Inventarea tenisului (51)

Un articol de Valentin Protopopescu

Convingator Jean-Christophe Piffaut cât priveste argumentele prezentate în scopul de a demonstra caracterul prin excelenta spectacular (de la spectacol, show, entertainment) al tenisului. Francezul a vazut just dubla specificitate a acestui libido insatiabil pentru desfasurarea dramatica, atât de definitorie sportului alb: o tensiune teatrala launtrica, consumata la cote intense în economia desfasurarii partidei; si necesitatea unui scenariu prestabilit, artefact, generat de interesele industriei mediatice (demonstratii, meciuri ale „secolului“, „batalii între sexe“ etc.).
Dar pentru ca aceasta dubla determinare a tenisului sa fie posibila, sa aiba audienta mondiala si sa produca plusvaloare nu era de ajuns simpla vointa a organizatorilor, a publicului si a jucatorilor. Adevarul este ca ingredientul numarul unu al ideii de spectacol tenisistic reusit a fost si a ramas personalitatea tenismanului sau a jucatoarei. Iar prin personalitate înteleg, alaturi de autorul francez, nu numai suma aritmetica a titlurilor de Mare Slem ori a celorlalte turnee câstigate în cariera de un campion anume, ci si temperamentul, comportamentul pe court si în afara sa, capacitatea polemica, inteligenta mediatica si gustul neostoit pentru justitie, rebeliune si afirmarea propriului punct de vedere – adeseori cu mijloace la limita sau chiar contrare regulamentului!
Or, dintr-o asemenea perspectiva, chiar daca au existat imensi campioni si înainte de 1968, trebuie spus întregul adevar: si anume ca abia în Epoca Deschisa, în Era Open, cum titrau jurnalistii anglo-saxoni ai vremii, au fost întrunite acele conditii pentru ca niste campioni nu doar ai rezultatelor sau ai consistentei prestatiei pe teren, ci si ai exprimarii plenare si spectaculoase de sine, sa se nasca. Oricum am întoarce-o, e un prilej de mândrie pentru noi, românii, sa constatam ca Ilie Nastase, supranumit în mediile anglo-saxone Nasty, nu a fost numai primul lider mondial al clasamentului computerizat ATP (la 1 ianuarie 1973), ci si cel dintâi care a polemizat cu arbitrii si oficialii turneelor, care a sarit calul în arena prin turbulenta, umorul, pasiunea si insurgenta lui, fiind deopotriva iubit si urât de spectatori…
E adevarat ca Nastase a fost si nu a fost un lider al autenticitatii pe terenul de tenis. El venea totusi dintr-un sistem totalitar, în care exprimarea fara perdea a propriei personalitati nu a fost nici încurajata, nici înteleasa. Ca Ilie a spart niste bariere si a destructurat niste mituri – e un fapt usor de demonstrat. Pe de alta parte, lipsa de instructie, de educatie, de gust si de buna intuire a felului în care merg lucrurile într-un sport elitist l-au frustrat pe campionul român de o pozitie înca si mai stralucitoare în ierarhia tenisului. Poate ca Nasty era si prea vârstnic atunci când Era Open a devenit realitate, poate ca limitarile impuse de autoritatile comuniste evolutiei sale ca sportiv la vârsta junioratului au fost decisive, poate ca lumea se schimba mai repede decât o putea întelege Iliuta. Fapt este ca desi a deschis drumul afirmarii unor personaje de calibru si mare autenticitate în tenis, Nastase nu se compara cu stralucirea, glamour-ul si priza la public si presa a acestora. Maurul îsi facuse datoria, maurul se putea retrage…
Primul gigant al noii sensibilitati spectaculare prilejuite de Era Open a fost bunul prieten al lui Nasty, americanul James Connors. Jimmy, nascut în Illinois, s-a dovedit un excelent învatacel si un demn urmas al românului, cu toate ca a detinut performante infinit mai impozante decât cele obtinute de Iliuta. El a câstigat opt titluri de Grand Slam (de cinci ori US Open, de doua Wimbledonul si o data Australian Open), 109 turnee ATP (detine recordul absolut din acest punct de vedere!) si a petrecut 160 de saptamâni consecutiv pe prima pozitie mondiala, altfel el contabilizînd un numar de 268 de saptamîni pe fotoliul de lider mondial… Sunt cifre „înspaimântatoare“, adevarate culmi ale performantei tenisistice, unele înca nebatute, inclusiv în zilele noastre. Dar Jimbo Connors nu ramâne în amintire doar pentru asemenea formidabile realizari. Personalitatea lui, farmercul, dârzenia, egoismul si lipsa de nuante l-au impus pe american drept prima mare personalitate a sportului catre care s-a îndreptat adulatia publicului si foamea de senzational a presei. Dar despre aceasta dimensiune a lui Connors, în numarul viitor. Oricum, sa nu uitam ca Piffaut îl încadreaza pe Connors în galeria de importante portrete ce au marcat epoca, alaturi de Borg, McEnroe, Lendl, Becker, Wilander, Edberg, Agassi, Sampras, Courier si Chang…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper