Modernismul – document si fantasma

Un articol de TEODORA DUMITRU

Sursele conceptului românesc de modernism – concluzii

 

Asa cum am aratat în foiletonul „Sursele modernismului românesc“ („Modernismul în critica occidentala ante– si interbelica“, „Cultura“, 18 iulie a.c.; „Modernismul prelovinescian“, „Cultura“, 25 iulie a.c. si „Modernismul în conceptia lui E. Lovinescu“, „Cultura“, 1 august a.c.), aparitia si fixarea conceptului de modernism în metaliteratura româneasca a primei jumatati de secol XX s-a datorat cel mai probabil concurentei, înca din primul deceniu al secolului al XX-lea, dintre conceptul de „simbolism“ (debitor spatiului francofon, sursa a mai multor –isme si preponderent a „simbolismului“, vazut ca specie de „decadentism“) si „modern(ism)“ (debitor spatiului germanofon si îndeosebi vienez) – respectiv concurentei dintre linia francofila reprezentata de Al. Macedonski si O. Densusianu si linia germanofona, ilustrata de St. Petica si D. Caracostea.
Cariera modernismului românesc începe, s-ar putea conchide, acolo unde se termina prin alte parti: emiterea enciclicei papale Pascendi dominici gregis, pronuntata de Papa Pius al X-lea, în 1907, împotriva reformistilor (modernistilor) din sânul Bisericii Catolice. Dupa acest eveniment, conform celor mai multe dintre sintezele actuale privind conceptul de modernism, în tarile Europei catolice, conceptul de modernism a fost confiscat, pana in jurul anilor ’40, de conotatia teologala, ratându-si astfel cariera metaliterara. În România, sansa acestui concept a fost poate aceea ca si-a asigurat un spatiu oarecare în publicistica româneasca de dinainte de 1910 (via sursele germano-vieneze, concurate de „modernul“ francez – simbolismul), înainte ca soarta acestuia pe piata culturala europeana sa vireze decisiv spre disputele teologale. Fapt este ca, în România, conceptul de modernism si-a câstigat deja în primul deceniu al secolului al XX-lea un câmp de referinta intern întru câtva autarhic (atât sustinatori, cât si oponenti – un trafic dublu deci), necenzurat de institutii care în alte tari vor inhiba uzul sau metaliterar (Biserica Catolica în Vestul si Centrul european, sau regimul sovietic din URSS, ostil „modernismelor“ burgheze si formalismului). Ca atare, desi cunoaste termenul de „cubism literar“ (v. cap. „Curentele extremiste“ din volumul al treilea al „Istoriei literaturii române contemporane“), termen folosit în Franta în deceniul al doilea al secolului XX pentru desemnarea unora dintre productiile post-simboliste (cf. Jacques Rivière, consecutia „Symbolisme et Cubisme littéraire“, în „Reconnaissance à Dada“, 1920), Lovinescu nu mai simte nevoia sa-l importe pentru a-l aplica poetilor români, câta vreme „modernismul“ îsi câstigase suficienta notorietate interna si se fixase într-un vocabular comun promotorilor si adversarilor sai pe teren intern. Convingerile moderniste ale criticilor, istoricilor si istoriografilor români vor merge însa, în perioada interbelica, pâna la a-i atribui paternitatea conceptului de modernism lui Baudelaire (care, în ultracitatul „Le Peintre de la vie moderne“ invocase doar „La modernité“, iar în „Salon de 1846“ si „Salon de 1859“ – doar „la vie moderne“, „l’artiste moderne“ sau „le public moderne“), cum face Al. Philippide, în articolul „Modernismul“ (1929), si la a modifica, în traducerea româneasca, titlul articolului lui Thibaudet „Discussion sur le Moderne“ în „Discutii asupra modernismului“ (v. Constantin Stelian, „Cu privire la modernism. Schita pentru un studiu“, 1942, apud „Modernismul literar românesc“, cuvânt introductiv, selectia, îngrijirea textelor si cronologie de Gabriela Omat, Editura Institutului Cultural Român, 2008, vol. II).
Prin urmare, daca se pot formula unele îndoieli în privinta conceptului românesc de modernism din prima jumatate a secolului al XX-lea, ele nu pot tine de realitatea sau de calitatea definirii sale (i.e. de conformitatea cu doxa metaliterara postbelica), ci doar de identificarea precisa a  filierelor externe si/ sau interne ale adoptarii si elaborarii sale. Important este ca acest concept exista în arhiva criticii si istoriei literare interbelice românesti, în solide abordari teoretice si doctrinare, nu doar în regim publicistic. În aceste conditii, a-l obliga la examen în fata unor metanaratiuni recuperatoare – obligate sa instituie post factum quidditatea unui curent neasumat ca atare de catre literaturile spre care e trimis sa refere – pare un gest de „sincronizare“ spasmodica, un tic al discursului cultural românesc, obisnuit sa graviteze la marginea paradisului ideilor si neatent la ceea ce, într-un articol anterior privind acelasi modernism românesc via modernismul francez fictiv – numisem „deriva reperelor“.
Pe de alta parte, un posibil motiv pentru care ghidurile si istoriile colective straine, de data recenta, conchid aproape la unison ca termenul modernism nu se regaseste în metaliteratura franceza, italiana, germana, anglo-americana de dinainte de 1940 cu o frecventa care sa faca proba unui concept asumat (desi, iarasi, nu se poate demonstra nici ca termenul e inexistent) vine si din faptul ca „modernismul“ va fi aparut, posibil, în varii ocurente, dar, neînregistrat sistematic în titluri de volume, publicatii sau grupari, nu a fost retinut de istoria literara (o dovada ca „modernismul“ – chiar cu ghilimelele peiorativizante – nu era o vorba inexistenta în Franta anilor 1920, este chiar polemica lui Albert Thibaudet cu Gonzague Truc, din „Discussion sur le Moderne“). Nici „Istoriile“ lui Lovinescu nu-l contin în titlu – ca atare, o privire superficial informata ca aceea a lui Péter Krasztev din volumul întâi al „History of the Literary Cultures of East-Central Europe“ (editori Marcel Cornis-Pope & John Neubauer, John Benjamins Publishing Company, 2004) e gata sa afirme ca, spre deosebire de literaturile central si sud-europene, unde discutia despre modernism trimite spre grupari si reviste fondate în jurul anului 1900 si chiar mai târziu, în România, „modernismul“ intra odata cu descinderea lui Maiorescu pe scena literara româneasca, la 1865 (!) (desi mai adecvata în termeni de modernitate, Krasztev începe, literal, discutia despre „modernismul“ românesc cu Maiorescu: „In Romania, Modernism arrived in a different way …“, op. cit., p. 338 sq.), pe temeiul decodarii titulaturii „Junimea“ printr-o miscare de tip novist, viitorist (desi recunoscuta drept conservatoare!), în genul unora slavofone aparute trei decenii mai târziu, în plin post-simbolism – fara a pomeni, în schimb, o iota despre Lovinescu, mai „contemporan“ decât criticul de la „Junimea“ cu multe dintre referintele „moderniste“ sud si central-europene vehiculate de Krasztev în studiul sau. La fel de bine s-ar putea însa argumenta, de la o distanta suficienta si prin colportarea unor informatii nu de prima mâna, ca Maiorescu a pregatit futurismul prin ideea demontarii institutiilor „fara fond“ ca Academia, Universitatea, Teatrul, Scoala de bele-arte s.a.

Acestea fiind zise, se pune întrebarea: daca trauma lipsei conceptului de modernism e plauzibil a se cere analizata si tratata în istoriografia franceza actuala, cum altfel – daca nu trauma autoprovocata – se poate califica încercarea istoriografului român I.B. Lefter de a „recupera“ modernitatea, i.e. modernismul literar românesc, în „Recapitularea modernitatii“ (2000) via conceptul integrator de modernism al unui Hugo Friedrich, în conditiile în care istoria literara româneasca nu a înregistrat modernismul doar sporadic, ci doctrinar, teoretic si istoric, prin Lovinescu si prin criticii contemporani si succesori ai sai? Spre deosebire de penuria franceza sau italiana, avem totusi cel putin trei istorii literare (Lovinescu si Calinescu) care exploateaza, înainte de finele celui de-al Doilea Razboi, conceptul de modernism!
Ideea de a impune modernismului românesc interbelic diktatul modernismului postbelic (de tip Hugo Friedrich sau de orice alt tip) seamana mai mult cu deformarea unei realitati istorice, certificate documentar, dupa tiparul unei fictiuni a posteriori îngrasate, pâna la iluzia soliditatii absolute, decenii la rând dupa consumarea faptului, prin sedimentele contributiilor stiintifice bazate pe citari în bucla din clasicii metaliteraturii postbelice, si nu pe defrisarea editiilor si a publicisticii din epoca avuta în vedere. Macar în cazul conceptului de modernism literar, frustrarea noastra, legitima în situatii în care ne-am dovedit retardatari, se dovedeste net deplasata; mai degraba decât I.B. Lefter, avea Ion Vinea dreptate sa considere modernismul românesc – prin Brâncusi, Marcel Iancu si Tzara – singurul nostru produs „de EXPORT“ (v. „Modernism si traditie“, 1924). Si, daca asupra literaturii/ autorilor români calificati, acum si atunci, drept modernisti, exista înca îndoieli si controverse raportat la ce se considera astazi a fi (fost) modernismul, prin Lovinescu – avem, ca ne place sau nu stilistica lui, un cert concept critico-istoric de modernism.

O „trauma“ indusa probabil de presiunea metaliteraturii postbelice de sursa îndeosebi anglo-saxona, de trendul favorizarii monismelor globalizante, care tind spre unificarea lexicologica si conceptuala (un exemplu: conceptul de World literature, obtinut în descendenta goetheanului Weltliteratur), dar a caror utilitate practica în cercetare o contestase cu multa pertinenta René Wellek cu patru decenii în urma, în „Termenul si conceptul de simbolism în istoria literara“ (1969). Si, în fond, o „trauma“ justificata, chiar la nivel vest-european, doar partial, câta vreme termenul „modernism“ si calificarea generica de Modern, în sensul de curent post-romantic sau, mai precis, post-simbolist, au circulat, desi sporadic, în prima jumatate a secolului XX, atât în Franta si Germania, cum am aratat în episoadele anterioare, cât si în critica si în istoria literara din tarile slavofone (Cehia, Polonia, Rusia pre-sovietica, apud Wellek, op.  cit.) si – dincolo de orice dubiu – în România.
Acest trend al cercetarii literare actuale va fi având, neîndoielnic, meritele sale, dar si nemeritul stimularii unei poliloghii a consensului vicios, în care o solutie de tipul definirii modernismului drept… perioada de dinaintea postmodernismului a putut fi emisa si înregistrata cu tot aplombul unei dictii stiintifice serioase.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper