Diferentiale maioresciene

Un articol de TUDOR CATINEANU

A diferentia inseamna a distinge sau a deosebi. Dupa Aristotel, in compozitia oricarei definitii intra genul proxim, care ne da nota comuna a unei clase de entitati, si diferenta specifica, prin care elementele clasei se deosebesc. Este clasica definitia, valabila oricând si mai ales azi: „Omul este un animal politic“. Pentru Aristotel si propriul este un concept central, iar aici nu avem nevoie nici de genul proxim, nici de diferenta specifica. Astfel, proprii omului ar fi cunoasterea gramaticii si plimbarea. Si celelalte animale comunica si au un limbaj, dar nu cunosc gramatica acestuia, apoi, si ele se misca, dar ele fug incoace si incolo, nu se plimba contemplativ. Conceptul propriului s-a pierdut in perioada scolastica, intrucât Teologia crestina era universalista. Totusi, cuvântul s-a pastrat, incât facem si azi diferenta intre sensul propriu si sensul figurat al unui cuvânt si folosim frecvent expresia „propriu-zis“. Diferenta dintre ceva si altceva, respectiv dintre diverse aspecte ale lui ceva sau ale lui altceva, poate fi numita si „diferentiala“ Cu acest inteles, diferentiala este un echivalent, respectiv un sinonim al propriului.
Acum, sa observam ca verbele „a diferentia“, „a distinge“, „a deosebi“ sunt sinonime si ele au mai intâi un inteles cognitiv sau epistemic. Astfel, putem distinge sau diferentia nu numai intre diferite culori – daltonismul fiind o maladie trista –, ci si intre diferite nuante ale aceleiasi culori. Se relateaza ca Leonardo da Vinci avea o acuitate atât de mare a simturilor, incât percepea nuante cromatice insesizabile pentru omul obisnuit. Apoi, putem si trebuie sa distingem si aspectele, nuantele unei idei. In cazul unui dialog sau a unei controverse, trebuie sa distingem, cu finete si precizie, diferite puncte de vedere.
Dar cele trei cuvinte au nu numai un inteles cognitiv sau epistemic, ci si un inteles axiologic sau etic. Despre cineva spunem ca este nu numai distinct, ci si distins, in sensul nobletei lui. Despre altcineva spunem ca el „face diferenta“ si intelegem sau subintelegem ca „diferenta“ este una de valoare. In sfârsit, un om sau un pom deosebit sunt – fiecare in parte, ca si impreuna – entitati de valoare. Aceasta inseamna ca si diferentiala are un statut mixt, ea fiind concomitent epistemica si axiologica. Fiind axiologica, diferentiala este implicit si ontologica.
Antonimul celor trei verbe il da verbul „a confunda“. In acest sens, in ale sale „Scrieri din trecut“, Mihai Ralea ne da o concisa si inteligenta definitie a prostiei si a prostului: „Prostul este acela care confunda punctele de vedere“. Un admirabil exercitiu al celor trei verbe sinonime, cu cele trei intelesuri (epistemic, axiologic, ontologic) si la antipodul oricarei confuzii, il ofera marele nostru Titu Maiorescu. Pentru oricare confuzie, el avea faimoasa replica: „Nu-i in chestie“. Din vasta lui mostenire, vom selecta aici numai trei teme, ceea ce inseamna si trei diferentiale.
Mai intâi, este vorba de critic si de critica, inclusiv in sfera literaturii. Cuvântul „critica“ exista in limba româna, dar sensul lui este modelat de catre Titu Maiorescu si sub influenta celor trei „Critice“ ale lui Kant. Când, in limbajul comun, folosim cuvântul „critica“, noi avem in vedere in primul rând si mai ales sensul de „respingere“ sau de „negare“ a ceva sau a altceva. Si cum acel ceva sau altceva este subinteles ca ceva negativ, avem aici o negare a negativului, dar una care nu ne conduce la ceva pozitiv. Acest sens negativist este exprimat prin termenul „criticism“ sau prin expresia „critica de dragul criticii“. Dar, la Kant si apoi la Titu Maiorescu, termenul „critica“ are un alt inteles, el fiind echivalent cu delimitarea intre ceva si altceva. Astfel, in interiorul experientei, Kant distinge intre intuitie, care angajeaza simturile si concepte, care angajeaza gândirea. Experienta este conjunctia celor doua surse ale cunoasterii. Dupa ce sunt delimitate, cele doua „izvoare“ sunt unificate. Daca nu sunt unificate, avem doua erori posibile, exprimate de Kant intr-o singura propozitie „Intuitia fara concept este oarba, conceptul fara intuitie este gol“. Deci, in demersul kantian, avem mai intâi fenomenul analizat (experienta reala), avem apoi delimitarea (intuitia si conceptul), avem apoi re-unificarea lor (modelul optim) si abia la sfârsit vine si respingerea celor doua erori. Kant intelege prin „critica“ acest intreg demers, nu numai partea finala, de respingere, si asa intelege si procedeaza, in oricare critica, si Titu Maiorescu. In textul „Poeti si critici“ sunt subliniate doua calitati esentiale ale unui critic, „buna credinta“ si „buna stiinta“ („Opere“, II, p.55). Studiul „Directia noua in poezie si proza“ (1872) este un model de „critica“ in acest sens. Aici, delimitarea nu este numai epistemica (adica aflam cine, ce si cum a scris), ci si axiologica, intrucât ea implica si ierarhia, iar aici Titu Maiorescu are curajul sa il treaca pe inca necunoscutul Eminescu chiar dupa deja celebrul Alecsandri. In acel context, ridicarea lui Eminescu pe „locul doi“ era un gest de curaj.
O a doua tema sau diferentiala este cuprinsa in cuvântul „impersonalitate“. Titu Maiorescu a vorbit chiar despre „impersonalitatea in arta“. Dar oare ce poate fi mai „personal“ decât arta, mai ales in expresia ei poetica!? Aici se deschide faimoasa polemica dintre Titu Maiorescu si Dobrogeanu-Gherea. Criticul socialist, procedând „stiintific“, invoca aici Psihologia si chiar Fiziologia, pentru a argumenta absenta oricarei „impersonalitati“. El pregateste terenul pentru conceptul de „tendinta“ si de „arta cu tendinta“. Nucleul demersului maiorescian este in esenta acesta: este evident ca oricare creatie, mai ales creatia poetica, este personala, pentru ca este a unei persoane individuale. Am putea zice aici ca poezia nu cade din Ceruri (ca „fluidul magnetic“ care vine de la Zeu, cum credea Platon in dialogul „Ion“), dar nici nu izvoraste din Neant (asa cum crede J.-P. Sartre, in „L’Etre et le Néant“). Sursa creatiei este persoana individuala, care este unica si irepetabila, ceea ce inseamna ca si arta (o poezie sau alta) are atributul unicitatii. Dar, pe de alta parte, unele opere de arta (respectiv, poezii) sunt intelese, acceptate si apreciate de catre cititori, iar altele nu. Or, acel element comun care il leaga pe creator de receptor (cititor, spectator etc.) este elementul impersonal, este impersonalitatea. In textul polemic „Contraziceri?“, raspunzând criticii lui Gherea, Maiorescu coreleaza cele doua determinatii, care se inscriu in doua registre diferite, dar complementare. In acest sens, impersonalitatea este „o conditie etica a oricarei lucrari de adevarata arta“, iar personalitatea sau individualizarea este „o conditie estetica a oricarui adevarat poet“ (ibidem, p. 69). In ultima analiza, Titu Maiorescu pune in mod corect semnul egalitatii intre impersonalitate si valoare. O valoare care, mai devreme sau mai târziu, nu este recunoscuta si de catre ceilalti nu mai este o valoare autentica, ci este o non-valoare sau o pseudo-valoare (kitsch).
A treia diferentiala este de natura retorica. Este vorba de admirabilul si inca actualul text „Oratori, retori si limbuti“. Titu Maiorescu pune aici in joc incrucisat pe putin cinci perspective de analiza: lingvistica, stilistica, psihologica, sociologica, politica. Cele cinci perspective sunt integrate si coordonate de perspectiva specifica, aceasta fiind cea propriu-zis Retorica.
Sunt analizate mai intâi, cu precizie si finete, diverse discursuri concrete, iar de aici autorul ajunge la diverse tipuri de discurs. Complementar, Titu Maiorescu analizeaza tipurile de „oratori“. Iar aici apare excelenta diferentiere intre „oratori“, „retori“ si „limbuti“. Din bogatul text (el insusi un discurs) al lui Titu Maiorescu, extragem doar doua esantioane. Mai intâi, sunt distinse comparativ cele trei „figuri“: „Atât oratorul, cât si retorul si limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeste pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situatii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorinta de a trece de orator, sau ingâmfarea eruditiei, sau incântarea de sonoritatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca si el in vorba oriunde si oricum. Pe orator il stapâneste scopul, pe retor desertaciunea, pe guraliv, mâncarimea de limba. De aceea oratorul poate avea o valoare permanenta, retorul, numai una trecatoare, limbutul nici una“ (ibidem, p. 164). Este suficient sa subliniem aici doar diferenta fina si precisa pe care autorul o face intre „motiv“, „mobil“ si „pornire“. Motivul este rational si sta la baza unui scop cu valoare publica (impersonala), mobilul este doar un pretext pentru lauda de sine, pornirea este arbitrara si sterila. Deosebirea dintre cele trei „figuri“ poate fi facuta numai intr-un context politic: „Pentru ca deosebirea sa fie facuta, trebuie ca vorba sa aiba inlesnirea manifestarii de la tribuna unor adunari numeroase, sau cel putin de la catedra unor scoli superioare, de unde sa fie controlata in raportul ei cu gândirea; iar priceperea raportului intre gândire si lucrare presupune o intinsa impartasire la viata politica. Când aceste conditii sociale nu sunt indeplinite, publicul cel mare ia cuvântul drept idee si ideea drept actiune“ (ibidem, p. 165). A lua cuvântul drept idee si ideea drept actiune intra in sfera „betiei de cuvinte“ si sta in opozitie directa cu imperativul „Fapte, nu vorbe!“. Aici putem spune ca nu mai este nimic de spus.
Termenul „diferentiale“ este folosit de Lucian Blaga in expresia metafizica „diferentialele divine“. Diferentialele lui Titu Maiorescu, fiind cristalizate in sfera laica sau profana a vietii culturale, au si ele ceva divin in ele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper