Mircea Iorgulescu, intre negatie si admiratie

Un articol de CONSTANTIN COROIU

– 70 de ani de la nastere –

 

 

 

Mircea Iorgulescu, de la nasterea caruia se împlinesc în acest august 70 de ani, este unul dintre criticii si istoricii literari cei mai importanti afirmati în deceniile sapte si opt ale secolului trecut. Mort prematur, el a lasat în urma carti importante, eseuri incitante, între care cel despre Caragiale – „Marea trancaneala“. Cronicile, comentariile sale erau, cu termenul pe care l-a ilustrat si l-a consacrat Ibraileanu, „campaniile“ unui polemist redutabil. Mircea Iorgulescu pare sa polemizeze nu numai pe o tema sau un subiect anume; el polemizeaza implicit, sau chiar explicit, cu tot ce tine de stilul constipat si somnolent în critica, eseistica, publicistica si chiar istoria literara, ca sa nu mai vorbim de genul biografic. Pentru el, a scrie despre literatura însemna, în primul rând, a provoca lectura ei. Într-un interviu din 1976, raspunzându-mi la întrebarea: „Cum ati defini critica?“, Alexandru Paleologu îmi spunea ca aceasta este si trebuie sa fie deopotriva admiratie si negatie. El exemplifica citând nume de mari critici români ai secolului XX, dar si pe al „mai tânarului meu coleg Mircea Iorgulescu“ pe care îl caracteriza astfel: „Spirit foarte ascutit si foarte acerb, mi se pare remarcabil în executie, un talent extraordinar al negatiei. Nu l-am vazut însa în egala forta la capitolul admiratie. E însa mult mai tânar si urmeaza sa-l mai vedem“. Ei bine, anii au trecut si Mircea Iorgulescu a dovedit ca stie si sa admire, fiind la fel de puternic în admiratie ca si în negatie. Entuziasmul sau critic (subliniez critic, deci argumentat, motivat) poate fi, uneori, chiar molipsitor. Scriind, de pilda, despre „Mircea Eliade, prizonierul istoriei“ – „cea dintâi biografie integrala a lui Mircea Eliade din lume“, pe care o datoram lui Florin turcanu – el nu ezita sa înceapa cu o remarca superlativa: „Cea mai importanta carte româneasca a anului 2003 este foarte probabil una scrisa în limba franceza, publicata la Paris si al carei autor e istoric, nu literat“. Altfel spus, un cercetator calauzit de adevarul faptelor si documentelor care are, afirma Mircea Iorgulescu – „meritul, enorm, de a fi examinat tot ceea ce se putea investiga, fara a transforma vreodata explicatia în justificare si fara sa substituie întelegerii o judecata apriorica“.
Retin din textul lui Mircea Iorgulescu o observatie de ordin mai general ce priveste genul biografic: „Saraca în biografii, cultura româna nu este si mai putin marcata de un fel de elitism foarte provincial, în virtutea caruia genul este privit de sus, ca fiind «popular». Sa fie si un alibi pentru nemunca?! Fapt este ca majoritatea biografiilor românesti sunt despre scriitori; figurile si personalitatile istorice, politice, stiintifice, artistice etc. despre care s-au scris asemenea lucrari sunt remarcabil de putine. De altfel, autorii autohtoni de biografii sunt în general istorici literari, dar unii considerati mai mult sau mai putin tacit ca neavând talent (aici intra în functiune, exprimata ori subînteleasa, comparatia cu G. Calinescu, desigur strivitoare), opinia comuna fiind ca ei si-ar compensa aceasta insuficienta stând ca ocnasii prin arhive si biblioteci, în loc sa straluceasca eseistic. Împrejurarea ca Florin Turcanu este istoric de profesie l-a ferit, pare-se, de asemenea inhibitii si tentatii…“
În admiratia lui Mircea Iorgulescu sunt si cartile Monicai Lovinescu: „Nici o veritabila istorie a vietii literare, culturale si politice din România anilor ’70 si ’80 nu se va putea scrie fara sa se tina seama de acest document capital („Jurnal 1981-1984“ – nota mea). si de rolul imens, pe care l-a avut Monica Lovinescu. A-l recunoaste si numi este o datorie de onoare, a-l analiza este o obligatie“. Iar criticul îsi ia aceasta obligatie, fara sa ramâna însa în extaz continuu în fata piedestalului pe care i-l înalta jurnalistei de la „Europa libera“. El face binevenite precizari, corecturi, nuantari privind unele fapte, episoade, personaje evocate de memorialista sau, ma rog, de diarista, inclusiv într-un post-scriptum. Iata, de exemplu, o judicioasa punere la punct (în sensul de clarificare si de dreapta judecata): „Se însala, cred, Monica Lovinescu plasând publicarea «Jurnalului» în contextul polemic al disputelor totusi molatice relative la exil, chiar daca, s-ar parea, este vorba doar de exilul cultural sau, înca si mai restrâns, de cel literar. Cercetarile despre întregul exil sunt, si nu e nimic anormal aici, abia la început, proportiile, raspândirea si durata acestui fenomen sunt fara precedent în istoria României. Nu însa si în istoria din secolul XX a altor tari, de la Rusia la Spania. Situata în ansamblul framântarilor si zguduirilor veacului trecut, situatia României îsi pierde exceptionalitatea, inclusiv în chestiunea exilului. Nu si drama, desigur, dar aceasta nu consta în unicitatea eventuala, foarte improbabila totusi. Revendicarea exceptionalitatii nu este cea mai buna solutie pentru cercetarea istorica“. Apoi, Mircea Iorgulescu înclina sa considere ca fiind nedreapta afirmatia Monicai Lovinescu potrivit careia „o buna parte din scriitorimea româna pare a evita cât mai sistematic orice referire la exilati“. Dimpotriva, puncteaza el, „prezenta exilatilor este pe cât de masiva, pe atât de multiforma“, iar problema exilului nu a lipsit din nici o dezbatere ce a avut loc în anii de dupa 1989; inclusiv în discutia privind canonul „contributia exilului a fost una de prim plan“. Mai mult, observa Mircea Iorgulescu, – „au fost – si sunt – chiar si cazuri, deloc putine, în care conflicte, idiosincrasii, tensiuni, deliruri specifice doar exilului au fost importate dupa 1990 în România si au capatat astfel o vizibilitate si o rezonanta nu numai excesive, dar si toxice pentru un climat cultural si literar oricum foarte tulburat“.
Cât priveste capacitatea de a admira a criticului, as cita, de pilda, un text despre ceea ce Mircea Iorgulescu considera a fi „un moment revolutionar în eminescologie“, si anume studiul „Eminescu la Berlin“, cel mai întins capitol al volumului, cu un titlu, din pacate, observa el pe buna dreptate, anodin, de „Studii literare“ al Ilinei Gregori, „deplin comparabil prin anvergura si consecinte cu «momentele» G. Calinescu («Viata lui Eminescu», 1932) si I. Negoitescu («Poezia lui Eminescu», 1968). Comentând acest studiu, la aparitia amintitului volum, autorul „Rondului de noapte“ îi sublinia „noutatea curat revolutionara“: „Putin ori superficial cercetat pâna acum, episodul berlinez este situat de Ilina Gregori în pozitia privilegiata de experienta existentiala si intelectuala decisiva, perspectiva ce implica si chiar impune o viziune radicala a biografiei lui Eminescu si o cu totul noua întelegere a operei lui“. Cercetând cu seriozitate si analizând profund evenimentele, contextul, corespondenta poetului, fosta colega – „o fata de o neobisnuita frumusete“ – a lui Mircea Iorgulescu la Filologia bucuresteana, devenita berlineza de câteva decenii – în loc sa faca, asa-zicând, crize de genul „urcatul pe perete“ la auzul sintagmei poetul national – „rastoarna cliseele despre trairile autiste“ ale lui Eminescu, prin „recursul la parabiografie“, relevând faptul ca înca din perioada studiilor poetului la cea mai prestigioasa universitate din Europa acelei vremi se detaseaza, cu formula Ilinei Gregori, „constiinta tipic eminesciana a contemporaneitatii“. Cu o trista ironie, Mircea Iorgulescu atrage luarea aminte ca autoarea „desi scrie despre românul Eminescu, vine totusi dinspre spatiul în care valorile culturale nu sunt expediate, lejer, la Muzeul Antipa“. Iar în aceasta idee, criticul trimite la numarul din 1 august 2002 al saptamânalului „Le Nouvel Observateur“, ce continea un dosar a carui tema era „Mesajul marilor filosofi“. Noua filosofi europeni contemporani se pronuntau asupra tot atâtor filosofi vechi. Mircea Iorgulescu reproduce un fragment din ceea ce scria în acel dosar tematic, tiparit în – atentie! – 581.719 exemplare, André Glucksmann: „Hotarât nu gasesc nimic mai actual decât trioul Homer, Platon si Tucidide. De trei mii de ani, Homer detine cheile unei conditii umane care se dovedeste de-acum planetara. Toata lumea si-a pus dupa Auschwitz problema lui Dumnezeu. Ei bine, zeii lui Homer ne ofera o teologie perfect moderna: sunt zei înselatori, rai, deloc morali, capabili de gelozie, de viclenii si de masacre. În fata cu aceasta natura celesta si subterana, cu aceasta phusis (natura) enigmatica si amenintatoare, Homer exploreaza domeniul responsabilitatii umane (al logosului), iata ce defineste o grila pentru a descifra informatiile de la ora 20“.
…si iata ce înseamna sa gândesti modern despre vechii filosofi, sa le descifrezi mesajul de o perpetua actualitate si sa nu cantonezi în frivolitati, prejudecati, truisme ideologice, precum „filosofii“ de pe Dâmbovita sau Bahlui, unde elitismul provincial, cu sintagma lui Mircea Iorgulescu, este… sublim!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper