Eminescu: intre biografie si poezie

Un articol de GHEORGHE DOCA

O contextualizare necesara
În numerele 20, 21 si 22/2013 în revista „Cultura“ s-a publicat studiul „Un model matematic pentru Eminescu“. Studiul propune o abordare a poeziei eminesciene din punctul de vedere al generarii ei potrivit unui model fondat pe date furnizate de geometria fractala. Un exemplu paradigmatic pentru validarea modelului îl ofera poemul „Luceafarul“. Prin analogie cu procesul de generare al fractalilor matematici, în geneza „Luceafarului“, basmul cules de Richard Kunisch, „Fata-n gradina de aur“, poate fi considerat initiatorul poemului, în timp ce cunoscutei însemnari despre „întelesul alegoric“ privitor la „soarta geniului pe pamânt“ îi revine functia de generator iar strofei finale – „Traind în cercul vostru strâmt“ – aceea de atractor. În ceea ce priveste înfatisarile pe care le îmbraca, pe de o parte, astrul îndragostit de o pamânteana – „Parea un tânar voievod/ Cu par de aur moale“; „O, esti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arata“ – si, pe de alta parte, Fata de împarat, sub chipul Catalinei, ori pajul Catalin, sub chipul hiperionizat din final, ele reprezinta transformari afine care dau nastere substantei poetice a poemului. Totul pus în oglinda versificarii basmului, versificare facuta, probabil, imediat dupa ce poetul a avut cunostinta de el în anii studiilor la Berlin (1873-1874).
Modelul matematic propus este susceptibil sa arunce o lumina – evident, nu singura – asupra faptului ca versificarea, sub titlul „Fata-n gradina de aur“, a fost lasata de Eminescu între manuscrisele sale pentru ca, reluata aproape zece ani mai târziu (1880-1882), poetul s-o înalte pâna la stralucirea cristalului din care e taiat poemul, trimis de el însusi la Viena pentru „Almanachul Societatii Academice Social-Literare «România Juna»“, unde a si aparut în aprilie 1883.
Un exemplu asemanator aceluia al „Luceafarului“ – poem care marcheaza finele vietii creatoare a lui Eminescu – îl ofera un poem de tinerete, „Epigonii“, la care, de asemenea, pot fi identificate elementele constitutive ale modelului matematic inspirat din geometria fractala: un initiator – „Lepturariul românesc“ al lui Aron Pumnul; un generator – mentiunea din scrisoarea care însotea poemul trimis spre publicare în „Convorbiri literare“, cu privire la întelesul „laudelor“ aduse poetilor din „zilele de-aur a scripturelor române“, opusi celor „mai noi“, sceptici, „simtiri reci, harfe zdrobite“; transformari afine si de autosimilaritate în caracterizarea poetica a celor doua generatii; un atractor – ca si în „Luceafarul“, strofa finala.
Dar, modelul astfel ilustrat, nu poate fi identificat ca atare în lirica eminesciana, considerata în ansamblu, cu toata amploarea si diversitatea ei. Marci care pot fi asociate modelului nu mai gasim – altele, la fel de explicite ca cele mentionate – în manuscrisele eminesciene. Ceea ce nu înseamna, însa, ca modelul propus este aplicabil doar în cazul „Luceafarului“ si al „Epigonilor“. El îsi pastreaza validitatea. Însa, în fundamentarea lui, trebuie luate în considerare alte elemente, nu neaparat similare acelora pe care le-am avut în vedere la cele doua poeme, asumate expresis verbis de poet. Astfel trebuie procedat pentru cea mai mare parte a liricii lui Eminescu, ca, de altfel, pentru poezie, în genere, întrucât sunt foarte rare situatiile în care un creator da explicatii cu privire la întelesul pe care el însusi îl atribuie scrierilor sale.
Deschiderea catre biografie
Deschiderea modelului de generare propus catre acele „alte elemente“ susceptibile sa-l valideze si, în acelasi timp, sa prilejuiasca o lectura noua a poeziei eminesciene, dintr-un unghi diferit de cele consacrate, (1) are ca punct de plecare afirmatia lui Perpessicius, potrivit caruia: „orice creatiune lirica, si la Eminescu îndeosebi, e legata de un eveniment de viata, de o întâmplare aievea, de un detaliu, mai la urma urmelor biografic. Asa s-au nascut poemele tuturor liricilor din lume, de la Villon la Verlaine si de la Petrarca la Baudelaire, indiferent de gradul mai mare sau mai mic al sublimarii contingentelor imediate, indiferent de magia transformatoare a lirismului“. Afirmatia este întarita ulterior, tot de Perpessicius, în „Introducerea“ la volumul IV al editiei sale critice: „Orice opera literara este, prin natura ei, autobiografica, iar poezia lirica chiar prin definitie“. Pe urmele lui Perpessicius, examinând procesul elaborarii „Scrisorii V“, D. Murarasu ajunge la aceeasi generalizare: „Ca toate poeziile lirice ale lui Eminescu, si «Scrisoarea V» are la baza viata traita, experienta proprie, în care este atât de tragic contrastul între dorinte si realitate“.
Asadar, daca admitem ca poezia lirica este „prin definitie“ autobiografica, atunci, pe cale de consecinta, putem sustine ca poarta cea mai larg deschisa catre modelarea procesului generarii ei ne-o ofera însasi biografia poetului. Aici aflam, de cele mai multe ori, faptul de viata care constituie initiatorul faptului liric, în timp ce sentimentele si atitudinile poetului constituie generatorul si furnizeaza atractorul care coaguleaza starea poetica ale carei elemente alcatuitoare sunt supuse transformarilor afine si topite, astfel, în versurile poemelor.
Proba drumului invers, de la poezie la biografie
Inversând termenii, adica mergând pe firul poemelor eminesciene – al celor publicate în timpul vietii, dar, mai ales, al celor ramase între manuscrise – , putem retrasa, fara gres, biografia poetului, în datele ei cele mai semnificative. Un exemplu în acest sens ne ofera chiar Perpessicius. Comentând poezia „Melancolie“, Perpessicius noteaza „Între 1868-1869, anii primului concept dramatic, când apare ca unul din motivele dialogului Stefan-Maio din piesa de teatru «Mira» si 1 septembrie 1876, data ultimei forme, sunt tot atâtia ani, bogati în evenimente, pe care biografia eminesciana le-a înregistrat în amanunte. Dintre ele, ca mai hotarâtor, în raport cu poema de fata, sunt a se socoti nefericirile familiale, culminând cu moartea mamei sale la 15 august 1876 si suferintele iubirii sale pentru Veronica, asa cum reies ele din tot atâtea marturii versificate, dar mai ales din marea poema «Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…» – scrisa în rastimpul dintre moartea mamei sale si sfârsitul anului 1876, unul din cele mai febrile, de activitate lirica si din cele mai bogate sub raportul tiparului“. La poemul „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…“ vom reveni în paginile urmatoare, în contextul conturat de aplicarea modelului matematic de generare a textului poetic. Pâna acolo, însa, iata alte exemple din creatia eminesciana care ilustreaza raportul dintre biografie si poezie.
a) Anii adolescentei
În poezia de debut editorial „La mormântul lui Aron Pumnul“ îl întâlnim pe „privatistul“ Eminovici, atât în ipostaza celui care, desi aflat la o vârsta frageda, realizeaza greutatea pierderii suferite prin moartea marelui carturar si participa la corul funebru al Bucovinei – „Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare,/ Te plînge-n tânguire si locul tau natal“ –, cât si în ipostaza învatacelului ce varsa lacrimi de jale pe mormântul iubitului sau profesor, neuitând, în acelasi timp, sa puna în valoare cunostintele, devreme dobândite de mitologie: „Urmeze înca-n cale-ti si lacrima duioasa,/ Ce junii toti o varsa pe trist mormântul tau./ Urmeze-ti ea prin zboru-ti în cânturi tânguioase,/ În cânturi rasunânde, suspine-armonioase,/ Colò în Eliseu! …“
Cu „Din strainatate“, apartinând aceluiasi an 1866, suntem la Cernauti, alaturi de înstrainatul elev al gimnaziului din orasul aflat, atunci, sub stapânire habsburgica, cât si pe urmele adolescentului Mihai, traind euforia primei si cele mai profunde iubiri, curmata brusc de moartea Fetei. O disparitie traita ca o tragedie existentiala si resimtita de-a lungul întregii vieti creatoare a poetului (v., între altele, „Mortua est!“, „Iubitei“, „De ce sa mori tu?“, „Codru si salon“, „De ce nu-mi vii“ etc.): „Apoi mi-aduc aminte… O zi de primavara…/ Si m-am trezit în lunca c-un pui cu ochi de foc,/ Cu parul negru-n cozi, cu fata zâmbitoare,/ Ea-si pleca ochii timizi – si eu am stat pe loc. (…) Azi sa ghicesc ce-i moartea?… Iata ce-mi mai ramâne./ Stiu eu de ce-am iubit-o? Stiu eu de ce-a murit?/ Adesea nu dorm noaptea… Gândesc, resgândesc bine/ Si nu gasesc nimica cu capu-mi ostenit“.
b) La Blaj, în prima calatorie initiatica
Cu „Amicului F.I“. ne aflam la Blaj, în centrul primei calatorii initiatice (2) a celui ce dobândise deja consacrarea ca poet prin poeziile publicate în revista „Familia“ a lui Iosif Vulcan. Lungile plimbari prin lunca Târnavei, în tovarasia lui Filimon Ilia, sunt, pentru poetul aflat pe pragul care desparte adolescenta de vârsta tineretii, prilejuri de a dezbate cu un prieten având o experienta de viata mai mare cu câtiva ani, teme grave ca: Dumnezeierea, Soarta, Fiinta, Adevarul, Împlinirea menirii de poet. Totul, sub semnul propriei sale experiente originare pe care o traise nu cu mult timp în urma la Ipotesti: „Candel-a stersei d-argint icoane/ A lui Apolon, crezului meu,/ Ma topesc tainic, însa mereu/ De ale patimilor orcane.// Sau ca un nour gonit de vânt,/ Alerg pe calea vietii mele,/ O buha care, tipând a jale,/ Bântuie urma unui mormânt. (…) Gândind la tine nu voi sa mor,/ Îmi blestem însusi eu mântuirea,/ Orb, neom care blastema firea,/ Ce-ar vrea din frunte-i sa sting-un nor.// Dar daca gândul zilelor mele/ Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,/ Si daca pentru sufletul meu/ Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:// Voi, când mi-or duce îngerii sai/ Palida-n umbra-n albul munte,/ Sa-mi pui cununa pe a mea frunte,/ Si sa-mi pui lira de capatâi“.
c) În turneu, cu trupa de teatru a lui Pascaly: cea de-a doua calatorie initiatica
Cu „La o artista“ si cu „Amorul unei marmure“ urmam traseul celei de-a doua calatorii initiatice, când, ca sufleor în trupa de teatru a lui Mihai Pascaly, poetul strabate cuprinsul acelei parti a pamântului românesc, proaspat inclusa în componenta Ungariei, ca parte integranta a imperiului dualist Austro-Ungar, proclamat în 1867. Cele doua poezii mentionate sunt puse de Theodor Stefanelli, coleg si, uneori, confident din anii studiilor la Viena – si, dupa el, de toti comentatorii poeziei eminesciene – pe seama aventurilor sentimentale pe care Eminescu le-a avut în acea parte din viata lui petrecuta alaturi de actori si actrite. „Aventurarului“, cum avea sa-i spuna mai târziu Caragiale, ratacitor prin culisele teatrului si, uneori, chiar pe scena, zorii iubirii îi apar ca îmbracati în poezia noptii: „Ca a noptii poezie,/ Cu-ntunericul talar,/ Când se-mbina, se-mladie/ Cu-n glas tainic, lin, amar,/ Tu cântare întrupata!/ De-al aplauzelor flor,/ Aparând divinizata,/ Rapisi sufletu-mi de dor“ („La o artista). În schimb, dezamagirea de a i se raspunde cu o tacere de marmura rece la avântul amorului care îl stapâneste îi smulge catastrofice accente lirice: „De ce nu sunt un rege sa sfarm cu-a mea durere,/ De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,/ Sa fac sa rump-o lume ce sfâsie-n tacere/ Zdrobit sufletul meu. (…) Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,/ Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,/ Caci mie mi-a dat soarta amara mângâiere/ O piatra sa ador“ („Amorul unei marmure“).
d) Anii studentiei la Viena si la Berlin: cea de-a treia calatorie initiatica
Cu „Odin si poetul“ si cu „Povestea magului calator în stele (Feciorul de împarat fara de stea)“ ne situam în anii studiilor vieneze si berlineze care marcheaza ce-a de-a treia calatorie initiatica, atunci când, în febra participari la cursuri, a lecturilor neobosite si a creatiei ce se revarsa în unde vazute – poeziile publicate în „Convorbiri literare“ – dar, mai ales în acele mari valuri nevazute care sunt proiectele lirice si dramatice ramase în manuscris, tânarul Eminescu traieste cu intensitate constiinta, nu de mult capatata, a propriei genialitati. „Bine-ai venit, tânar cu ochi din ceruri“ – îl întâmpina Odin în Valhala pe tânarul poet care, la întrebarea „De unde vii?“ se întoarce la sursa extractiei sale neobisnuite pentru a dezvalui natura înzestrarii sale: „Am rasarit din fundul Marei Negre/ Ca un luceafar am trecut prin lume/ În ceruri am privit si pe pamânt/ Si-am coborât la tine, mândre zeu,/ Si la consortii tai cei plini de glorii./ De cântec este sufletul meu plin“. La rândul lui, Seraful care, în amplul poem postum „Povestea magului calator în stele“, este, de fapt, constiinta de sine a poetului, îi dezvaluie Feciorului de împarat – masca din tinerete a lui Eminescu – ca Domnul a pus în fiinta lui, „nemargini de gândire“, adica genialitate: „Ca dincolo de groapa imperiu n-ai o lume,/ De asta tie n-are de ce sa-ti para rau;/ A geniului imperiu: gândirea lui-anume,/ A sufletului spatiu e însusi el. Ca grâu/ Vei samana în ceruri a gândurilor sume/ Si-atunci realizate vor fi, vor sta mereu./ Ca-n lumea dinafara tu nu ai mostenire,/ A pus în tine Domnul nemargini de gândire“.
Dar, anii studentiei sunt si altfel marcati în lirica eminesciana. Trecuta, câtiva ani mai târziu, prin filtrul autoironiei si umorului, participarea la cursurile Universitatii din Viena, alaturi de colegul si prietenul Chibici Revneanul, este evocata în „Scrisoarea II“ cu amanunte care ar putea da materia unui întreg si substantial capitol dintr-o naratiune închegata pe axul vietii poetului: „Vai! tot mai gândesti la anii când visam în acadèmii,/ Ascultând pe vechii dascali cârpocind la haina vremii,/ Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune/ Si-n a lucrurilor peteci cautând întelepciune?/ Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum/ Câstigând cu clipoceala nervum rerum gerendarum;/ Cu evlavie adânca ne-nvârteau al mintii scripet,/ Leganând când o planeta, când pe-un rege din Egipet.// Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos,/ Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos/ Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne-nvata/ Ca epocele se-nsira ca margelele pe ata./ Atunci lumea-n capatâna se-nvârtea ca o morisca/ De simtea, ca Galilei, ca comèdia se misca. – // Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,/ Confundam pe vechiul dascal cu un crai mâncat de molii/ Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri,/ Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri/ Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda/ Catre vreo trandafirie si salbatica Clotilda./ Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic/ Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic./ Scârtiirea de condeie dadea farmec astei linisti,/ Vedeam valuri verzi de grâne, undoirea unei inisti,/ Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit;/ Când suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit“.
Un crâmpei din anii de studentie la Berlin ne dezvaluie o postuma, scoasa la iveala întâi de G. Calinescu în „Viata lui Mihai Eminescu“. Tiparita sub titlul „Din Berlin la Potsdam“, postuma este caracterizata în editia de „Opere“ de la Editura Univers Enciclopedic drept „Text important cu un caracter biografic“. Într-o tratare dezinvolta, de curgere spontana si vioaie ca a unui mic torent de apa de la munte, gasim aici, concentrata, imaginea unuia dintre atât de putinele momente de viata pe deplin fericita traite de poet. Boema tineretii studentesti, în tovarasia unei blonde Milly „cu picior de pisicuta“ si a unui „sip cu Kümmel“, se împleteste firesc, într-o nota de indicibil umor, cu citarea, adaptata la situatie, a unor cunostinte dobândite pe bancile amfiteatrelor – „Zice Brahma, tata Brahma“; „Zice Darwin, tata Darwin“. Nici interesul pentru cartea de filozofie – „Subsuori pe Schopenhauer“ – nu-l paraseste pe vilegeaturistul de ocazie cu toata „foamea de balaur“ asociata, firesc, unei iesiri la iarba verde: „Din Berlin la Potsdam merge/ Drum de fier, precum se stie/ Dara nu se stie înca/ C-am luat bilet de-a trie,// C-am plecat de dimineata/ Cu un taler si doi grosi…/ Si de gât cu blonda Milly,/ C-ochi albastri, buze rosi.// Zice Brahma, tata Brahma,/ Cum ca lumea asta nu e/ Decât arderea-unei jertfe/ Într-o vecinica catuie.// Am aprins si eu luleaua/ Si jertfesc lui tata Brahma,/ Lânga mine-un sip cu Kümmel!/ S-o bucata de pastrama.// Zice Darwin, tata Darwin,/ Cum ca omul e-o maimuta/ Am picior de maimutoi,/ Milly-nsa de pisicuta.// Si ma urc în tren cu graba/ Cu o foame de balaur,/ Între dinti o pipa lunga,/ Subsuori pe Schopenhauer.// S-acum suiera masina./ Fumul pipei lin miroasa,/ Sticla Kümmel ma invita,/ Milly-mi râde – Ce-mi mai pasa!“. (3)
e) Iubind, în epoca ieseana sau de la extaz la agonie
Cu ciclul veronian – „Lacul“, „Dorinta“, „Craiasa din povesti“, „Calin (File din poveste)“ – parcurgem etapa fericita, de la Iasi, a iubirii pentru Veronica Micle, iar cu postuma „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…“ – mai târziu, cu „Despartire“, poezie aparuta în „Convorbiri literare“, în octombrie 1879 – participam la suferintele de iubire iscate de aceeasi relatie sentimentala. În „Dorinta“ avem a face cu o extatica chemare la iubire, de seninatate si puritate rafaelita: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremura pe prund/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund“. În schimb, în „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci…“, poetul se confrunta cu o tragica, înversunata aplecare catre anihilarea propriului sine, atins în profunzimea fibrei sale de pierderea iluziei în cultul amorului: „Sa vad a ta faptura sa nu mai fi ajuns!/ Ce demon oare-n cale-ti m-a pus ca sa patrunz –/ si de sub frunte ochii mai bine i-as fi rupt/ Decât sa sorb din ochii-si veninul ce l-am supt,/ Decât sa fiu un preot la un astfel de cult,/ Mai bine-mi rupeam capul s-as fi pierit de mult!“. Astfel se închide bucla iubirii: de la extaz la agonie.
f) Cu patima, în miezul luptei politice
a vremii
Cu „Scrisoarea III“, într-o pravalire de întrebari sfichiuitoare, suntem în miezul pasiunii – al patimei chiar – cu care poetul a luat parte la lupta politica a vremii prin întinsa si intensa publicistica de la „Timpul“: „Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?/ N-o sa aflu între-ai nostri vre un falnic giuvaer?/ Au la Sybaris nu suntem lânga capistea spoielii?/ Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,/ N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti/ În aplauzele grele a canaliei de uliti,/ Panglicari în ale Tarii, cari joaca ca pe funii/ Masti cu toate de renume din comedia minciunii?/ Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul/ De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul? Nici visezi ca înainte-ti sta un stâlp de cafenele/ Ce îti râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele“.
g) Pe roata vieti: cu „sufletul mistuit/ De chin si de parere“, dar si cu nostalgia copilariei fericite
În fine, chiar spre sfârsitul zborului în cerul creatiei apare expresia lirica a dezamagirii, a durerii si amarului vietii poetului, neînteles nu atât în poezia sa, cât în vitregia sortii de care, pe pamânt, a avut parte. O gasim, între altele, în postuma „Si oare tot n-ati înteles“, parte din ceea ce Perpessicius a numit „constelatia Luceafarului“. Aici auzim, mai întâi, vocea poetului: „Si oare tot n-ati înTeles/ Cum nu mi-i lumea draga,/ Când cu nimic nu m-am ales/ Din viata mea întreaga.// Când al meu suflet mistuit/ De chin si de parere/ A fost un trist, necontenit/ Prilej pentru durere.// Când fu menit ca pe pamânt/ Dorinta sa-l alunge/ Dup-un noroc atât de sfânt/ Cum nu se poate-ajunge“.
Vocea poetului se îngâna apoi cu vocea Fetei de împarat – Catalina, atrasa, ea, de Luceafarul fata de care se simte tot mai departe, întocmai ca poetul fata de iubita lui: „Atâtea blânde rugaminti/ Atâtea calde soapte,/ Atâtea lacrime fierbinti/ Varsate zi si noapte,// Le-am îndreptat despre apus/ Durerea sa-mi alunge,/ Dar el se-nalta tot mai sus/ Ca sa nu-l pot ajunge.// Va fi în veci necunoscut,/ Va fi în veci departe…/ E steaua negrului trecut:/ Iubirea far’ de moarte“. Vocea poetului revine însa, în surdina: „vecinica durere“ de a iubi far-a spera sa fii iubit e a lui, ca un semn al cerului: „Caci a iubi fara sa speri/ De-a fi iubit vrodata:/ E semnul vecinicei dureri/ Ce cerul si-l arata“. Dar, alaturi de dezamagiri si durere, iata magia copilariei si a iubirii din adolescenta retraite ca o diafana boare de aducere aminte în ceea ce, pe alocuri, a fost chiar infernul epocii bucurestene din viata poetului. Amarul vietii nu are, desigur, ce cauta într-un decor în care gasim si „padurea“, si „izvorul“, si „luna“, si „buciumul“, si „teiul“, si, în cele din urma, „tânara craiasa“ – un „înger blând cu fata radioasa/ Venind din cer“. Iata-le pe toate transfigurate poetic într-un tablou marcat de inefabilul care pluteste deasupra pânzelor apartinând picturii impresioniste: „Fiind baiet paduri cutreieram/ Si ma culcam ades lânga izvor,/ Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam,/ S-aud cum apa suna-ncetisor:/ Un freamat lin trecea din ram în ram/ Si un miros venea adormitor./ Astfel eu nopti întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas“ etc.
Poezia parca nu e încheiata, substanta poetica ce îi sta la baza nu pare a-si fi epuizat toate virtualitatile. Însa, retrairea copilariei se plaseaza ea, oare, vreodata într-un orizont închis?
Vocatia generatoare de poezie a sentimentelor
Fiecare fapt de viata – eveniment, întâmplare etc. – este trait într-un anumit mod, în functie de sentimentele si/sau atitudinile pe care le provoaca. Rezultate din combinarea alchimica a unor formanti emotivi si imaginativi, sentimentele reprezinta, în viata curenta, fenomene psihice constiente care coloreaza afectiv perceptiile noastre si ne influenteaza conduitele. La poeti, în focul creatiei, ele constituie factorii care transforma „contingentele imediate“ în substanta poetica, obiect al procesului generarii textului. Evidentierea lor, prin punerea în relatie cu textul, este parte componenta obligatorie a oricarei interpretari a poeziei, oricât de superficiala sau de succinta ar fi ea, inclusiv la simpla lectura zisa de placere.
Despre „La mormântul lui Aron Pumnul“ nu se poate spune nimic semnificativ fara a mentiona durerea, jalea învatacelului-poet în fata mortii dascalului sau iubit. Acestea sunt sentimentele care genereaza:
– chemarea la doliu a tinutului parasit de marele carturar patriot: „Îmbraca-te în doliu, frumoasa Bucovina“;
– invocarea sunetului întristat al clopotelor: „Metalica, vibrânda a clopotelor jale/ Vuieste în cadenta si suna întristat“;
– imaginea locului pazit de îngeri catre care se îndreapta cel dus din lume: „Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt si mare,/ colò unde te-asteapta toti îngerii în cor“;
– plângerea pe mormânt a junilor, plângere care îl urmeaza pe profesorul lor pe câmpiile elisee acolo unde, potrivit mitologiei grecesti, sunt adapostite pentru odihna vesnica spiritele virtuoase: „Urmeze înca-n cale-ti si lacrima duioasa/ Ce junii toti o varsa pe trist mormântul tau,/ Urmeze-ti ea prin zboru-ti în cânturi tânguioase,/ În cânturi rasunânde, suspine-armonioase,/ Colò, în Eliseu!…“.
Varianta publicata în „Familia“ a poemului „Din strainatate“ este dominata de sentimentul de dor – „dor nemarginit“ – care marcheaza aspiratia tânarului poet înstrainat de a revedea „natala (lui) vâlcioara“ si „câmpia-nfloritoare“, de a saluta din nou „colibile din vale,/ Dorminde cu un aer de pace, linistiri,/ Ce respirau în taina placeri mai naturale,/ Visari misterioase, poetice soptiri“. În varianta ramasa în manuscris, substanta poetica se coaguleaza, pe de o parte, în jurul emotiei retrairii neasteptatei întâlniri cu Fata – „m-am trezit în lunca c-un pui cu ochi de foc“ – si, pe de alta parte, din perspectiva deznadejdii provocate de moartea Fetei care îl duce pe îndragostit pâna la pierderea reperelor vietii – „Stiu eu de ce-am iubit-o? Stiu eu de ce-a murit?“
„Dorul nemarginit“ uneste pe dedesubt ambele variante. El transfigureaza poetic atât dorinta secreta a vietuirii permanente în tinutul natal – „As vrea sa am o casa tacuta, mititica,/ În valea mea natala, ce unduia în flori,/ Sa tot privesc la munte în sus cum se ridica,/ Pierzându-si a sa frunte în negura si nori“ –, cât si secretul episod al iubirii pierdute, trait tot pe meleagurile care au adapostit „visarile juniei, visari de-un ideal“. Amândoua se regasesc sub semnul „dorului nemarginit“: „Si inima aceea, ce geme de durere,/ Si sufletul acela, ce cânta amortit,/ E inima mea trista, ce n-are mângâiere,/ E sufletu-mi, ce arde de dor nemarginit“. (4)
Aflam, în poeziile mentionate, un suport pentru sustinerea potrivit careia, dupa cum se arata în „Dictionarul de psihologie“ elaborat sub directia lui Paul Popescu-Neveanu (1978), sentimentul nu este, simplu, provocat de obiect. El nu numai ca este orientat asupra obiectului, adica a faptului de viata trait, „dar cumva intra, patrunde în el, îi cunoaste sau îi dezvaluie propria esenta si nu doar se reflecta din afara la el, ci îl cunoaste printr-o anumita penetratie intima“. De aici, multitudinea si dinamica sentimentelor în raport cu faptul de viata, alternanta, în aceeasi secventa poetica, a unor sentimente si atitudini, uneori, contradictorii, iscate în procesul penetratiei obiectului.
Va urma

 

Note:
1) Acesta este obiectivul pe care ni-l asumam deschis, introducând în textul studiului de fata – asa cum am procedat si în cel precedent, mentionat mai sus – extrase largi din poezia eminesciana, uneori, chiar poeme în întregimea lor. Caci, postumele, îndeosebi, – ca si variantele – sunt mai putin cunoscute iar editiile în care apar nu sunt întotdeauna la îndemâna cititorilor. Este, oare, superfluu sa sustinem ca ele merita a fi cunoscute?
2) Pentru fixarea unor repere ale formarii sinelui prin ceea ce putem numi calatorii initiatice – prima, la Blaj; cea de-a doua, cu trupa de teatru a lui Mihai Pascaly în câteva tinuturi românesti; cea de-a treia, la Viena si Berlin, în anii studiilor universitare – facem trimitere la cartea noastra „Eminescu. O perspectiva dialogica“, I, II (Editura Academiei Române, 2009, vol. I, pp. 91-135)
3) Momentele înfatisate în aceste versuri complinesc la modul sagalnic momentele serioase de reverie, cugetare si creatie febrila ce fac obiectul unei însemnari în care pactul evoca, dintr-un cu totul alt unghi, aceeasi perioada: „Când eram înca la Universitate aveam ciudata petrecere. Îmblam adesea ziua pe uliti, stând numai pe ici, pe acolo la câte-un anticvar si rascolindu-i vechiturile; luam din cartile lui tot ce-mi parea mai bizar si mai fantastic si, venind apoi acasa, citeam si transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele câte-mi placeau. Locuiam într-un sat aproape de orasul universitar, împrejurul locuintei mele foarte linistite, caci printr-un hazard locuiau în acea casa numai mosnegi batrâni. Acolo, noaptea, dupa ce astupam soba, citeam si traduceam spre propria mea placere ceea ce am spus mai sus. Apoi, deodata, pareca mi se (xxx). Intram în labirintele acelor curioase povesti ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întâmplare pe alta. Atuncea stingeam lumânarea, ca sa nu ma supere în sumbrele mele viziuni, si scriam iute pe întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astazi, rascolind prin hârtii, gasesc acel fragmentrariu. Citesc, citesc, si, ciudat… ma trezeam pareca-n aceasi casa în care locuisem, era noapte…afara vâjâia vântul prin copacii seculari ai parcului, gândire cu gândire se însira si vad ca aceste fragmente ciudate si rupte din toate partile sunt o istorie frumoasa, desi cam ciudata. Iata c-o scriu“.
4) Publicata în „Familia“, în iulie 1866, poezia „Din strainatate“ este datata de unii eminescologi în 1865. Ea ar preceda, deci, oda funebra „La mormântul lui Aron Pumnul“, considerata, îndeobste, prima poezie a lui Eminescu, desi, dupa cum s-a observat, ea vadeste o stapânire a mijloacelor de expresie lirica ce presupune existenta unor încercari poetice anterioare. Ceea ce, dupa George Munteanu, în „Eminescu si eminescianismul“ (1973), este cu totul remarcabil este faptul ca, într-una dintre primele poezii – daca nu chiar prima – ale lui Eminescu gasim cele trei structuri artistice fundamentale – sensibilitatea, reflexivitatea si imaginativitatea – prezente „în orice lucrare demna de statutul operei de arta“. Ivite simultan în poemul „Din strainatate“, „sensibilul“, „inteligibilul“ si „imaginarul“, „se cumpanesc memorabil de pe acum dispunându-se potrivit unei dialectici, care va fi, esentialmente, a întregii opere eminesciene“. Este ceea ce îl singularizeaza pe Eminescu, raportat, fie la alti mari poeti români, fie la marile curente literare. Si, nu întâmplator, aceleasi „facultati creatoare“, aflate „în echilibru“ sunt – dupa cum sustine Matei Calinescu („Eminescu si Shakespeare“, în „Studii eminesciene – 75 de ani de la moartea poetului“, 1965, pp.741-760) – caracteristice si pentru Shakespeare: „Shakespeare reprezinta o plenitudine, bazata pe un echilibru al facultatilor creatoare: inepuizabila fantasie, dar si mare capacitate reflexiva, putere de observatie exacta etc“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper