Lumen Fidei. Testamentul spiritual al lui Benedict al XVI-lea

Un articol de ANA PETRACHE

 

În zilele demisiei lui Benedict al XVI-lea circula zvonul ca papa era pe cale sa publice o enciclica. Despre aceasta enciclica s-a presupus ca nu va mai vedea niciodata lumina zilei. Unele voci se întrebau daca nu cumva Benedict a fost obligat sa demisioneze tocmai pentru ca aceasta enciclica sa nu fie publicata. Nici cei mai optimisti dintre vaticanologi nu credeau ca o sa aflam vreodata ce a vrut Ratzinger sa spuna în privinta credintei.
Mostenirea lui Joseph Ratzinger
Nimeni nu se astepta ca Francisc sa publice acest text, în mare parte, exact asa cum el a fost gândit de Benedict. Problematica si stilul textului de fata îi apartin fostului papa, iar referintele citate, de la Bonaventura, subiectul doctoratului lui Joseph Ratzinger, pâna la Wittgenstein, sunt si ele martore ale contributiei fostului suveran pontif la acest text. Tema credintei vine sa completeze ciclul enciclicelor asupra marilor virtuti teologale: credinta, nadejdea si dragostea, subiectele celorlalte enciclice scrise de Benedict: Deus caritas est, Spe salvi si Caritas in veritate. De altfel, la lansarea enciclicei a fost mentionata contributia lui Benedict la acest text. Introducerea, în schimb, îi apartine papei Francisc, iar aici stilul difera, si textul trimite la mostenirea lasata de fostul suveran pontif, dar si la Conciliu Vatican II; aceasta mostenire e una care are, fara doar si poate, în centrul sau temele credintei.
Nu este prima oara în istoria Bisericii Catolice când un papa nu reuseste sa publice o enciclica. S-a întâmplat adeseori ca moartea papilor sa surprinda enciclice neterminate. Unele au fost recuperate de noul papa, altele s-au pierdut în negura istoriei. Noutatea în situatia de fata este data de faptul ca Francisc a ales sa marcheze continuitatea cu predecesorul sau semnând o enciclica gândita de un papa ce este înca în viata. Acest gest intra perfect în continuitatea ministerului petrin.
O enciclica este semnata de papa, dar ea poate fi o opera colectiva; papa poate cere unor teologi sa lucreze la scheme care sa inspire acel text. Textul poarta semnatura papei pentru ca el este garantul învataturilor de credinta, dar o enciclica nu are pretentia de a fi o opera originala a unui singur autor. Joseph Ratzinger s-a aratat înca o data a fi „un simplu si umil lucrator în via Domnului“, asa cum el însusi s-a definit în ultima sa predica. A pregatit mesajul si l-a lasat mostenire noului papa. Putem vedea aceasta prima enciclica a lui Francisc ca fiind asumarea testamentului spiritual al lui Benedict.
Lumina credintei
Tema Lumen Fidei este una profund teologica: lumina credintei. Multe enciclice se pierd uneori în limbajul de lemn al birocratiei vaticane, fiind reluari ale unor teme pastorale deja cunoscute. Nu este cazul cu aceasta encicilica, în care vedem desfasurându-se o gândire vie. Spre finalul textului, sesizam si câteva elemente sociale subordonate elementului central al credintei, care este prezentata ca o lumina menita sa orienteze întregul drum al existentei umane. Credinta este pusa de-a lungul encicliei în legatura cu diverse aspecte ale istoriei sacre, plecând de la momentul întâlnirii dintre Avraam si Dumnezeu, trecând prin momentul Moise si ajungând la Hristos, care este mediatorul nostru în relatie cu Dumnezeu, cel care, la fel ca specialistul în diverse domenii (arhitectul, farmacistul), este expertul nostru în materie de teologie; traind împreuna cu Hristos luam parte la relatia sa cu Tatal (1). Nu pot prezenta într-un simplu articol toate aspectele acestei scrieri bogate, de aceea am ales sa discut, în cele ce urmeaza, câteva din problematizarile legate de credinta care mi-au atras în mod special atentia. Am spicuit, prin urmare, câteva dintre definitiile credintei.
1. Credinta nu este idolatrie! Enciclica începe prin a preciza ce nu este credinta, cu o foarte percutanta analiza a idolatriei, unde ni se descopera ca aceasta nu este niciodata altceva decât o deificare si o sacralizare a omului prin intermediul idolului: „În locul lui Dumnezeu preferam sa adoram un idol, pentru ca în cazul idolului putem sa îi fixam chipul, chip care ne este cunoscut pentru ca este opera noastra… Întelegem atunci ca idolul este un pretext pentru a se plasa pe sine însusi în centrul realitatii, în adorarea operei propriilor mâini.“ (2) Idolul este, deci, o falsa mediere între noi si noi însine, opunându-se adevaratului Mediator, cel care poate face trecerea între eul uman si Tu-ul divin. Atunci când omul nu crede în Dumnezeu sfârseste totdeauna prin a acorda încrederea sa unui idol, indiferent de fata si numele pe care acest idol le ia.
2. Credinta presupune participarea la adevar, si nu doar o traire subiectiva. Plecând de la comparatia facuta de Wittgenstein între actul credintei si cel al îndragostirii (3), papa opune acestei viziuni una diferita, potrivit careia credinta trebuie sa fie fundamentata pe adevar, si nu doar pe o traire inconstanta, asa cum sugera filosoful austriac. Encicilica deplânge faptul ca în societatea noastra ideea existentei unui adevar este corelata cu cea de fanatism si cu cea de totalitarism. Frica de fanatism a dus la eliminarea conceptului de adevar din discursul public (4). Dar adevarul nu poate fi doar unul al tehnicii, el presupune asumarea unei traditii si a unei memorii, în lipsa careia nu se pot constitui personalitatile morale ale indivizilor.
Îmi pare ca aceasta enciclica încerca sa schimbe paradigma dominanta astazi, în ceea ce priveste credinta, potrivit careia aceasta este corelata cu subiectivitatea si cu opiniile subiective. Într-o lume secularizata, inclusiv practicantii se raporteaza la aceasta viziune asupra credintei. În locul vechii viziuni, textul propune sa întelegem prin credinta o adeziune la o conceptie despre lume purtata de o întreaga traditie ecleziastica. Avem aici doua elemente separate: asumarea unei traditii si împartasirea de tip comunitar a unei credinte.
Credinta si iubire
3. Credinta este iubire. Chiar daca Sf. Pavel le defineste ca fiind virtuti teologice diferite, cele doua nu pot fi separate, la fel ca fata si reversul unei monede. Credinta si iubirea sunt menite sa formeze comunitati, iar aceste comunitati nu pot avea un fundament în afara adevarului. Atât iubirea, cât si credinta sunt propedeutica la cunoasterea celuilalt, uman sau divin. Iubirea aduce cu sine o cunoastere noua asupra lumii, caci ea presupune largirea perspectivei prin includerea viziunii pe care celalalt o are asupra lumii. Experimentând dragostea lui Dumnezeu întelegem planul sau si ne încredintam lui. Chiar cunoasterea adevarului, ca sa nu devina oprimanta si impersonala, are nevoie de iubire.
„Iubirea însasi este o cunoastere, ea poarta cu ea o logica noua. Este vorba de o maniera relationala de a vedea lumea, care devine cunoastere împartasita, viziune în viziunea celuilalt si viziune comuna asupra tuturor lucrurilor.“ (5) Aceste rânduri, gândite pentru a vorbi despre iubirea de Dumnezeu, pot servi si pentru una dintre cele mai romantice definitii ale vietii de cuplu, în care barbatul si femeia cunosc realul unul prin ochii celuilalt.
4. Credinta trebuie sa fie un gest public. Daca aceasta enciclica este prima enciclica din istoria bisericii care îl citeaza pe Wittgenstein, facând asadar apel la definitii ale credintei provenite din filosofia actuala, ea face un pic mai mult decât sa utilizeze o referinta la moda. Intuitia îmi spune ca în acest pasaj Ratzinger a adaptat argumentul pe care Wittgenstein îl foloseste pentru a arata imposibilitatea unui limbaj privat (6) pentru a sustine imposibilitatea unei credinte private. „Este imposibil sa crezi singur. Credinta nu este doar o optiune individuala la care credinciosul adera în interioritatea sa, nu este o relatie izolata între „eul“ credinciosului si «Tu-ul» divin, între subiectul autonom si Dumnezeu. Prin natura sa ea se deschide catre «noi», si apare totdeauna în comunitatea Bisericii. (7)“. La fel cum limbajul nu este posibil în interioritate si în singuratate, nici credinta nu este posibila în singuratate, comunitatea este esentiala în ambele cazuri. Wittgenstein sustine ca, atunci când vorbim ,o facem potrivit unui sistem de reguli, trebuie sa existe o modalitate de a determina daca am respectat o regula sau nu, or acest lucru presupune existenta unui arbitru exterior, care nu ar putea exista în cazul vorbitorului unui limbaj privat. Nu degeaba Hristos este numit Logosul sau Verbul.
Aceasta analogie nu este dezvoltata în textul enciclicei mai mult decât am aratat mai sus, probabil ca nu era cazul, în paginile unui document care nu este dedicat exclusiv filosofilor, dar ea poate fi dusa usor mai departe, aratând ca acea comunitate ce verifica daca au fost respectate regulile este comunitatea bisericii. La prima vedere, am putea spune ca aceasta remarca este usor orientata catre protestanti, care au privatizat sensul credintei. Observam însa ca protestantii, la rândul lor, se reunesc în comunitati ecleziastice; putem asadar presupune ca el se îndreapta mai degraba împotriva noilor forme de religiozitate, într-o lume secularizata: a opiniilor care profeseaza o credinta interioara într-o forma de divinitate. Pentru ca aceste opinii sunt incapabile sa defineasca precis aceasta credinta, ele sunt si incapabile sa formeze comunitati.
Poate parea ciudat ca o religie care pune accentul pe relatia particulara pe care orice om o are cu Creatorul sau sa nege posibilitatea unei credinte care sa fie strict o relatie între eul uman si Tu-ul divin. Comunitatea este necesara însa pentru a evita erorile si iluziile. Ce anume este mai usor supus iluziei decât ceea ce nu poate fi testat si verificat? Integrarea într-o comunitate eccleziala care împartaseste un acelasi Credo este testul pe care credinta mea trebuie sa îl treaca pentru a fi validata drept autentica.
Teologia civila: Ofensiva împotriva secularizarii
Daca exista o idee care se repeta în forme diverse în aceasta enciclica este ideea legata de caracterul public al credintei, de caracterul ei în mod necesar comunitar, de opozitia fata de credinta privata, insistându-se asupra legaturii care exista între credinta si binele comun al unei comunitati. Aceasta insistenta plaseaza temele credintei într-o perspectiva de teologie politica, perspectiva ce se opune secularizarii spatiului public. „Credinta se pune în serviciul concret al justitiei, al dreptatii si al pacii.“ (8) Interesul si frica sunt incapabile sa tina oamenii împreuna pe termen lung, doar bucuria prezentei celuilalt este capabila sa creeze o adevarata comunitate (9). Potrivit enciclicei, credinta poate fi o baza stabila si pentru cetatile terestre, nu doar pentru aceea celesta, iar exemplele alese pentru a ilustra acest lucru provin din Vechiul Testament, unde distinctia politic-religios-juridic aproape ca nu se poate face.
Modernitatea a încercat sa construiasca o fraternitate plecând de la egalitate, dar experientele de pâna acum ne-au arata ca acest lucru este imposibil în afara unei referinte la un Tata comun (10). Prin urmare, în fata esecului societatii moderne de a oferi un bine comun tuturor cetatenilor sai credinta se propune ca lumina capabila sa îmbogateasca zidirea unei cetati unde oamenii ar putea trai împreuna (11). Modernitatea a pretins religiei sa ramâna între zidurile bisericilor. Biserica catolica nu s-a adaptat niciodata acestei cerinte, iar azi teologia civila este noua sa forma de defensiva în fata esecului modernitatii politice de a asigura binele comun promis.
În final, ar trebui adaugat ca lectura acestei enciclice ar fi un câstig si pentru ortodocsi sau protestanti, întrucât ea nu propune o viziune exclusiv catolica. Chiar daca referintele teologice provin mai repede din spatiul occidental (Augustin, Bonaventura, Toma), tema enciclicei si tratarea ei nu au nimic care sa îi îndeparteze pe cei de alte confesiuni. Într-un final, ceea ce îi poate pune laolalta pe crestini este exact credinta în Hristos.

 

NOTE:
1. Papa Francisc, Enciclica „Lumen Fidei“, publicata pe 29.06.2013, accesata pe situl http://www.vatican.va/holy_father/francesco/encyclicals/documents/papa-francesco_20130629_enciclica-lumen-fidei_fr.html
2. Ibidem, p. 13
3. Ibidem, p. 27
4. Ibidem, p. 25
5. Ludwig Wittgenstein, „Cercetari filosofice“, Ediura Humanitas, 2004, pp. 243-315.
6. Ibidem, p. 39
7. Ibidem, p. 51
8. Idem.
9. Ibidem, p. 54
10. Ibidem, p. 50, Ibidem p. 54
11. Ibidem, p. 50

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper