pâna si) un Adrian Marino. (De retinut, în acest sens, si afirmatia unui alt fost adversar al opiniilor monahului de la Rohia, Andrei Plesu, pe care o parafrazam aici: „pe dl. Steinhardt îl poti suspecta de orice, dar nu de rea credinta“).
Înca o remarca a lui Al. Sever merita cu prisos a fi retinuta: aceea ca la Steinhardt ar exista „o anume defectiune a spiritului critic“. Îi împartasim acesta opinie, sub rezerva ca amintita defectiune ocoleste, însa, perimetrul estetic al „Jurnalului fericirii“, precum si sectorul etic al autenticitatii si al asumarii convertirii. Presupusa defectiune se manifesta mai degraba in zona mult mai vulnerabila a unei eseistici in care generozitatea autorului il impiedica sa ofere judecati critice ferme, împingându-l, asa cum s-a scris, inspre o scriitura inflamata, exaltata. Este ea, însa, si rezultatul efectului de domino al convertirii? Se poate raspunde afirmativ, dar trebuie avut în vedere si faptul ca, pe de alta parte, tot aceleiasi episteme i se datoreaza si fascinatia în contemporaneitate a unora dintre textele steinhardtiene care propun o hermeneutica crestina insolita a libertatii, a fericirii, a paradoxurilor, a iertarii si a nobletii sufletesti si dintre care cel dintâi e jurnalul. În aceste conditii, scriitura si destinul, sau mai bine spus, scriitura-destin a lui N. Steinhardt este, ea însasi, unul dintre marile paradoxuri ale culturii românesti.
Din pacate, în finalul „Epistolei…“, Al. Sever afirma fara echivoc ca „Jurnalul fericirii“ nu ar fi trebuit scris. De ce? Oare pentru ca e o carte cu destin european? O capodopera unanim apreciata de critica româneasca si nu numai? Sau pentru ca, prin esenta ei, demonstreaza ca s-ar putea vedea si altfel lucrurile? Date fiind gafele pe care le face autorul „Epistolei“, suntem indreptatiti sa credem ca mai degraba acesta trebuia sa-si infrâneze elanul creator al unei severitati pe alocuri inutile.
Concluzia o detine acelasi Al. Sever: „orgoliul, se stie, nu e niciodata mut.“ Q. E. D.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper