Inventarea tenisului (52)

Un articol de Valentin Protopopescu

 

Francezul Jean-Christophe Piffaut este un fan al lui Jimmy Connors – iar lucrul acesta se simte de la o posta. Sa-l simpatizezi pâna la delir pe Jimbo nu reprezinta însa un defect, ba dimpotriva… Caci Connors, asa cum subliniam si în episodul trecut, nu doar ca a fost un campion de legenda, dar prin personalitatea, temperamentul si arta de a dialoga cu publicul este clar ca a marcat irefutabil epoca în care si-a construit cariera.
Pe de alta parte, despre bunul amic al lui Ilie Nastase se pot spune multe lucruri, inclusiv destule care sa-l defavorizeze în planul imaginii „moral-artistice“… De pilda, ca era „autist“, în afara românului el nu prea având parteneri de comunicare în circuitul ATP, ca era avid dupa bani, refuzând din pricina sumelor modeste participarea la partidele de Cupa Davis ale selectionatei americane (ceea ce a condus, pâna la aparitia lui McEnroe, spre sfârsitul anilor ’80, la o decadere a echipei altadata atât de glorioase!), ca a practicat comportamente si atitudini bizare fata de colegii de circuit, mai cu seama în raport cu cei tineri (marturia lui Agassi, din „Open. O autobiografie“, dar si cea a lui Big John din „You Cannot Be Serious“ putând fi crezute ca deplin verosimile!) etc.
Dincolo de asemenea zone de penumbra din biografia sportiva a lui Connors, ramân, fara îndoiala, demne de a fi recuperate mnezic stralucitoarea sa prezenta pe teren, stilul ofensiv, spectaculos si generos, mereu orientat „spre înainte“ (în ciuda unui serviciu ciudat de „blând“!) si mai ales excelenta unei relatii dialogale cu spectatorii. Daca la începutul carierei sale Jimmy avea mari probleme în a stârni simpatia publicului, parând (de multe ori chiar fiind!) arogant, turbulent si lipsit de fair-play, ulterior, spre maturitate si chiar spre „senectutea“ lui sportiva (cariera de 26 de ani!) Connors avea sa fie iubit de public asa cum nu multi tenismeni au fost. Spre pilda, McEnroe rememoreaza un fapt usor de reprezentat astazi: texanul roscovan se înfuria destul de usor, verbaliza în exces, folosea cuvinte suficient de grele, ba facea si gesturi pe care un suflet sensibil le-ar putea neîndoielnic aprecia drept „obscene“ – însa avea aceasta exceptionala capacitate de a se opri din criza, de a-si tine nervii, fara sa depaseasca un anumit prag. Nu era cazul lui Nasty, frecvent nici al lui Bad Boy Mac. În plus, Jimbo stapânea aceasta rara arta de a reclama, primi si utiliza energia pozitiva a oamenilor aflati în tribune si isterizati de entuziasm. Numeroase partide au fost câstigate de american în temeiul aproape exclusiv al suportului oferit în exces de catre public. Ba Jimmy a izbutit si performanta de a „dez-nationaliza“ un corpus de fani extrem de mândru de „nationalismul“ sau: cel francez, mai precis, parizian. În timpul unui meci disputat pe arena centrala a Roland Garros-ului în 1980 contra tenismenului Jean-François Caujolle, cel care îl învinsese recent la Foro Italico si care îl conducea, dupa o evolutie excelenta, cu doua seturi la zero (6-3 6-2), Connors a manipulat atât de bine imaginea sa de „playboy veteran, dârz erou al unei epoci romantice si demn atlet fara prihana si pacat“, încât stadionul a devenit partizanul sau integral, huiduindu-l sistematic pe sarmanul Jean-François, care, nemaiîntelegînd nimic, a cedat nervos, pierzând meciul în cinci manse, ultimele doua chiar la unu!
Spre deosebire de marii sai contemporani Rod Laver, Roy Emerson, Ken Rosewall, Stan Smith si Arthur Ashe, Jimmy Connors nu oferea nici cât negru sub unghie imaginea unui perfect gentleman. James Scott Connors era un tip tensionat, care traia la maximum înclestarea atletica, iar grimasele si strigatele lui se aflau la antipodul atitudinii calme, relaxate si sportive dovedite de campionii invocati mai sus. Cum apreciaza inspirat Piffaut, figura lui Jimbo, epuizata dupa un lung de linie din alergare pe reverul cu doua mâini avea ceva din rânjetul demonic al lui Muhammad Ali dupa un upercut executat în urma unui „dans“ în jurul adversarului. Spre deosebire de Ashe sau Smith, compatriotii sai cu aer aristocratic suferind de „abulie rasata“, Jimmy era un rebel imun la morala sportului alb, genul recalcitrant pus mereu pe sotii si pe epatat burghezii.
Bomboana pe tort a venit atunci când „primul baiat rau al tenisului“ consacrat ca atare, Jimmy Connors, s-a logodit cu „zâna circuitului feminin“, blonda si aparent suava Chris Evert, o campioana care avea sa influenteze si ea istoria acestui sport prin rezultate, stil si personalitate. Nimeni n-a înteles nimic atunci. Cum era cu putinta ca Shrek sa trezeasca dragostea printesei din turn? Relatia lor nu s-a concretizat într-un mariaj, amândoi era doua nuci prea tari ca sa reziste laolalta, dar simpla alaturare a celor doua imagini a provocat multora migrene gnoseologice…
…Acesta a fost Connors. Epoca sa a primit multa culoare si maniera, ba chiar si o anumita spoiala etica, toate fiind marca indubitabila a imensului luptator care s-a dovedit a fi Jimmy. Si daca n-ar fi avut ghinionul sa fie contemporan cu Borg, apoi cu McEnroe, poate ca suprematia lui Jimbo ar fi fost înca si mai crasa…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper