„Only God Forgives“ – cand Dumnezeu te iarta, dar fanii nu prea

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Recunoscut pentru „atrocitatile“ naturaliste, dar si pentru încadraturile somptuoase în care violenta „universului interior“ al acestui regizor se refugiaza adesea, cel mai recent lungmetraj al lui Nicolas Winding Refn, „Only God Forgives“, spune de data aceasta pas, joaca pe sub mâna – dar, atentie, fara a trisa – si reuseste sa ajunga pe ultimul loc în box office-uri, când putea fi pe primul, folosindu-se de o tehnica noua, una care se refuza întelegerii. Pelicula a reusit, totusi, sa se claseze pe ultimul loc al jocului si datorita faptului ca se plaseaza, datorita unui alt film al creatorului sau – „Drive“ – într-un orizont de asteptare foarte înalt. Comparatia cu „Drive“ îi scoate în evidenta aspectele pozitive, pe când cele negative ar trebui sa treaca în planul doi, transportate undeva în larg, estompându-i aerul sau dezamagitor.
Zumzetele celor indignati si aplauzele neasteptate sau, mai bine spus, respectuoase ale celorlalti demonstreaza, pe de-o parte, ca pelicula nu a fost ceea ce am fi sperat cu totii – un sequel siropos-violent la „Drive“ – si, pe de alta parte, privind dintr-o perspectiva malitioasa a creatorului sau, ca am meritat cu vârf si îndesat ceea ce tocmai am vizionat. „Only God Forgives“ nu este o continuare subiectiva a thriller-ului electronic neon-noir care si-a câstigat fanii prin nuantele optzeciste si prin personajele cu un background  crud în spate, dar e un soi de reinventare a creatorului sau, mai mult decât un exercitiu de stil, mai putin decât o poveste bine închegata. Undeva între ireal si timp real, o linie subtire se traseaza pe tot parcursul filmului între doua întrebari fundamentale: ce vrea sa însemne asta si ce înseamna cu adevarat acest lucru. Cu toate acestea, afirmatiile lui Refn scot în evidenta rebeliunea filmului, pozitionându-l fara nici cea mai mica retinere în sectiunea de filme „personale“ ale regizorilor, un fel de inside joke-uri, doar ca, în acest caz, „Only God Forgives“ – prin forma si prin fondul lui – depaseste statutul de bufon si ne lasa, pe alocuri, un gust amar în gura, în ciuda miresmei puternice pe care o emana sfânta imagine.
Astfel, „Only God Forgives“ îsi asuma o soarta limitata si, tocmai din aceasta cauza, comparatia sa cu „Drive“ este involuntara si plictisitoare, iar comparatia dintre perceptia spectatorului si viziunea personala a regizorului, care nu poate fi tratata la ghici, este lipsita de orice sens. Filmul lui Refn nu abuzeaza de teme, iar cele pe care le propune pot fi întelese din mai multe puncte de vedere, fiecare punct lovindu-se de conflictul triadei opera-autor-consumator. Unul dintre cele mai interesante lucruri legate de Refn este succesiunea fortelor creatoare care s-au manifestat de-a lungul anilor în filmele acestuia. De la corvoada pe care o impunea autenticitatea/realismul cu elementele cheie ale miscarii daneze în cinema, pâna la asamblarea picturala a imaginii, mestesugul regizorului nu a dat gres si a continuat sa se remarce atât prin evolutie, cât si prin involutie, bazându-se pe remodelare si pe stiluri diferite de transpunere. În „Only God Forgives“ accentul cade pe reinstaurarea imaginii, care se joaca si de data aceasta cu lumini neon, culori puternice din spectrul rosu-albastru, creând o conexiune mai accentuata cu taieturile de montaj si cu ceea ce se vrea a fi – fiindca nu stim exact ce e, de fapt – o premonitie, un fel de arta a premonitiei, însa cam firav marcata.
Povestea din „Only God Forgives“, scrisa pe hârtie, este cea pe care noi am asteptat-o, dar transpusa pe suportul filmic capata o alta înfatisare, o alta explicatie, si, cu toate acestea, este destul de simplista. Thriller-ul crime spune povestea unui barbat, Julian (Ryan Gosling, din nou), al carui frate mai mare este ucis de catre tatal fetei pe care acesta o violase si omorâse, si prezinta inflexiuni joase în ceea ce pare a fi o drama a frustrarii si a dreptului de a te razbuna. Arta premonitiei apare înca de la începutul filmului si poate fi, în mod eronat, interpretata drept flashback. De abia dupa o a treia secventa se observa timpul real al actiunii si plasarea personajelor din premonitie. Daca timpul real al actiunii ofera în incipit cauza, ei bine, efectul apare odata cu sosirea mamei protagonistului, Crystal (Kristin Scott Thomas), si condenseaza cea mai mare parte a actiunii în al treilea act al filmului. Asta se datoreaza si ritmului lent, montajului care ofera aceleasi si aceleasi imagini ale coridorului decisiv în care se afla protagonistul, plus câteva cadre de ambianta, „stilizate“ cu fete care lucreaza în entertainment, dar si cadre care anunta, taciturn, asa cum e si protagonistul nostru, probabilitatea unei catastrofe. Cu toate ca personajele nu ne ofera prea multe informatii, iar empatia noastra este redusa, la fel cum este redus si numarul replicilor dintre protagonisti, exista nuante fade care contureaza problematica fiecaruia dintre ei. Este amuzant, dar si incitant sa o vedem pe Kristin jucând rolul unei amfitrioane blonde în cautarea celui care a îndraznit sa pedepseasca criminalul fiului-criminal, pentru ca, la final, sa o vedem pe post de fântâna arteziana din care tâsneste sângele, agale, în spatele unor draperii albe. Si de data aceasta Gosling îsi joaca rolul de posac neînteles, al carui vis infantil – redat prin cadrele care îi arata pumnii înclestati si doritori de crosee ca la carte – contureaza un comportament deviant pe alocuri, hranindu-se cu o violenta bine calculata si coregrafiata cu minutiozitate. Un alt personaj interesant-obscur este cel al politistului Chang, semi-zeu, semi-samurai, reprezentând un fel de intermediar psihologic-moral care îsi face datoria si îi pedepseste pe cei pacatosi, taind vinovatii cu o lama si facându-si aparitia mai repede ca duhul din lampa fermecata. Singura explicatie în ceea ce priveste sobrietatea superficiala a povestii apare odata cu ordinul dat de mama lui Julian de a-l ucide pe politist. Acel moment îl pune pe protagonist pe gânduri, ajungând sa constientizeze greseala fratelui sau si sa-si dea seama cine era vinovatul adevarat care îi facuse viata un chin: însasi mama lui. Omul de gheata si de piatra renunta la razbunare si îsi accepta soarta, cu alte cuvinte, premonitia de la începutul filmului se adevereste, iar însasi masinaria sa cea mai valoroasa – cele doua brate, cu pumnii strânsi – este retezata de catre justitiar.
Privita ca un întreg din care nu poti taia elementele mai mult sau mai putin slabe, atmosfera din „Only God Forgives“ este o realizare. Pentru ca imaginea pe care o propune Refn este deja recognoscibila, cea mai remarcabila unealta pe care pelicula o foloseste foarte bine este score-ul realizat de Cliff Martinez, cel cu care colaborase si pentru „Drive“. Stim deja ca filmele formaliste abuzeaza de muzica, dar „Only God Forgives“ se foloseste de ea în detrimentul cuvintelor care uneori nu apar pe ecran – spre exemplu, momentele muzicale ale lui Chang – oferindu-ne direct un hint, cum ca pentru Refn nu povestea, si ea la rândul ei perceputa de catre ceilalti dintr-o perspectiva structuralista, conteaza.  În fond, poate este vorba despre o singura imagine din puzzle-ul lui Refn – premonitia si adeverirea ei – pe care trebuie sa o prindem din zbor printre statuetele vii care se misca. Dar aceea e doar o imagine, si nu un film.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper