Elementar, eminescologilor!

Un articol de GEORGE NEAGOE

Nicolae Georgescu, O zi din viata lui Eminescu (28 iunie 1883). Dosar de presa, Bucuresti, Casa editoriala „Floare albastra“, Bucuresti, 2013, 274 p.

 

Eminescu îsi conserva statutul de tema fundamentala a spatiului public. Ne referim la primul moment de sinteza a literaturii române (de la cronicari la Bolintineanu, de la Cantemir la Alecsandri), fapt asumat de el însusi în „Epigonii“. Numai ca, prin extrapolari abuzive, provocate de supralicitarea publicisticii, scriitorul a devenit, pentru ideologiile extremiste, sinonim cu un asa-zis românism sau cu o presupusa fiinta a neamului. Mitul, pagubos, inert, excesiv si exaltat, l-a înlaturat pe intelectual. Astfel, dezbaterile si-au cam pierdut obiectul veritabil. Dupa ce atâtea miscari l-au confiscat, întrebarea Ilinei Gregori – „Stim noi cine a fost Eminescu?“ (Ed. Art, 2008) – vizeaza concomitent opera si biografia. Nicolae Georgescu este, deocamdata, singurul partizan, cu rezultate concludente, al restituirii ambelor coordonate identitare. Scopul sau consta în a-l încadra corespunzator poet în perioada 1850-1889. Contextualizarile îndaratnice îi deranjeaza, deopotriva, pe adeptii teoriei conspiratiei, pe aderentii la cultul închinat „Luceafarului“ si pe promotorii perspectivei unui creator modernist. Distantarea integrala de toate taberele îi confera credibilitatea.
Împotriva dezinformarii
Recenta lucrare – „O zi din viata lui Eminescu“ – reprezinta o noua dovada a probitatii cercetatorului. Adunând si coroborând o multime de aspecte, Nicolae Georgescu se razboieste cu dezinformarea, scotând la iveala cunostinte vaste si temeinic asimilate. Discutând cauzele si efectele datei de 28 iunie 1883, când Eminescu a fost internat în sanatoriul doctorului Sutu din Bucuresti (Str. Plantelor), ajunge sa stabileasca fundalul politic al României. Imperiul Austro-Ungar încetase atunci relatiile diplomatice pentru 48 de ore. Germania, prin vocea lui Bismarck, insinua ca tara va fi invadata. Guvernul liberal, condus de I.C. Bratianu, în alianta parlamentara fatisa cu unii conservatori (Petre Carp si T. Maiorescu) initiase o campanie de prigonire a gazetarilor anticarlisti. Cel dintâi oprimat, Émile Galli, directorul ziarului „L’Indépendence roumaine“, a fost expulzat chiar pe 28 iunie 1883. De asemenea, politia descinde la sediul Societatii „Carpatii“ (în care se înscrisese Eminescu), pentru ca existau rapoarte despre atitudinea ostila a membrilor la adresa intentiei statului de a semna un tratat de cooperare militara cu Austro-Ungaria si Germania (p. 10-21). Din acest punct, banuielile si urzelile au drum liber. Cu o conditie: sa porneasca de la chestiuni concrete.
Or, depozitiile îndoielnice ale contemporanilor ne împiedica sa lamurim totul. Nimic nu ne asigura ca evenimentele s-au întâmplat rectiliniu si uniform: „suntem exact pe 28 iunie 1883, când Grigore Ventura vrea sa-l duca pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca sa-l… împuste pe rege. Deplasarile suveranului erau, desigur, publice, toata lumea, si mai ales presa, stia ca el este în drum spre Germania; Ventura nu are cui spune ca Eminescu îl cauta pe rege în capitala, doar daca, iarasi se impune constatarea, daca suntem ferm convinsi ca poetul era cu adevarat nebun de legat si nu mai stia pe ce lume e afla“ (p. 12). Abilitatile analitice exceptionale reies din ipotezele formulate pe marginea evenimentului central. Modul de lucru se arata detectivistic, în masura în care, dându-i fiecarui (pretins) participant dreptul sa-si expuna punctul de vedere, anchetatorul nu se lasa sedus de verdict, ci devine el însusi complice. Asemenea martorilor invocati (unii necreditabili), istoricul literar propune explicatii. Nici mai mult, nici mai putin. Nu incrimineaza pe nimeni. Nu întrezareste si nu denunta mistificari. Sesizeaza neconcordantele si, alegând calea de mijloc, se straduieste sa recupereze frânturile corecte, exploatându-le în favoarea propriei argumentatii. Nu cauta amanunte senzationale.
Romanul sau de mistere se bazeaza pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce s-ar ascunde. Pe ceea ce se afirma, nu pe ceea ce s-ar sugera. De altminteri, investigatorul insista asupra detaliului ca suntem fortati sa discernem niste povestiri la mâna a doua. Ventura, prieten dubios cu Eminescu, a împrastiat destule pe seama arestarii, dar nu a consemnat nimic. Dupa decesul lui (1911), Al. Ciurcu îi raspândeste varianta, mentionând ca ajunsese folclor urban. Iar Ioan Russu-Sirianu, coleg de camera cu poetul în locuinta din Piata Amzei, subînchiriata de la sotia lui Slavici, lasa o istorisire distincta, dictata în 1909, fiului sau, Vintila, care o va publica în culegerea memorialistica „Vinul lor…“ abia în 1969. Totodata, documentul oficial privitor la ridicarea scriitorului de catre fortele de ordine a fost descoperit în 1922, si tiparit peste mai bine de 30 de ani. În plus, în volumul al XVI-lea al editiei academice, hârtia figureaza a fi întocmita pe 24 iunie 1883. Asadar, povestea ar avea toate semnele cusaturii cu ata alba. Însa, Nicolae Georgescu întretine suspansul si se delecteaza pe seama obsedatilor de oculta antieminesciana: „Pe cine credem? E simplu sa zicem ca Ventura inventeaza, Russu-Sirieanu inventeaza de asemenea – si singurul act doveditor este procesul verbal al comisarului Câta-Niculescu./ Exista, însa si posibilitatea logica a unui alt scenariu – daca luam în consideratie toate cele trei marturii/ relatari. Este foarte posibil, vreau sa spun, daca punem cap la cap toate aceste descrieri sau documente de mai sus, ca poetul sa fi mers mai des la baia Mirasewski în aceste zile, chiar zilnic, din cauza caldurilor celor mari, si pentru ca-i placea acolo, pentru ca era aproape de Simtion unde trebuia sa se mute, aproape de sediul Societatii Carpatii…“ (p. 196-197).
Urmeaza lovitura magistrala. Subiectivitatile contradictorii nu se combina ca sa elimine impuritatile, incertitudinile si neconcordantele privitoare la ziua depunerii scriitorului în casa de sanatate. Fiecare versiune îsi mentine individualitatea si, în consecinta, valoarea obiectiva. Nicolae Georgescu ia în calcul prezumtia ca Eminescu sa fi fost reclamat la politie de trei ori între 24 si 28 iunie 1883. Pregatirea filologica impecabila îi permite sa se joace cu limbajul si factologia. Interesul se concentreaza asupra verosimilului, nu a adevarului univoc: „Putem presupune, însa, si altceva, anume ca episodul urmator, Capsa-Ventura, este separat, s-a petrecut alta data, nu se leaga de plecarea lui Eminescu din casa lui Maiorescu, deci de ziua de 28 iunie. Poate a fost cu o zi înainte, poate cu doua – tot la aceeasi baie, politia fiind anuntata, acum, de Grigore Ventura, nu de amicii poetului./ O posibilitate de datare a episodului Ventura ar fi aceasta: Regele se afla la Sinaia de doua zile, deci din 26 iunie. Probabil plecase pe 26 iunie dimineata din Bucuresti, urmând sa se dea comunicatul plecarii sale în aceasta zi, deci ziarele (Ventura, Eminescu etc.) nu aflasera înca, îl stiau la Cotroceni“ (p. 209-210).
Adevarul integral
Daca regula scenariului impune ca fiecare actor sa primeasca bucatica lui de încredere, nu asa se petrece si cu Maiorescu. Doar asertiunile lui nu sunt filtrate. Nerespectarea metodei de studiu ne obliga sa observam ca biograful se erijeaza totusi în judecator, aparând integritatea liderului junimist. Însemnarile acestuia detin, în viziunea lui Nicolae Georgescu, adevarul integral: „Dar e monstruos! Nu poate fi banuit Maiorescu de ipocrizie; si daca ar fi, n-ar consemna asta în jurnal. Cum ne putem închipui ca el, ca mentor, ar accepta sau ar gira chiar aceasta posibila compromitere publica a lui Eminescu pentru excluderea din viata publica? E aberant. S-ar putea ca Societatea Carpatii, unde trebuia totusi sa ajunga poetul, sa fie aceea care l-ar putea proteja de ingerentele politiei, ascunde în vreun fel. S-ar putea ca protectia stabilita pentru Eminescu, acel „e vorba“ maiorescian, sa fi însemnat chiar aceasta recluziune la Sutu, unde iarasi putea fi tinut în ascuns pâna când îsi revenea din criza“ (p. 66).
Defectiunea rationamentului nu rezulta neaparat din întrebuintarea argumentulelor ad hominem si ad misericordiam. Maiorescu e bun, grijuliu si prevazator pe 28 iunie 1883, fiindca mereu l-a sprijinit pe Eminescu. Altceva deranjeaza. Anume ca, în loc sa-i dea dreptatea care i s-ar cuveni, exegetul îl dezvinovateste. Volumul devine ca atare o pledoarie în directia scoaterii lui Maiorescu din proiectele conspirationiste. Implicit, decizia îi transforma pe ceilalti în complici la complot. Înversunarea în a-l apara pe critic provine si dintr-o neglijenta semantica. Glosând pe marginea sintagmei „e vorba“, Nicolae Georgescu banuieste o semnificatie prezumtiva. Dimpotriva, sensul în epoca era de „e pecetluit/ stabilit/ fixat/ aranjat“. Drept care, sau l-a ajutat, sau l-a abandonat. Disputa nu se rezolva nici daca ascultam un alt colportaj: „Prietenul Aurel Zainea îmi atrage atentia, într-o emisiune publica de televiziune la canalul TV Sigma, ca Theodor Rosetti, cel caruia Maiorescu îi spune tot ce face în legatura cu Mihai Eminescu, era nu numai un membru marcant al Partidului Conservator, dar avea functia de presedinte al Înaltei Curti de Casatie: în aceste conditii Titu Maiorescu se asigura de legalitatea/ sustinerea/ legitimitatea demersurilor sale“ (p. 205).
Cu sau fara voia lui Nicolae Georgescu, viata lui Eminescu ramâne un nod gordian. Elementar, am citit o splendida si intriganta carte de literatura, o biografie în sens calinescian. Stiind aproape totul din unghi documentar, autorul nu se dispenseaza de spiritul critic si de talentul narativ.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper