Despre voivozi si cnezi (I)

Un articol de ANDREI IONESCU

Am vazut ca jupânii sunt la origine ucenicii = siponeis trimisi de Iisus Hristos sa propovaduiasca noua credinta, iar stapânii = stakeins (din hlethra-stakeins = sarbatoarea Corturilor) pot fi asociati cu Domnul ceresc (la porunca lui Moise de a locui în corturi sau colibe în timpul sarbatorii Corturilor, zi închinata Domnului, adica Stapânului, când „poporul s-a dus sa caute crengi si a facut fiecare cort pe acoperisul casei lor, în curtea sa, în curtea templului Domnului si în piata de dinaintea Portii Apelor si în piata de dinaintea Portii lui Efraim, si toata obstea celor ce se întorsesera din robie si-a facut corturi si a stat în ele“ – „Neemia“ 8,16-17); asocierea s-a facut apoi si cu domnii pamântesti (domnitori sau voivozi) în sinonimie explicativa (domn si stapân), în cele doua limbi ale simbiozei romanico-germanice, generala în Europa dupa caderea Imperiului, pentru a desemna autoritatea spirituala si/sau materiala, în stapânirile autohtone sau straine, dupa împrejurari. În cadrul aceleiasi sfere semantice, a cârmuirii comunitatilor românesti din vechime, sunt cuprinsi si juzii, cnezii si voivozii. De ei ne vom ocupa în rândurile ce urmeaza.
Cuvintele voivod si cneaz au, se stie prea bine, o importanta primordiala pentru domeniul organizarii spirituale si politice a comunitatilor medievale românesti, care poseda, cum vom vedea, o terminologie juridico-administrativa fundamental latina si moeso-gotica (nu latina si slava, cum se crede de obicei). Alaturi de judetele latine au existat jupele sau jupanetele moeso-gotice, unitati teritoriale pe care unii istorici le considera cele mai vechi în spatiul nostru si nu pregeta (I. I. Nistor) sa atribuie termenul traditiei tracice. Al. Cioranescu, în „Dictionarul sau etimologic“, trimite – cu titlul de ipoteza – la Diurpaneu sau Diupaneu, apelativ al lui Decebal, cu semnificatia probabila de Domn, Senior. În acest caz, ar fi „singurul exemplu de cuvânt dacic pastrat în româna“.
Observatia lui Cioranescu ne ofera un bun prilej de a reaminti ca prin moeso-gotica Bibliei lui Ulfila recuperam deopotriva dacisme si germanisme vechi, deopotriva elemente de substrat si elemente ale celui dintâi dintre superstraturile limbii noastre, cel germanic vechi, pe care încercam sa-l impunem în constiinta lingvistica româneasca.
În acelasi spatiu semantic, asadar, cu juzii si cu jupânii (care îi desemnau la început pe ucenicii lui Iisus Hristos) se afla cnezii si voivozii trecutului nostru medieval, precum si primele si cele mai durabile formatiuni statale consemnate de documente, cnezatele si voivodatele.
Sa ne oprim mai întâi la cuvântul voivod, care vine de la moeso-goticul veitvods, cu întelesul de martor. Aceasta derivare e de natura sa sublinieze importanta primordiala a factorului religios în Evul mediu timpuriu românesc, într-un acord deplin cu Europa apuseana, unde episcopii, cum am vazut când ne-am ocupat de jupâni, îsi asuma adesea conducerea politica a comunitatilor pe care le pastoresc. Sensul de martor al legii crestine a fost accentul decisiv pentru consacrarea cuvântului, pe un fond mai adânc, desigur, al dreptului vechi românesc, în care martorii aveau un rol esential. Despre judecie ca institutie specifica si despre judecata batrânilor s-a scris mult si elocvent pentru a mai insista aici asupra importantei lor.
Este, de asemenea, important sa stim ca în moeso-gotica familia cuvântului veitvods este numeroasa si puternica. Exista galiuga – veitvods = martor fals sau mincinos, exista si veitvodei = marturie, exista veitvodeins, veitvodi si veitvoditha, însemnând tot marturie, exista apoi verbul veitvodjan = a depune marturie, a adeveri, a dovedi.
Deoarece avem de a face cu un cuvânt atât de important pentru istoria noastra veche, derivarea lui din moeso-gotica atrage dupa sine prin urmare schimbarea viziunii curente despre întemeierea primelor formatiuni politice în spatiul românesc. Nu strica, prin urmare, se ne reamintim câteva împrejurari istorice si unele particularitati ale dreptului românesc din vechime. Intuitia lui Iorga despre romaniile populare s-a dovedit, ca atâtea altele ale marelui istoric, fara gres, iar astazi e unanima parerea ca, în perioada migratiilor si a feudalismului incipient, locuitorii autohtoni, organizati în obsti teritoriale, s-au calauzit dupa norme juridice proprii, care continuau, alaturi de unele vechi norme geto-dace, prevederile dreptului roman provincial, devenit obicei juridic.
Despre acest obicei, cunoscut sub numele de obiceiul pamântului, se afirma în „Istoria dreptului românesc“ (Bucuresti, 1980, volumul I, capitolul intitulat „Viata politico-juridica si institutiile autohtone în perioada navalirii populatiilor migratoare“, semnat de Vladimir Hanga si Liviu P. Marcu) ca „nu este creatia unui moment oarecare din trecut, ci produsul unui îndelungat proces istoric (subliniat în text) care, în linii mari, coincide cu însusi drumul urmat de poporul ce l-a aplicat.“
Ei bine, dincolo de aceasta observatie evident judicioasa, dar destul de vaga, în fond de bun simt, renuntând la eschive si apucând taurul de coarne, putem presupune ca, în cursul acestui îndelungat proces istoric, a existat totusi un moment, nu unul oarecare, bineînteles, ci unul deosebit, si anume momentul unei constiinte religioase acute, care, în fata primejdiilor, se implica hotarâtor în treburile obstesti si îsi asuma raspunderi politice si militare. Acest moment nu e neaparat instantaneu, desigur, ci mai degraba e o „clipa suspendata“, o cristalizare politica pe fondul de credinta, atât a romanicilor, cât si a germanicilor (goti si gepizi), care trecusera printr-un proces de crestinare masiva înca din veacul al IV-lea. Este momentul când, în plan politic, la fel ca în apusul Europei, a precumpanit aristocratia germanica (franconi, vizigoti, ostrogoti, longobarzi) asupra celei romanice, fara a-i anula însa traditiile, ci integrându-le în noul modus vivendi al simbiozei. Acest „moment“ a putut sa fie astfel decisiv pentru impunerea treptata a cuvântului voivod (martorul legii crestine) si amplificarea sferei semantice în spatiul românesc.
În sfârsit, pentru a sublinia importanta cuvântului voivod, trebuie sa mai amintim, în încheierea primei parti a articolului de fata, ca, pe drumul Damascului, cel care primeste misiunea apostolatului printre neamuri aude de la Iisus Hristos porunca de a-I fi slujitor (skalkinassus) si martor (veitvods). Într-adevar asa se face ca urmasii care asculta de aceasta sfânta porunca vor deveni cnezii si voivozii comunitatilor pe care le slujesc si pentru care depun cu dârzenie marturia credintei crestine.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper