Femeile lui Rebreanu

Un articol de C. STANESCU

La un an de la aparitia scrisorilor dintre Liviu si Fanny Rebreanu („Intime“, editie de Niculae Gheran, Editura Academiei Române, 2012), comentariile dedicate pretiosului volum (la care au colaborat bistritenii Dana Hiticas-Moldovan, Lorenta Popescu si Teodor Papuc) ar putea fi strânse si privite ca un neobisnuit „atac“ postum, aproape unanim, la adresa sotiei scriitorului. Actrita mediocra si cu pretentii exorbitante în raport cu bruma de talent de care dispunea, femeie risipitoare si avida de bani pe care-i arunca în plimbarile pe „drumuri europene“ (Venetia, Paris, Karlsbad etc.), ea apare în ochii mai tuturor cronicarilor si comentatorilor recenti ca un soi de blestem pe care marele romancier îl duce cu stoicism în spate, suportându-i fara murmur capriciile si nesfârsitele cereri de bani, nelipsite din mai fiecare epistola: ce mai, o „scorpie“, o „vaduva abuziva“ ce-l exploateaza, îi face viata amara si-i saboteaza ani în sir solitudinea creatoare. Cronicarii s-au complacut sa vada în biata femeie un persecutor sadic si inflexibil al scriitorului, ce nu-si va gasi linistea decât la 1 septembrie 1944, când fu coborât în mormântul din gradina bisericii din Valea Mare. La capatâiul lui s-au aflat atunci si acolo Puia, fiica adorata, si „scorpia“, Fanny Rebreanu, sotia mult iubita. Portretul acestei sotii dificile, dar si miraculoase pentru marele ei sot aduna în sine un traditional misoginism si exprima cum nu se poate mai elocvent o viziune falocratica, specific nationala asupra femeii în general si, fireste, acest portret s-ar cuveni „revizuit“ din temelii si, în consecinta, reabilitat. E însa cel putin curios, de n-ar fi si lamentabil, ca, pe masura ce evolutia democratica a societatii românesti si-a lipit pe frunte înca din timpul comunismului lozinca „emanciparii femeii“, mentalitatea trecuta si actuala confirma din plin un titlu celebru al unui eminent jurnalist si scriitor postdecembrist, Cristian Tudor Popescu: „Femeia nu e om“! Ca sa înlatur orice confuzie, adaug imediat ca titlul lui C.T.P., unul gazetaresc, menit sa atraga socant atentia, ascunde un continut în fond omagial si superlativ: feminitatea celui sacrificat, a lui Iisus, pe cruce! Aceasta semnificatie, a feminitatii barbatului biblic, a murit sub pana cronicarilor de azi, care o vad pe biata sotie a lui Rebreanu asa cum ea n-a fost, cel putin în ochii romancierului: „femeia nu e om!“ Fanny apare ca ghiuleaua legata de mâna genialului scriitor, stricându-i viata, rapindu-i solitudinea si geniul creator. La prima vedere scrisorile pot confirma aceasta superficiala sau, oricum, schimonosita imagine: Fanny e „vocala“ si, cocheta imperativa, cere întruna bani, pentru rochiile ei, pentru toaleta Puiei. Nu se pot arata în lumea europeana în „zdrente“, e musai sa reprezinte cu cinste culorile patriei etc. etc. Îl persuadeaza în fel si chip, îl linguseste, uneori pâna la granita vulgaritatii, pe Liviu cel „bun si scump“: „Pe aici (prin Paris – n.n.) încercari de rufe, rochii, palarii. Zarva mare! Grije de cei 2.700 fr. Acuma însa m-am linistit. Sunt sigura ca mi-i vei trimite. Te pup si te iubesc… Nevestica ta“ si adauga: „Te pup mereu“ si „Liviule draga, îmi face impresia ca nu ti-e prea dor de nevestica ta. Ce zici?“ Ce sa zica: Liviu „cel scump“ trimite scrisori celor iubite de departe, face dari de seama, transmite înstiintari, informari cu mersul lucrurilor de la Bucuresti, expediaza declaratii fierbinti si… bani „mult doritelor mele“ si „mult iubitelor mele“. Iubitele de departe îi întretin constiinta propriei valori si a suisului social pe care-l merita. Într-un rând, prin 1928, Fanny, anuntându-si apropiata sosire („În tara intru pe la Curtici“), îi scrie prevenindu-l asupra parvenirii publice si sociale la care se cade sa aspire cu orice pret: „Multe slujbe spui ca-ti sunt rezervate? Cumpaneste bine, scumpul meu Liviu. Alege pe cea mai demna de tine, cea mai mare demnitate, tu trebuie s-o ai între toti scriitorii români – apoi vezi daca se poate sa fii pe viata, nu e rau sa te aranjezi bine. Ti-a sosit ceasul. Profita de el. Nu trebuie sa uite dnii Vaida si Maniu ca esti ardelean, ca tu ai scris cel mai frumos roman din viata lor. Sus, Liviule scump, nu te lasa. Acum ori niciodata. Te vreau mai sus decât toti Moldovenii, Mavrodi, Crainicii. Sa traiesti si noroc sa-ti dea Dumnezeu“. Si, spre final, femeia se dezvaluie în toata sublima ei mediocritate feminina: „Nu cere noutati multe, Liviule, caci n-am. De data asta am venit la Paris pentru mine, pentru rochiile mele, deci m-am învârtit numai prin magazine si vitrine. (…) Liviule draga nu lasa scrisorile mele pe birou. Închide-le. Nu vreau sa le citeasca nimeni afara de tine. Cred ca ai sa fii multumit cum sunt si eu.“ Liviu le-a citit numai el, le-a înteles, a fost multumit: acum le citesc cronicarii, rapsozii, comentatorii si trag concluzia ca avem de-a face cu o „vaduva abuziva“. E o nedreptate strigatoare la cer. Degeaba a prevenit editorul asupra imensei nedreptati ce i se face „iubitei mele Fanica“… În „Cuvântul înainte“ la volumul de „Intime“, Niculae Gheran, editorul si exegetul lui Rebreanu, indica admirabil calea adevaratei întelegeri a raporturilor complicate dintre marele singuratic ce-si cauta oaza de liniste la Valea Mare si „vaduva abuziva“, toata ziua la Paris, Venetia si Karlsbad dupa fuste si parfumuri: „Abia dupa moartea doamnelor Fanny si Puia au iesit la iveala si scrisorile pierdute, ratacite constient de un cetatean neturmentat. Nici o treime din corespondenta intima dintre Liviu si Fanny nu ajunsese în paginile din volumul din 1981 („Rebreanu la lumina lampii“ – n.n.), fapt care motiveaza astazi reluarea epistolierului „la lumina zilei“. Celui tiparit cu peste trei decenii în urma îi adaugasem eseul „Între dragoste si singuratate“, ipostaze esentiale în viata uriasului Rebreanu, robit scrisului, dar si muritor de rând. Lumea fictionala l-a atras întotdeauna mai mult, dovada ca uneori a preferat sa se retraga la lumina unei lampi cu gaz, decât sa-si însoteasca familia în vacanta, la început Mamaia, apoi la Paris, Karlsbad sau Venetia. Pe marginea romanelor sale, nota consecvent ziua si ora când s-a asezat si s-a ridicat de la masa de lucru, singurul loc unde se simtea bine. Cine coreleaza aceasta cronologie cu datarea corespondentei ajunge la concluzia ca si-a elaborat opera numai când s-a aflat departe de familie, de galagia din jur. De aceea, casa de la Valea Mare a fost oaza lui preferata. A avut deopotriva norocul si ghinionul de a descoperi în Fanny o femeie autoritara, care l-a sâcâit cu veleitati artistice, dornica sa se afirme cu orice pret, muiere cicalitoare si cheltuitoare, dar si perseverenta în ocrotirea sa, scutindu-l de griji terestre. Înfigareata, l-a sustinut moral ca nimeni altul în momente de cumpana, l-a încurajat continuu, tinându-l cât mai departe de hamalâcuri cotidiene. Egoista, mereu în favoarea fiicei sale, s-a ferit si chirurgical sa-i aduca pe lume un alt mostenitor, dornica sa-l stie cât mai aproape de familia ei, dar si cât mai departe de bistriteni. Pe nesimtite, el s-a supus acestei dominatii, fara grija rudelor apropiate, care, nu-i mai putin adevarat, îl bombardau cu felurite cereri în favoarea lor, dar si a unor straini. E de notorietate ca, mergând cu treburi în Ardeal, ocolea casa mamei, surorilor si fratelui din Aiud, dupa cum, la fel de adevarat e ca, în drum spre Spania, avea grija sa poposeasca în Franta s-o vada pe Puia, ca sa revina la întoarcere. Familia din Bucuresti s-a aflat întotdeauna pe primul loc.“ Triunghiul supraveghetor compus din teribila Lodovica, mama de departe, „abuziva“ si cicalitoarea Fanny, precum si incerta, însa tocmai de aceea mereu adorata Puia reprezinta „femeile lui Rebreanu“. Din natura relatiilor complexe cu ele îl putem deduce putin mai bine pe omul si scriitorul pe care nici una dintre ele nu l-a scapat o clipa din ochi. Cea mai posesiva dintre toate, revarsând asupra-i o iubire naprasnica, dar neajunsa a-si lua deplin în posesie „obiectul“ iubirii, este cu siguranta mama, Lodovica Rebreanu, personalitate puternica si autoritara, cum o dezvaluie scrisorile extraordinare trimise fiului de departe, „Iubitul meu Întâi nascut Liviu“, scrie în aceea expediata din Aiud la 7 decembrie 1943. Scrisorile – comparabile ca documente de viata (si nu numai!) cu corespondenta dintre Eminescu si Veronica Micle si ale lui Marin Preda catre Aurora Cornu – au fost publicate într-o editie îngrijita, prefata si adnotatã de Liviu Malita în 1998 la Editura „Biblioteca Apostrof“ sub titlul „Adio pâna la a doua Venire. Epistolar matern“. Epistolar matern – pentru ca raspunsurile lui Liviu, câteva, si acelea întârziate, la scrisorile, multe, ale mamei si-au gasit greu si rar tinta. Dintre cei 14 copii pe care i-a avut si cei 9 ramasi în viata, Liviu, întâiul nascut, este cel divinizat. „În viziunea Lodovicai – scrie Liviu Malita – Liviu Rebreanu este, prin excelenta, fiul Fecioarei, fiul sacru, asemenea lui Iisus: «Tu, care ai fost învrednicit sa fii nascut din o fecioara curata, rara, din multele numite fecioare». Prin ea fiul si-a asigurat apartenenta la o stirpe înalta, spirituala (de aceea i se si adreseaza cu «Draga Alfa!»). Toti ceilalti copii care vor urma nu vor mai putea fi înzestrati cu acel spirit al mamei-fecioare; acesta s-a pierdut, fiind daruit în întregime primului nascut, doar lui. El singur este, de aceea, fiul Mamei, în timp ce toti ceilalti sunt copiii tarânei, ai carnii: fiii Tatalui. Puterea acestei «mater genetrix» este absoluta. Iar anuntarea pedepsei supreme primeste, la aceasta mama teribila, o insolita, uimitoare turnura apocaliptica cu trimitere christica: «Adio pâna la a doua Venire».“ Cu toate acestea, scrisorile mamei, strigate mânioase de iubire, ramân în majoritate scrisori fara raspuns: aproape „mut ca o lebada“ marele lor destinatar pare a suferi de o anumita împietrire ori cecitate sufleteasca. „E de notorietate – observa Niculae Gheran, editorul si exegetul romancierului, el însusi prozator din ce în ce mai notoriu – ca mergând în Ardeal, ocolea casa mamei, surorilor si fratelui din Aiud…“ Formale si reci, parând sa se achite în treacat si doar birocratic de o cam sâcâitoare obligatie filiala, putinele raspunsuri ale Fiului, cele parvenite pâna acum, sunt de tot palide si neconcludente în comparatie cu epistolele încinse de iubire si patima vetero-testamentara ale Mamei, o Fecioara Maria hotarâta cu orice pret sa-si renasca fiul la o „A doua Venire“! A introduce în discutarea acestei relatii încordate criteriul sau reperul psihanalitic mi se pare, daca nu insuficient, oricum prea pretios. Asadar, pusa brutal, întrebarea tulburatoare ramâne: de ce „ocolea casa mamei“ bucuresteanul nascut cândva în departatul si neînsemnatul sat Târlisua din Bistrita-Nasaud? Vom starui de aceea, dând ocol atât de gingasului subiect…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper