Extinctie si literatura

Un articol de RODICA GRIGORE

Thomas Bernhard, Extinctie, traducere, prefata si note de Gabriela Dantis, Bucuresti, Editura Art, 2013.

 

 

Adesea voit socant în manifestarile publice, nonconformist prin vocatie si rebel prin alegere, stilist desavârsit si indiscutabil maestru al prozei contemporane de limba germana (considerat chiar, de catre Italo Calvino, cel mai mare scriitor al secolului XX), austriacul Thomas Bernhard (1931-1989) a fost – si înca mai este, cel putin partial – o problema deschisa pentru critica de specialitate. Caci, daca meritele literare nu-i pot fi negate, receptarea la adevarata valoare a operei sale a fost întârziata de unele dintre atitudinile sau luarile de pozitie ale unui autor deloc doritor sa se încadreze (sa se lase încadrat!) în cliseele (fie ele si criterii…) stricte ale exegezei.
Realitate si perceptie
Desi încununat cu importante premii literare (Premiul de Stat Austriac, Georg Büchner Preis sau Prix Médicis Etranger) si afirmat atât ca prozator, cât si ca poet si dramaturg, Bernhard a ramas, de la începutul si pâna la sfârsitul activitatii sale literare, oarecum un outsider, el însusi alegând sa se situeze în afara oricaror norme si reguli. Dar poate ca nicaieri nu apare acest lucru atât de evident ca în „Extinctie“, ultimul si cel mai vast roman al sau, aparut în anul 1986.
Subintitulata „O destramare“, cartea aceasta reprezinta, la un anumit nivel al interpretarii, încercarea scriitorului de a diseca realitatea si perceptia umana si de a aduce în discutie, indirect, modul în care eul profund (cel adevarat!) difera de masca sociala ceruta (reclamata chiar!) la fiecare pas, dupa cum sugereaza scriitorul, de necesitatile unei existente filistine si fundamental ipocrite, cum e cea a Austriei secolului XX în viziunea nu o data cruda si, în orice caz, lipsita de orice menajamente a lui Bernhard. Pe de alta parte, „Extinctie“ devine, în anumite fragmente, un remarcabil sistem de oglinzi paralele, în care viata e privita mai întâi din perspectiva protagonistilor si mai cu seama a naratorului, Franz-Josef Murau, iar apoi, chiar daca mediat, din aceea a întregului univers uman cu care acestia intra în contact. Având curajul si, deopotriva, posibilitatile materiale de a parasi lumea austriaca atât de plina de defecte, dupa cum îi pare lui, de a se rupe de familia sa pe care o considera incapabila sa-l înteleaga si de a începe o noua viata la Roma, într-un exil autoimpus, alaturi de tânarul Gambetti, ai carui pasi îi ghideaza din punct de vedere intelectual, Murau îsi expune, de-a lungul întregului text, opiniile si concluziile.
Romanul e împartit în doua sectiuni, „Telegrama“ si „Testamentul“, fiind lunga prezentare facuta la persoana întâi, de catre Franz-Josef, a familiei Murau si a domeniului de la Wolfsegg, ambele detestate de acesta. La prima vedere, cititorul, cucerit de muzicalitatea prozei lui Bernhard, de frazele lungi si de cadentele neobisnuite, de o excelenta tehnica a dozarii efectelor stilistice, precum si de o extrem de moderna fragmentare si nuantare a discursului, pare a nu observa ca monologul naratorului nici macar nu vizeaza de fiecare data realitati obiective recognoscibile ca atare, si nici nu reprezinta concluziile unor argumentatii bine puse la punct, toate fiind, privite cu atentie, mai degraba meditatiile spontane sau îndelung pregatite ale unui spirit nelinistit si incapabil sa se împace cu ordinea prestabilita a lucrurilor – implicit, cu organizarea întregului univers exterior.
În plus, cum proza lui Bernhard dobândeste pe nesimtite o calitate de-a dreptul hipnotica, insinuându-se asemenea unei obsesii în constiinta lectorului, în unele momente exista tendinta de a ignora faptul ca pozitiile exprimate si sustinute cu atâta tarie nu sunt neaparat rezultatul functionarii mecanismelor logicii în sensul traditional al acesteia, ci se constituie mai degraba într-un soi de superstructura ideatica nutrita chiar de Murau. Ca scopul acesteia ar fi sa justifice sentimentele de respingere pe care fiul le are, dupa ani de zile, fata de neglijarea sa de catre propria mama, asa cum au sustinut o parte a exegetilor, poate fi adevarat. Dar la fel de adevarat este ca scopul tuturor consideratiilor lui Murau, a nemiloasei sale diatribe la adresa Austriei, ba chiar si la aceea a spiritului si spiritualitatii germane (incluzându-l aici pâna si pe Goethe, dupa cum, într-un text anterior, „Vechi maestri“, nu-l „iertase“ nici pe Heidegger!), carora le opune modelul romanic, e de a-si obiectiva perceptiile si de a face o analiza lucida a realitatilor întregii Europe din epoca postbelica. Ideile se urmeaza unele pe altele, opiniile lui Murau reprezinta, nu o data, ecouri evidente ale celor exprimate public de catre Thomas Bernhard însusi, dar asta nu stirbeste cu nimic placerea lecturii unui scriitor prea putin cunoscut în realitate si în profunzime dincolo de hotarele spatiului de limba germana.
Negare & exagerare
Vorbind despre proza lui Bernhard, George Steiner sublinia nota de monotonie calculata pe care ar avea-o creatiile din ultima parte a vietii acestuia. Monotonie a urii exprimate câteodata fara menajamente fata de Austria, fata de materialitatea existentei si fata de omul modern în general. Numai ca aceasta monotonie a negarii nu înseamna nihilism, iar aici e unul dintre aparentele paradoxuri ale operei acestui atât de aparte autor. Caci, în contextul unui secol marcat de urmarile celor doua razboaie mondiale, unica solutie si singura cale de salvare spirituala, sugereaza mereu Bernhard, e un anumit negativism ce reprezinta, practic, modalitatea sa predilecta de a evita sentimentalismul inutil, melodrama ieftina si orice anacronic conventionalism – fie el narativ sau ideatic.
Fara îndoiala, atitudinea pe care o are Murau fata de realitatea lumii austriece contemporane lui e determinata de starile de moment pe care le traieste, de dorintele proprii, de idiosincraziile de tot felul. Dar esentiala ramâne, oricum am privi-o, respingerea trecutului nazist al familiei sale, precum si demersurile pe care le face de a se îndeparta cât de mult cu putinta de modul artificial si fals de viata al surorilor sale si de orice amintire a anilor petrecuti la Wolfsegg. Apropiat, de catre unii critici, de tonul si valentele prozei lui Samuel Beckett, Thomas Bernhard nu-si transforma scrierile în expresii ale unui negativism structural si distructiv, fiind vorba, la el, în „Extinctie“, mai degraba de o „arta a exagerarii“, foarte bine analizata, de altfel, si în concentrata, dar graitoarea prefata a Gabrielei Dantis, traducatoarea acestui roman, ca, de altfel, si a celuilalt titlu al lui Bernhard cunoscut la noi, „Vechi maestri“. Nu va fi, deci, deloc întâmplatoare, citita din acest punct de vedere, atitudinea lui Murau cu privire la fotografiile care, departe de a reprezenta salvarea de la uitare, asa cum se spune îndeobste, devin, prin imobilismul lor si prin unicitatea perspectivei, simpla imagine distorsionata a realitatii, instantaneu al mastii, deci al aparentei, nicidecum al esentei fiintei.
„Destramarea“ invocata de autor vizeaza, astfel, nu doar fiinta umana sub loviturile marii istorii, ci deopotriva relatiile dintre semeni, ba chiar dintre rudele cele mai apropiate. Caci, anuntat printr-o telegrama semnata de surorile sale, Caecilia si Amalia, ca parintii si fratele mai mare au murit într-un accident de masina, Franz-Josef revine acasa, la Wolfsegg, pentru a deveni, formal, mostenitorul considerabilei averi a familiei, însa doar pentru a putea ceda domeniul prietenului sau Eisenberg, fratele întru spirit, conducatorul comunitatilor israelite din Roma. Murau repeta, oarecum, potentând-o, atitudinea din tinerete a unchiului sau, Georg, singurul membru al familiei de care se simte apropiat sufleteste (de altfel, printre foarte putinii sai apropiati, un alt caz fiind cel al poetei Maria, a carei imagine a fost raportata de cercetatori la cea a lui Ingeborg Bachmann), cel care gasise puterea de a se smulge de sub dominatia unui mod de viata pe care-l considera strain de al sau. Pe de alta parte, în final, naratorul ispaseste, simbolic, si vina de care fusese apasat ani de zile, stiind ca la Wolfsegg, ai sai fusesera complici prin tacere la ororile nazismului, crimele comise pe proprietatea de aici fiind tainuite, pentru pastrarea aparentelor si a pozitiei sociale, de catre toti cei care aflasera de ele.
Maestri, discipoli si carti
Se vede, asadar, ca romanul nu rezista neaparat prin linia întâmplarilor, care nu este spectaculoasa, Bernhard mizând mult mai cu seama pe tehnica retrospectiva si pe lungul monolog al lui Murau. De fapt, cu toate ca autorul da senzatia ca încearca sa urmeze modelul unui bun roman de formare, în care Franz Josef ar fi maestrul spiritual, iar Gambetti, discipolul, ne dam seama înca din primele pagini ca rolurile de novice si de maestru se pot schimba în orice clipa: „Gambetti e discipolul meu si, invers, eu însumi sunt discipolul lui Gambetti. Învat de la Gambetti cel putin tot atât cât învata Gambetti de la mine. Relatia noastra este ideala.“ În plus, unii critici au vorbit despre o formula de „anti-Bildungsroman“, care ar privilegia strategia amânarii sau a asteptarii frustrate: de multe ori, cititorul e convins ca vor avea lor revelatii spectaculoase, doar pentru a constata ca aventurile la care uneori face aluzie Murau sunt întotdeauna ale spiritului.
Chiar aparenta de monolog e subminata în doua rânduri, la început si la final când aflam despre proiectele literare ale lui Murau: „Eisenberg a acceptat darul în numele comunitatii israelite. De la Roma, unde ma aflu acum din nou si unde am scris «Extinctie», si unde voi ramâne, scrie Murau (nascut în 1934 la Wolfsegg, mort în 1983 la Roma), i-a multumit ca a acceptat.“ Însa tot acum devine evident si artificiul autorului: dincolo de lungul monolog, se insinueaza si modelul manuscrisului gasit – care se transforma, în chiar cursul lecturii, în textul oferit cititorului. Remarcabil si neobisnuit roman contemporan, „Extinctie“ se dovedeste, asadar, a fi si un excelent metaroman, autoevaluându-si, nu fara ironie, semnificatiile. De altfel, sugestia aceasta exista chiar de la începutul textului: Murau marturiseste ca îi facuse lui Gambetti câteva sugestii de lectura, „Siebenkas“ de Jean Paul, „Procesul“ de Kafka, „Amras“ de Thomas Bernhard, „Portugheza“ de Musil, „Esch sau Anarhia“ de Broch. Prin urmare, autorul îsi include o povestire de tinerete între modelele de urmat si cartile de studiat. Dovada ca literatura ramâne, în ciuda tuturor provocarilor istoriei, calea de urmat – si sansa salvarii spirituale. Pentru autori si cititori deopotriva.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper