Marin Preda în scrisori

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Zilele trecute (la 5 august) s-au împlinit 91 de ani de la nasterea lui Marin Preda. Nu e o cifra rotunda, dar scriitorii, îndeosebi cei mari, clasicii, ca Marin Preda, si cu atât mai mult cei intrati din diferite motive în uitare, cei iesiti din canon trebuie adusi în atentia publicului, a generatiilor tinere, cu fiecare prilej: aniversare, comemorare, o noua editie a operei etc. Nicolae Manolescu pleda recent într-un editorial din „România literara“ cum nu se poate mai convingator pentru o asemenea practica publicistica, editoriala, una obisnuita de altfel în culturile de mare traditie la care e bine sa ne raportam cu luciditate si cu care vrem sa ne asemanam. Din fericire, posteritatea lui Marin Preda nu este grav afectata de furia „revizionista“ de dupa decembrie ’89 a unor procurori de conjunctura si demitizatori cu creierul înfierbântat. Nici chiar de modul în care este el prezentat în mult trâmbitatele manuale alternative, unele catastrofale si chiar nocive.
Creatorul „Morometilor“ a la-sat posteritatii marturii importante privind relativ scurta sa viata, dar privind mai ales chinurile facerii unei lumi, a unui univers uman, cosmic si moral pe care nimeni nu le mai poate atinge, necum schimba, atâta vreme cât, cu cuvintele lui Constantin Noica, pe aici se va mai vorbi limba româna. S-a spus, nu fara o doza de fatalism menit oarecum sa consoleze, ca nu are rost sa regretam, din perspectiva operei, întreruperea prematura a existentei cutarui scriitor, cutarui artist si sa ne întrebam ce ar fi creat el daca ar fi trait mai mult. Calinescu observa, într-o faimoasa conferinta, ca viata lui Eminescu se confunda cu opera: „Eminescu n-are alta biografie. Un Eminescu depasind vârsta pe care a trait-o ar fi ca un poem prolix“. Oricât am regreta, omeneste vorbind, ca Marin Preda a murit la nici 58 de ani si nu a mai scris „Delirul“, volumul al doilea, pentru a „împlini“, îi dezvaluia scriitorul lui Mihai Ungheanu într-un interviu din 1975, tetralogia pe care o proiectase („Morometii“, I; „Delirul“ I; „Delirul“ II; „Morometii“ II), conceputa nu ca un ciclu, ci ca „un roman în patru volume“, trebuie sa fim, cum ne îndemna tot Calinescu, macar cât de putin filozofi si sa admitem ca el a trait si a scris atât cât a trebuit. Este o neîmplinire a celui mai important prozator român postbelic ca nu a apucat sa scrie „Delirul“, volumul II? Probabil ca da, de vreme ce îi marturisea aceluiasi critic: „Înainte de a ma gândi la «Morometii», m-am gândit, înca acum douazeci si cinci de ani, la «Delirul». Aceasta carte am vrut s-o scriu si nu alta“. Încât, ma întorc si zic, e firesc ca si noi, cititorii, la rândul nostru, sa avem un sentiment de frustrare.
În bibliografia lui Marin Preda, careia eminentul cercetator Stan V. Cristea i-a consacrat o prima si temeinica lucrare, despre care am scris aici la momentul aparitiei ei, un capitol întins si valoros îl constituie si scrierile autobiografice, confesive, carti ce documenteaza profund si tulburator asupra unei spectaculoase iesiri din biografie si a unei ferme înscrieri pe traiectoria unui mare destin al literaturii române, asupra „aventurii“ unei constiinte care „a început într-o zi de iarna când o anumita întâmplare m-a facut sa înteleg deodata ca exist“. Stim care a fost acea întâmplare traita de copilul Marin Preda. Cu ea începe „Viata ca o prada“, capodopera a genului memorialistic, de fapt un roman nonfiction, fara egal în literatura noastra. Era startul unei constiinte umaniste si artistice purtând pecetea tragismului istoriei pe care a suportat-o si nu o data a si înfruntat-o taranimea, clasa-mama a unor mari scriitori, nu doar români, ca Marin Preda sau, de pilda, José Saramago. Pe buna dreptate evoca Aurora Cornu, în „Argumentul“ ce prefateaza volumul „Scrisori catre Aurora“, aparut în 2000, la Editura Albatros – „figura tragica pe care viata a impus-o pe fata scriitorului“.
Alaturi de „Viata ca o prada“, de „Convorbirile cu Florin Mugur“ sau „Imposibila întoarcere“, nu mai putin revelatoare si definitorie privind personalitatea lui Marin Preda este corespondenta sa particulara, îndeosebi scrisorile adresate Aurorei Cornu. Ceea ce frapeaza în acest epistolar îndragostit, dincolo de ah-urile si oh-urile obisnuite în astfel de contexte si chiar dincolo de intensitatea trairii unei mari iubiri, sunt framântarile, nelinistile, incertitudinile, scepticismul celui obsedat de, ceea ce as numi, literatura ca o prada. Cu astfel de stari ne întâlnim si în epistolarul de-a dreptul prodigios Liviu – Fanny Rebreanu, dar la Marin Preda e o durere sufleteasca, uneori mistuitoare, ce nu exista în misivele gospodarului de la Valea-Mare. Din nou are dreptate Aurora Cornu care, dupa multe decenii, de pe culmea unei alte vârste si a unei remarcabile experiente existentiale, ce-i permit sa vada lucrurile mult mai clar si sa le judece cu seninatate, în acelasi „Argument“ scrie: „Literatura! Singura sotie si iubita a lui Marin, care nu l-a tradat niciodata – nedezmintita, fidela si dupa moarte, vesnic rasplatitoare!“.
Într-o lunga epistola, datata ianuarie 1955, când „Morometii“, volumul I, fusese încheiat mai de mult, stapânit de „un sentiment ciudat de neliniste“, Marin Preda îi scria iubitei si sotiei sale ca încearca sa-si explice si sa raspunda la întrebarea: „… ce am gândit eu de l-am tinut atâta ascuns în sertar, fara macar sa-l recitesc?“. Asta, dupa ce constata ca romanul este bine primit, ca a placut celor care l-au citit. Raspunsul pe care si-l da romancierul e, de fapt, o autoanaliza necrutatoare ce te duce cu gândul la alti mari scriitori care par sa-si fi propus sa demonstreze pe propriul suflet deschis adevarul dictonului: câta luciditate, atâta drama! Îmi vine acum în minte exemplul lui Cehov care îsi nega pur si simplu talentul de dramaturg si îi spunea lui Bunin ca la sapte ani dupa moartea sa nu-l va mai citi nimeni. Simptomatic mi se pare faptul ca în textul amintitei epistole apare de mai multe ori cuvântul „constiinta“ cu trimitere multipla: la sine, la eventualul cititor de azi si de mâine al romanului, la personajul central al acestuia. Confesiunea din care voi cita pe larg, si-a gasit locul cuvenit în „Jurnalul intim“, alcatuit si editat de Eugen Simion si Oana Soare: „Eu stiu acest roman pe dinafara, cu toate ca nu l-am citit niciodata pagina cu pagina, pâna la sfârsit. Nu am fost niciodata tentat sa fac acest lucru. Nu m-am simtit atras. Iata deci cheia care explica de ce nu l-am publicat si problema care ma nelinisteste, daca e bine sa-l public sau nu./ Faptul mi se parea si mi se pare si acum ca demonstreaza viata scurta pe care o are acest roman./ El a trait pentru mine doar cât l-am scris… Tot asa, am gândit eu, va fi si pentru cititor. Îl va citi, îi va face bucurie, cum mi-a facut si mie când l-am scris, si dupa aceea, dupa lectura, gata, cititorul îl va uita. Cititorul nu-l va purta în constiinta, cum poarta de pilda o carte ca «Ana Karenina», sau «Moartea lui Ivan Ilici», carti care cresteaza sufletul, se împlânta în el, îl schimba si devine parte componenta a constiintei umane… Eu nu pot sa nu stiu deci ca «Morometii» mei nu pot produce asemenea turburari si zguduiri ale constiintei. De unde stiu? De-acolo ca scriindu-l eu însumi n-am avut, n-am trait asemenea turburare si n-am urmarit asemenea scop… Ceea ce am facut eu în acest roman e numai expresia bucuriei de a exprima viata, dar nu si a efortului de a o crea. Suferintele înspaimântatoare ale poporului, care abia în acesti ani au reînviat în constiinta mea, nu puteau sa razbata în acest roman, la vârsta când l-am scris… În momentele mele de suferinta ma gândeam cu jena si cu un ascuns sentiment de dispret fata de mine însumi cum am putut sa ma tin de copilarii si glume, de «morometisme», când sufletul omului e pândit si crestat atât de adânc de dureri morale mai ales în vremea noastra…“. E de prisos a mai sublinia luciditatea si sinceritatea cu care Marin Preda se autoanaliza si e cu atât mai relevant cu cât aceasta, autoanaliza, se produce într-o scrisoare intima si nu într-un interviu sau într-un alt text destinat publicarii. Peste ceva mai mult de un an si jumatate, când romanul aparuse, într-o alta epistola îi relata Aurorei Cornu: „Paul (Georgescu – nota mea) a citit, în sfârsit „Morometii“ si pretinde ca si-a schimbat parerea aceea din februarie 1955 despre roman, în sensul ca e mult mai bun decât se astepta. Pretinde ca va scrie. Croh si-a scris, în sfârsit, cronica sa despre acelasi roman. Eu cu adevarat sunt indiferent fata de „Morometii“, nu-mi mai place ca ansamblu, cred ca e greoi de citit si semnificatii putine la lectura. Sunt putin deprimat ca sunt atât de detasat de lucrarea mea“.
(Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper