Femeile lui Rebreanu (II)

Un articol de C. STANESCU

E de notorietate, asa cum s-a spus, ca mergând cu treburi în Ardeal, Rebreanu „ocolea casa mamei, surorilor si fratelui din Aiud“. Mergând cu treburi acolo, el nu se întorcea în Ardeal, asa cum te întorci si vii acasa. Uitase drumul catre casa ori „drumul“, soseaua celebra ce duce la Prislop, nu mai exista decât în roman? Motivata si deci premeditata, uitarea drumului poate primi mai multe explicatii. Prima, cea mai la îndemâna si chiar facil speculativa ar fi aceasta: „construita“ si ramasa într-o fictiune, un roman monumental si durabil, soseaua e uitata si stearsa din realitate. Speculatia aceasta, repet, facila, e însa ajutata si sustinuta de situatia (starea) speciala a scriitorului în relatia cu „ai sai“: Rebreanu nu este un ardelean tipic, unul care se întoarce, fie si în gând, cu ochii umezi spre meleagul natal. Nu se vaita „De ce m-ati dus de lânga voi/ De ce m-ati dus de-acasa/ Sa fi ramas …“. El e omul care a plecat de tot. Putin sau nimic n-a ramas, în el, „acasa“: n-are nostalgia semanatorista a „vetrei parintesti“ si a „plaiului natal“. Nu doar ca „ocolea casa mamei“, dar aceasta casa nici nu mai exista, începuse de mult sa se „plimbe“ de colo-colo, cu mama cu tot. Dramatice, peregrinarile mamei din casa în casa nu-s, desigur, plimbari de vacanta, cum rezulta cu prisosinta din scrisorile – apeluri disperate, deseori mânioase si amenintatoare catre un fiu, la prima vedere, ingrat. Fiul însa are motivele lui sa fi uitat „drumul“ catre casa. Unul, probabil printre cele mai temeinice, e acesta: spre deosebire de marele humulestean, Liviu Rebreanu nu are „amintiri din copilarie“. Nascut în Târlisua, jud. Solnoc-Dobâca (Somes), „întâiul dintre 14 copii ai învatatorului, nu toti ajunsi la majorat“ (G. Calinescu), face scoala primara la Maieru, judetul Nasaud, unde tatal fusese mutat apoi, noteaza în fuga G. Calinescu, urmeaza doua clase la liceul românesc din Nasaud, din 1895, trei clase la liceul german din Bistrita, din 1897, si ultimele trei la liceul maghiar din Sopron, unde-si ia bacalaureatul în 1903, în toamna carui an pleaca la Budapesta cu intentia de a studia medicina. Din motive pecuniare intra bursier în Academia militara „Ludovica“, pâna în 1906, când iese sublocotenent în armata austro-ungara, respectiv în Regimentul 2 honvezi regali din Gyula, de unde va demisiona, în urma încurcaturilor cu „delapidarea“, nici pâna azi lamurita. Notate în fuga de marele critic, aceste episoade trecute si ele în fuga prin biografia viitorului scriitor au lasat, ce-i drept, urme adânci, dar nu si „amintiri din copilarie“! Scolaritatea lui e una de esenta cazarmei: imaginea cea mai persistenta va fi fost amintirea saraca a curtilor pustii si dezolante din scolile parasite în timpul lungilor vacante de toti copiii plecati pe la casele lor, cu exceptia unuia singur, Rebreanu Liviu, care, „din motive pecuniare“ îsi facea vacanta în curtea scolii împreuna cu paznicul cladirilor pustii: ce „amintiri din copilarie“ se puteau naste si ramâne de aici?! Cel mult, pot ramâne, ca traume nevindecate, umilintele resimtite într-o copilarie si adolescenta de, cum am zice azi, „asistat“ social, întretinut din bani publici. Cu exceptia miraculoasei lui nasteri evocata într-una din extraordinarele scrisori ale Lodovicai („Adio pâna la a doua Venire“), nu-i niciun eveniment memorabil în acest segment de biografie juvenila apt de a deveni pentru el „amintiri din copilarie“. Scrisorile Lodovicai îl vor trage de aceea înapoi, într-un „regat“ parasit, din care n-are amintiri si unde nici nu vrea sa se mai întoarca. Scrisorile Mamei contin, ele, amintirile ce-i lipsesc fiului: evenimentele veritabile, netraite de el însusi, dar evocate cu un permanent, uneori subteran alteori fatis, repros care se scurge cu sau fara voie din condeiul Mamei, care scrie cu un talent viguros si cu o sensibilitate turmentata ce pot stârni chiar invidia romancierului! E acolo o întreaga viata plina de dramele marunte, tragediile si vicisitudinile unei familii numeroase, evenimente la care fiul de departe n-a fost de fata: reporter extraordinar ramas pe „frontul familiei“, Lodovica îl tine la curent cu tot ce se întâmpla (si i se întâmpla), cu viii si cu mortii si cu cele ramase dupa ei. Cu ce sentimente citea destinatarul lor aceste „reportaje“ din viata unei familii numeroase scrise de o Fecioara Maria care, spre batrânete începe sa fie „plimbata“ de colo-colo? E probabil ca, oricât de excedat ar fi fost de numeroasele somatii si cereri de ajutor, destinatarul scrisorilor va fi fost stânjenit toata viata de latura lor mustratoare, hranindu-i un sentiment difuz de vinovatie, involuntara, dar nu mai putin traumatizanta. În consecinta (si în compensatie) se apara „atacând“: „de la 14 ani m-am întretinut singur!“, rabufneste el undeva, aparându-se de asediul memorial din scrisorile Lodovicai. Copil fara copilarie, poarta (resimte) o vina de care, în fond, nu este vinovat… Unul dintre cele mai memorabile segmente din lunga stenograma a bogatei vieti interioare ce razbate din scrisorile acesteia este „reportajul“ despre moartea tatalui, învatatorul Vasile Rebreanu. Capodopera a unei gradari stilistice profesioniste, evocarea descrie latura ca si „metafizica“ a unei morti ce a provocat, cum scrie ea, o „zguduire în tot tinutul“: „Dupa cina copiii s-au jucat, dânsul a fumat si a povestit câte ceva cu Tibiti de ale lui. Eu mi-am facut afacerile mele, apoi ei toti s-au culcat în odaia lor, povestind cu Tibi si din pat. Eu am stat mai mult timp pe veranda la aer, si am cântat încet spre mângaierea mea pâna la 11, apoi m-am pus si eu la odihna. Dupa câtva somn ce am avut, numai aud prin somn ca aprinde apringioare cineva lânga patul meu, eu ma întorc si vad ca e el, aprinde lumina de pe scaunul meu. Într-aceea eu înca fiind somnoroasa întreb «D’apoi pentru ce nu ai aprins lumina ta, cum ai venit prin întunerec pâna aici?» El si apuca lumina si merge zicând «Vai, rau ma doare, mor…»“ Si moare: „pâna ma reculeg eu ca ce zice, el pune lumina pe masa si când am ajuns eu la patu lui si era cu fata în sus si a horcait de doaua ori, apoi a rasuflat linistit. Vazând ca doarme lin socoteam ca numa în ceva gluma a zis vorbele acelea apoi iara m-am recules ca horcaitu acela asa repede nu e bun si acuma nu sa trezeste. Ba, dupa ce a zis el ca «mor», l-am întrebat «ce te doare?» si nu mi-a raspuns…“ Toate fetele mortii, cea chinuita si hidoasa si aceea armonioasa ca o eliberare sunt notate aici cu „sânge rece“ si mâna netremurata de mare prozator. Desi „nu sa poate descrie starea mea“, o „potere supranaturala“ îi da curaj sa descrie mai departe, ca un profesionist, întreaga desfasurare a mortii, de la intimitatea ei halucinant metafizica si pâna la ecourile ei în opinia publica: „Moartea tatalui nostru (sa se observe trecerea insesizabila de la „sotul meu“, înca în viata, la „moartea tatalui nostru“, împartit tuturor dupa ultima suflare …) asa repentina a facut o zguduire în tot tinutul acesta. Nasaudu tot era turburat …“ Tonul se schimba când „scribul“ priveste fata publica a evenimentului: „Pe scumpul nostru l-am asezat la odihna Marti în 16 cu toate ceremoniile unui crestin. A asistat un public numeros, Domni, Dame din toate partile. Au venit si Prislopenii“. Unul singur n-a venit. El e informat ca „cete de tarani cu preotul si Învatatorul, si l-am petrecut toate rudele noastre din Chiuza, Feleac, Betlean pâna la recele mormânt de unde toti ne-am întors numai dânsul a ramas singur ca si cum numai singur ar fi fost pe lume“. Dupa care „au început a ma lua friguri, slabii (…) mi s-au atacat nervii (…), mi-am luat meditina si m-am linistit“. Finalul e o capodopera de proza „obiectiva“, rece-birocratica si trece în revista „starile noastre familiare“: „Decedatul a fost asigurat în 240 coroane si 200 coroane la sotietatea învatatorilor de stat pentru înmormântare care bani ar fi trebuit sa-i primim telegrafic, însa pâna azi nu i-am primit“. Scriindu-i, Lodovica se descarca, dar îl si avertizeaza, încarcându-l, amintindu-i ceea ce el poate va fi uitat: „Lasa, Liviu draga, ca tin eu scrisorile tale din copilarie de unde am ales ce înger mi-a dat provedinta cu prima mea nastere…“. Îngerul însa n-are „amintiri din copilarie“, iar tânarul care „de la 14 ani m-am întretinut singur!“ va fi neclintit în decizia lui interioara de a o „rupe“ cu lumea lasata în urma din care a venit. Autorul discursului de receptie „Lauda taranului român“ e ajutat în decizia lui de evadare nu doar de absenta amintirilor, dar si, s-ar zice, de sindromul parvenirii, al lui Julien Sorel din „Rosu si Negru“: vine în Regat ca sa „cucereasca“ lumea din Micul Paris. „Neamtul“, cum i s-a zis, face aici mai întâi scoala dura a boemei sarace si, dupa episodul extradarii si temnitei de la Gyula se întoarce în Micul Paris, scoate, cu viitorul cumnat, Mihail Sorbul, revista „Scena“, e apoi adus de Em. Gârleanu secretar literar la Teatrul din Craiova, o cunoaste si se însoara cu Fanny, fiica avocatului Radulescu, o familie din mica burghezie a lumii românesti, aceea pe care autorul „Rascoalei“ si-o propusese drept tinta a „cuceririi“.

Functiile, oricât de tracasante, pe care le va avea, numeroase si din ce în ce mai prestigioase, n-au fost doar necesare surse de venituri, dar si, simbolic, însemnele unei victorii sociale pentru care un mare scriitor si intelectual s-a luptat, ca un ardelean, „sovaielnic“ la început, din ce în ce mai hotarât si mai sigur de sine catre capatul vietii. Semnele victoriei în plan literar exprima „evadarea“ din lumea taraneasca, respectiv, „Adam si Eva“, „Ciuleandra“ (mai putin), „Gorila“, „Amândoi“ si proiectele neterminate, „Pacala si Tândala“ ori „Minunea minunilor“. „Cazul“ nu-i în literatura româna deloc singular: experienta acestui „dezradacinat“ o vor repeta Marin Preda, începând cu „Risipitorii“, dar si Zaharia Stancu si înca multi alti „rurali“, mari scriitori din „Sud“ ori atrasi de Sud: încet-încet, marii scriitori din „provincii“ emigreaza spre Sud, de unde si „Soarele rasare“. E o migratie benefica pentru literatura, cu tot „amestecul“ aferent ce are loc. În toti mai pluteste umbra locului parasit în cautarea „eului profund“. Uneori si l-au gasit, cu pretul unor opere mai putin graitoare literar decât acelea în care sovaiala identitara sau provinciala era, paradoxal, mai pronuntata. Ce pare esential de retinut din aceste experiente migratorii consta în aceea ca experienta, de tip biografic, s-a topit în opere mari si durabile. În fine, tulburatoarele scrisori ale Lodovicai catre fiul sau Liviu, cu care „rivalizeaza“ si literar, ne ajuta, între altele, sa întelegem mai bine de ce Rebreanu, „mergând cu treburi în Ardeal, ocolea casa mamei, surorilor si fratelui din Aiud“: nu era coplesit doar de strigatele de ajutor (banesc ori de alt fel) de care începea sa se sature, dar si de sentimentul ca schimbase „clasa“ si devenise, în chip fatal (!), un mare scriitor român. Ceea ce nu-i usor – cum se poate vedea si din extraordinarele scrisori ale Mamei, figura de prim rang, de o mare complexitate, a existentei sale artistice. E, cum scrie Liviu Malita, o mama teribila, cu „un talent narativ autentic“, dar si cu o putere de a iubi „ucigatoare“; în comparatie cu a ei, iubirea Fanicai este usoara ca un fulg…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper