Jurnal de criza

Un articol de GEORGE NEAGOE

Nadia Anghelescu, Mic jurnal cu amintiri, Iasi, Editura Polirom, Colectia „EGOgrafii“, 2013, 344 p.

 

 

În aceasta categorie, definita de Mihai Zamfir într-un articol din „Cealalta fata a prozei“ (1988), s-ar încadra „Micul jurnal cu amintiri“. Devine totusi mai dificil sa mentionam carei tipologii nu-i apartine cartea Nadiei Anghelescu, decât sa identificam genul potrivit.
Greutatea cernelii pe hârtie
Cu siguranta, nu este o autobiografie oficiala, redactata din nevoia de a justifica unele fapte. Specialista în limba araba literara – un corespondent oriental pentru latina clasica (asadar, forma exclusiv livresca) – nu s-a situat niciodata în prim-planul vietii intelectuale românesti. Nu a detinut functii publice de anvergura. Consacrarea internationala a tinut-o, paradoxal, departe de agitatia promovarii nationale. Ne-am împacat cu anomalia ca multe dintre personalitatile române, recunoscute în cercuri de pe mapamond, sa ramâna anonime în tara noastra. Tocmai de aceea, istorisirile capata un spor de credibilitate. De aici provine si nevoia de a-si preciza meritele: „Ma numar printre putinii care au trezit în Europa ultimei jumatati de veac interesul pentru gândirea lingvistica araba din Evul Mediu. Nu este putin lucru sa întelegi textele, sau o parte dintre textele unor autori care au scris începând cu secolul al IX-lea si pe care si arabii cultivati le înteleg cu dificultate“ (p. 297). Citatul anterior poate stârni opinii disjuncte. S-ar deduce lipsa de modestie a memorialistei. Altceva trebuie subliniat. Anume ca, într-o cumpana, când omul se confrunta cu propria clepsidra, niste recapitulari se impun. Publicarea volumului semnifica si popularizarea meritelor stiintifice. De altfel, printre constantele discursului pro domo se numara receptarea defectuoasa a lucrarilor referitoare la spatiul musulman.
De asemenea, confesiunile nu alcatuiesc un jurnal cronologic, ci o combinatie între însemnari aproape zilnice, determinate de subrezirea corporala, si memorii legate de locurile natale, copilarie, neamuri, formarea si consolidarea profesionala, calatoriile de studii si mentalitati. De fapt, indicarea datelor calendaristice impune, în mare masura, recuperarea amintirilor, nu relatarea starilor si a evenimentelor cotidiene. Întreruperile si sincopele sunt prea evidente sa nu sesizam ca titlul ramâne conventional, fiind legitimat în scurtul interval 13 octombrie 2011 – 15 februarie 2012 Actualitatea intereseaza daca genereaza conexiuni cu trecutul. Uneori, prezentarea aceleiasi persoane la vârste diferite atentioneaza asupra incompatibilitatii între carturari si puterea politica. Dupa povestirea unei dezbateri televizate, alaturi de Mihai Razvan Ungureanu, despre un studiu realizat de Franco Cardini („Europa si islamul“) se insinueaza tema obligatiei ca universitarii sa se retraga în biblioteca. Altminteri, si-ar pierde seninatatea si vocatia: „În momentul când revad acest text, adica la 19 februarie, Mihai Razvan Ungureanu este prim-ministru, confruntat deja cu zapezile si cu alte multe probleme. Cine s-ar fi gândit?… Deocamdata mi se pare stingher în noua functie, încât încearca sa para foarte ferm, fioros chiar. Nu si-a ales bine momentul, noi ne temem mai mult acum de zapezi si de viscol“ (p. 295). Pasajul precedent este exemplar pentru bagatelizarea situatiilor critice prin aducerea în fata a unor primejdii si mai grele. Fiecare cuvânt asternut pe hârtie sau tastat marcheaza evanescenta. Umplând spatiile goale, Nadia Anghelescu nu vrea sa faca prea multe destainuiri. Când frazele se agraveaza, intervine paranteza relaxanta. Boala ramâne o presiune incerta. Se manifesta mai degraba ca o cursa contra cronometru, decât ca suferinta somatica. Pentru individul îndestulat de cultura, corpul se confunda cu un auxiliar binemeritat, tratat însa cu indiferenta. Câte un truism rostit de vreun medic sau prieten mucalit o scoate pe pacienta din inertia obisnuirii cu propria constitutie: „Multi dintre noi vad boala ca pe o pedeapsa, precum primitivii: cu jena marturisesc ca ma numaram adesea printre ei. Acum însa n-am nevoie sa-mi caut vini pentru problemele de sanatate care ma bântuie, ajung sa ma uit în «buletin», cum am fost sfatuita“ (p. 305). Scrisul adânceste trauma. Da semne ca amâna verdictul. Greutatea cernelii pe hârtie nu vindeca, având consistenta plumbului. Se vede ca trasatura de baza a acestei doamne este discretia.
Imagologie
Senzatiile si întâmplarile compun scenarii de uz personal. Acceptarea dereglajelor reprezinta atentate asupra intimitatii ca în relatarile Martei Petreu din „O zi din viata mea fara durere“. Dezinteresata de cochetarie, datorita frumusetii mostenite pe linia bunicii materne, Nadia Anghelescu abandoneaza chipul natural în favoarea mastii. Aluziile intelectuale, cu valoare precisa, înlocuiesc tonul patetic, alta caracteristica a familiei. Gravitatea gesturilor se cuibareste în anecdote umoristice, în vorbe aparent neserioase ori în eufemisme. Slabirea organismului nu merita a fi împartasita celor din jur. Mila ar destabiliza-o psihic. Înfruntarea pericolului atrage dupa sine schimbarea tabieturilor si a jargonului: „Dupa ce am ajuns la astfel de concluzii, mi-am adus aminte ce spunea o fosta colega, profesoara la chineza, o vreme, în tineretea mea, Alexandra Nicolau (pe vremea aceea o sahista cunoscuta): «Când sunt foarte trista, merg la coafor sau îmi iau o rochie». Nu aveam nicio dorinta sa-mi iau o rochie, asa ca am recurs la cealalta solutie, si anume sa ma ocup mai serios de înfatisarea mea, lucru pe care l-am început azi. Dar nu pentru ca as fi fost trista: spre seara, starea mea s-a îmbunatatit si mi-am adus aminte ca spuneam altadata frumos, elegant, ca sunt «meteo-dependenta». S-ar putea sa ma fi manifestat ca meteo-dependenta si azi, si ieri, si saptamâna trecuta. Ca multi oameni, de altfel, dar probabil ca este mai rau atunci când esti mai batrân si mai ai si probleme cu inima, careia doctorii îi spun «cord»“ (p. 276). Pregatirea filologica ascunde sentimentele. Stilul „Micului jurnal cu amintiri“ scoate la iveala conventionalismul limbajului. Modalitatea exprimarii denota strategia insului cu „inima ascunsa“.
Boala obliga si la acomodarea cu reactii bizare. Autocunoasterea este similara cu acceptarea celuilalt. Activitatea de la Catedra de limbi orientale a Facultatii de Filologie (ulterior a Facultati de Limbi Straine) s-a dovedit un amplu efort de cucerire a strainului si de tolerare a diferentelor. Participarea la colocvii a transformat-o pe Nadia Anghelescu într-o globe trotter, care si-a consolidat statutul de cetatean al lumii. Pregatirea comunicarilor si pendularea între Occident (Elvetia, Italia, Franta) si Orient (Tunisia, Egipt, Siria, Liban, Kuweit, Qatar, Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite, Coreea de Nord) i-au statornicit ideea ca, pâna si în interiorul aceleasi comunitati de savanti, se manifesta conflicte iremediabile. Printre altele, europenii erau înca banuiti de atitudini colonialiste de catre popoarele din Orientul Mijlociu. Repulsia echivala cu un tip special de xenofobie: conceptia ca nimeni în afara nativilor nu detine abilitatea de a atinge performanta în studiile de arabistica. Printre experientele angoasante, cu tenta belicoasa, a fost amenintarea proferata de un barbat infiltrat printre participantii la o conferinta organizata în Norvegia, la Oslo: „Ce stiti voi despre arabi? O sa vedeti voi…“ (p. 230). La asa interpelare, Nadia Anghelescu ar fi replicat cu strictete ca limba araba literara – atuul sau la toate simpozioanele, întrucât nici orientalii, nici locuitorii batrânului continent nu stapâneau varianta normata. Evident ca deprinderea lingvistica atesta distanta între aulic si popular, situând-o pe vorbitoare în ipostaza ex cathedra. Respectul decurgea din rostirea versiunii sacre. Neinitiatii nu faceau nicio grimasa. Cu atât mai putin româncele maritate în desert. În optica autoarei, ignoranta si absenta curiozitatii provoaca spiritul gregar: „Am profitat de ocazie ca sa le pun si eu o întrebare: de ce nu se plimba, de ce stau toata ziua în casa si nu ies cu copiii lor, macar pe racoare? Nimeni nu a raspuns, au zâmbit, dar eu stiam ca nici macar nu-si pot pune probleme de genul acesta“ (p. 210).
Calatoriile de studiu ocupa portiunea cea mai consistenta din „Mic jurnal cu amintiri“. Ca si Florin Manolescu („Cu ochii pe mine. Jurnal româno-german: 1995“), Nadia Anghelescu socoteste calatoriile de studii fundamentale în forjarea identitatii. O identitate întemeiata pe carte si pe calm.

2 comentarii pentru “Jurnal de criza”

  1. septembrie 3, 2013 la 1:41 am

    Marturisesc ca de mult n-am mai vazut o interventie ( caci n-o pot numi recenzie)atat de neclara, lipsita de scop, substantza, sau previzibile consecinte. Propozitiile par niste alaturari, nu inlantuiri, de text-messages, adesea fara sens, de parca autorul foloseste un vocabular ambiguu. Citatele alese sa ilustreze asertiunile jurnalistului sunt nepotrivite, trunchiate, nesemnificative.
    Grave erori de intelegere ale intentiilor autoarei, ale situatiilor, ale spiritului in care a fost scrisa aceasta carte fac interventia dumisale inutilizabila si complet lipsita de haz.

  2. septembrie 3, 2013 la 3:13 am

    Errata – doresc sa editez comentariul meu:Autorul foloseste un vocabular de al carui inteles nu pare complet sigur.
    Intentia autoarei, situatiile specifice si spiritual cartii par, in mod consecvent, gresit intelese. Rezultatul firesc este o interventie incalcita, inutila si lipsita de haz.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper