Indrumar alternativ, editia a treia: „Before Midnight“ de Richard Linklater

Un articol de CATALIN OLARU

Tin minte si acum ce impresie vie a provocat în rândul colegilor mei de clasa vizionarea la televizor a filmului „Before Sunrise“ (Richard Linklater, 1995). Postul era ProTV, anul era 1996 sau 1997, ceea ce înseamna ca eram atunci în clasa a noua sau a zecea. Daca, a doua zi, eu unul nu m-am sfiit sa recunosc ca era altceva, ceilalti baieti din clasa mea s-au cam codit: desi era clar ca îl vazusera (oricum, nu prea aveai cum sa ratezi, pe vremea aia, filmul de seara de la ProTV) si ca le placuse, nu le venea s-o recunoasca asa, în gura mare; în sfârsit, nu e de mirare ca fetele erau topite toate. Nu stiu daca o actrita precum Julie Delpy reprezenta pentru noi, baietii, un ideal de frumusete feminina pe atunci (un minus important era ca avea alte masuri decât Pamela Anderson, singurele care existau, în mentalul colectiv al liceenilor din epoca), dar prezenta lui Ethan Hawke pe generic le-a convins pe colegele mele ca filmul merita toate superlativele.
Au trecut noua ani pâna la „Before Sunset“, au mai trecut înca noua, si avem acum un al doilea sequel al succesului nouazecist. Ce s-a schimbat? Peste mine au trecut 16 sau 17 ani, seara la TV cu greu poti scapa de Steven Seagal, „Baywatch“ nu mai face demult furori, iar Jesse si Céline nu au îmbatrânit deloc.
De la precedentul „Before“, cei doi formeaza un cuplu stabil si au doua fetite maricele. Ar mai fi un baiat al lui Jesse din prima casatorie, înca doua romane scrise si ceva riduri în plus, nu foarte multe. S-ar zice, asadar, ca s-au maturizat, nu doar pentru ca ar fi ridicol sa fie altfel (Ethan Hawke are 42 de ani, Julie Delpy e cu un an mai în vârsta), ci si pentru ca se presupune ca fanii seriei au crescut odata cu idolii lor.
Doar ca cei doi nu prea au crescut (sau au crescut asa cum crede Linklater ca au crescut cei care erau tineri în ’94, daca nu cumva asa cum au crescut el, Hawke si Delpy, din nou co-scenaristi). Asa se face ca Jesse nu vrea ca Céline sa lucreze pentru Guvern, în timp ce Céline crede ca lumea s-a dus dracului (ceea ce n-o opreste sa se dea în vânt dupa mirosul rosiilor bio). Pe scurt, exact chestii în care s-ar recunoaste orice hipster de azi. Cel mai important: amândoi flecaresc cu acelasi aplomb.
Ca în precedentele „Before“-uri, dialogurile ocupa prim-planul. În prima conversatie a filmului, Jesse îsi trage de limba fiul, fara prea mare succes. Jesse si Céline vorbesc apoi în jur de un sfert de ora în masina (doua cadre lungi, despartite de câteva secunde de peisaj grecesc cu maslini sau alti arbusti pitici pe coline). Dupa ce Jesse le vorbeste prietenilor lui despre urmatorul lui roman, are loc un prânz, la care se pun întrebari precum „Ce este sinele“, „Ce sunt barbatii“, „Ce sunt femeile“ sau „Ce este iubirea“. Fiecare mesean are un raspuns si fiecare raspuns îi apartine fiecarui personaj în parte la fel cum îi apartin crainicei TV cunostintele despre fronturile atmosferice de pe prompter. Toate filosofiile astea sunt debitate ca si cum ar fi adevaruri incontestabile si aproape de fiecare data sunt urmate de câte o pilda. Pentru fiecare afirmatie, avem o demonstratie: o cunostinta a lui Ariadni lucra în spital si a vazut cutare lucru, deci toti barbatii sunt perversi; Anna are o poveste despre mama ei, ceea ce dovedeste ceva despre orice relatie dintre orice barbat si orice femeie; Natalia are propria ei poveste despre sotul ei defunct, ceea ce înseamna ceva despre toti oamenii de pretutindeni si dintotdeauna s.a.m.d.
Exact acelasi mecanism este utilizat si în manualele de dezvoltare personala; din acest punct de vedere, filmul s-ar putea intitula la fel de bine „Înainte ca barbatii sa fie de pe Marte si femeile de pe Venus“. La aceste Mari Idei enuntate la masa se adauga învatamintele din penultima scena, cea în care Céline enunta niste teze feministe atât de rasuflate (si care se aplica atât de putin situatiei ei), încât nu prea îmi dau seama cine crede Linklater ca ar trebui sa rezoneze la ele. Una peste alte, la final, avem un dictionar întreg de citate memorabile care nu înseamna nimic, numai bune de încarcat pe profilul de Facebook.
Într-una din scene, Jesse si Céline stau si se uita la asfintit, pândind poate raza verde dintr-un film al lui Rohmer, unul în care de asemenea se vorbea extrem de mult. Doar ca, acolo, nici unul dintre personaje nu spunea nimic; aici, fiecare încearca sa ne spuna totul. Una peste alta, filmul lui Linklater are totusi un merit: pe liceencele lui 2013 sigur o sa le faca paf.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper