Despre stapan si stana

Un articol de ANDREI IONESCU

Asociem în articolul de fata cuvintele din titlu din doua motive. Primul, sub aspect strict lingvistic, este acela ca fac parte amândoua dintr-un grup de cuvinte enigmatice ca origine, obiect de vechi si înca netransate dispute, cum am încercat sa arat în articolul despre jupân. Cu privire la aceste cuvinte cu comportament „ciudat“ sub aspect fonetic, singura certitudine e ca sunt foarte vechi, ceea ce ne permite sa le cautam în epoca anterioara contactului cu slavii, mai precis în izvorul moeso-gotic al limbii române.
Al doilea motiv este alaturarea foarte frecventa a cuvintelor aici în discutie în sintagmele stapân de stâna si stapânul stânei.
În textele noastre cele mai vechi gasim numeroase exemple pentru sensul principal semnalat în DA: „persoana care are în posesiunea sa un numar mare de oi“, cu sinonimele: stânas, stânar, stânaci. Un exemplu din Coresi ne trimite le Iisus Hristos ca stapân al oilor, adica al turmei credinciosilor (pastorul cel bun), pentru ca „nu este naiemnic, ce stapân si ale sale sunt oile“. Pe drumuri de munte (la Hogas) calul „duce, necârmuit, pe stapânul sau la toate stânele“.
Stapânul mare (într-un vechi chestionar) este proprietarul stânei, cel care are mai multe oi. Jocurile „de-a puia gaia“ si „de-a caii“ se mai numesc si Stapânul oilor si, respectiv, Stapânul cu calul. Oile, calul, câinele („Stapâne, stapâne, îti cheama s-un câne“), asociate strâns cu stapânul, reconstituie cadrul primitiv al vietii pastoresti pe care au dus-o timp de veacuri cei pe care izvoarele medievale îi numesc adesea pastores romanorum. La fel de bine ar fi putut fi numiti pastores getarum, sau chiar pur si simplu getae, daca ne gândim la traditia pastorala anterioara cuceririi romane, traditie (si soarta ulterioara, deopotriva), oricum îndeletnicire straveche, consemnata, printre alte marturii, si de turma de mioare din vârful Columnei de la Roma ridicata în cinstea biruitorului în razboaiele cu dacii.
Stâna, din meoso-goticul stains (bolovan, piatra), a fost locuinta pastorilor retrasi în vagaunile muntilor. (În treacat fie spus, vagauna e tot un cuvânt getic sau moeso-gotic, provenit din fairguni, care înseamna chiar munte). Stâna primitiva, primordiala a fost steiul din gura pesterii sau stânca ce ofera adapost ciobanului cu oile, stapânul turmei.
Se cuvine sa spunem ca steiul sau stânca de (sau de la) stâna are si un caracter sacru în câteva pasaje biblice memorabile. Stains este piatra de la intrarea  în mormântul lui Hristos, pe care, dupa trei zile, femeile o gasesc data la o parte si afla de la înger ca Domnul a înviat din morti.
Apoi, un compus al lui stains, anume vaihsta-stains, este nici mai mult, nici mai putin decât piatra din capul unghiului, care sustine trainic întreg edificiul. Adresându-se neamurilor, care, înainte de a se zidi în Hristos prin fapte bune, fusesera „osebiti de cetatenia lui Israel si straini de asezamintele fagaduintei“ (Efeseni 2,12), acum, când se afla întru Hristos, Pavel le binevoieste ca nu mai sunt locuitori vremelnici, ci „casnici ai lui Dumnezeu, ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra cea din capul unghiului (vaihstastains) fiind însusi Iisus Hristos“ (2,20).
Locuinta primitiva, coliba, poarta în moeso-gotica numele de hlethra, cuvânt ce corespunde latinescului tabernaculum. Din hlethra deriva loitrea de mai târziu, asa cum tubernaculum a lasat si el urme în bârna româneasca.
Cuvântul compus hleithra-stakeins, care înseamna sarbatoarea Corturilor (latinescul stenopegia), ne intereseaza în mod deosebit pentru ca apropie si el foarte strâns cuvântul stapân de Iisus Hristos, care vine la Templu chiar în ziua sarbatorii Corturilor, de unde îi alunga pe zarafi în numele Tatalui Sau, Ziditorul si Stapânul cerului si al pamântului. Sensul sase din DA de aici deriva, cu modificarile inerente trecerii timpului, desigur: „persoana care conduce propria gospodarie, considerata în raport cu oaspetii sau cu vizitatorii sai; persoana ce reprezinta (într-o împrejurare data) autoritatea suprema într-o gospodarie, într-o familie, considerata mai ales în raport cu oaspetii, cu vizitatorii si cu ceilalti membrii ai familiei; (învechit si popular) domn.“ Cu un exemplu din Noul Testament (1648): „De are sti stapânul casei în care ceas va veni furu, are priveghea“, dupa care urmeaza mai multe exemple (pe care nu le mai reproduc) cu o expresie foarte des si apasat folosita: a fi stapân în casa lui (sau la el în casa sau la el acasa) = a face tot ceea ce doreste în propria lui familie sau gospodarie.
Casa primitiva, coliba, adapostul pe care ucenicii (luati de Iisus pe munte în secventa Schimbarii la fata) vor sa-l înjghebe pentru a-si cinsti Învatatorul este tot hleithra, loitrea carutei de mai târziu (Luca 9,33) „Si când s-au despartit de El, Petru a zis catre Iisus: Învatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si una lui Ilie“ = hleithros thrins = tabernacula tria.
În parabola despre economul necinstit (Luca 16,9) corespondentul pentru hleithra este cortul: „Faceti-va prieteni din bogatia nedreapta, pentru ca atunci când veti fi saraci sa va primeasca aceia în corturile cele vesnice“ = aveinos hleithros = aeterna tabernacula.
Tot cort e corespondentul românesc al traducerii cuvântului tabernaculum sau (în moeso-gotica) hleithrs în II Corinteni, cap. 5 (intitulat „Trebuie sa ne îmbracam cu haina cea noua, cereasca, peste cea pamânteasca“): „Caci stim ca, daca acest cort (= hleithrs), locuinta noastra pamânteasca se va strica, avem alta zidire de la Dumnezeu, vesnica, în ceruri.“ (În treacat fie spus, pentru termenul general, locuinta, fie ea pamânteasca, fie cereasca, în Vulgata întâlnim domus, iar la Ulfila gards, gardul nostru, care, cum se vede, nici el nu e slavic, cum nu sunt slave nici stapânul, nici loitrea, nici stâna). Cuvântul hleithrs din versetul 1 e reluat imediat, în versetul 4: „Caci noi, cei care suntem în cortul acesta“ = in hoc tabernaculo = in thizei hleithrai.
Avem apoi, în sfârsit, cum am pomenit putin mai înainte, sarbatoarea Corturilor = hlethrastakeins, într-un pasaj extrem de semnificativ în ordinea evolutiei semantice, în care Iisus Hristos, cel pe care-l vom numi apoi Domnul si Stapânul nostru, alunga zarafii din Templu, Casa Tatalui Sau, si învata norodul, subliniind faptul ca prin El vorbeste în fond Tatal, care e Stapânul suprem: „Si era aproape praznicul Iudeilor, cel al Corturilor“ = fuit autem prope festum Iudeorum, haec scenopegia = vasuh than neva dulth iudaie, so hlethrastakeins (Ioan, 7,2).
Din acest cuvînt compus, hlethrastakeins, s-au desprins, cum am vazut, doua importante cuvinte românesti, loitrea si stapânul. Cel de-al doilea, prin vizigoti, a lasat urme si în spaniola, ceea ce întareste, desigur, ipoteza noastra. Spada pe care toreadorul o înfige în grumazul taurului, în ultima faza a înfruntarii, se cheama în spaniola estoque, iar matadorul este el estoqueador. Mai exista un cuvânt înrudit cu cel dinainte, anume estaca = tarus, stanog, piron; parmac (de gard). Asado a la estaca e friptura la protap, iar atar a una estaca înseamna a lega de un tarus, a priponi. Ne putem usor duce cu gândul la corturile sau la carutele în care se deplasau (si uneori se asezau) migratorii din veacurile departate ale antichitatii târzii si ale evului mediu timpuriu, precum si la batul de cort înfipt în pamânt, gest ritualic prin care se lua în stapânire un teritoriu sau o tara. La noi, odinioara, când stapânul era nevoit sa plece de acasa, lasa pe prispa, sprijinit de usa, batul ca însemn a autoritatii sale.
Expresia spaniola non dejar estaca en pared = a nu lasa piatra peste piatra e si ea un posibil ecou al distrugerilor pricinuite de cotropitori.
Cum era de asteptat, limba pastreaza amintirea denumirilor pentru cele doua elemente de baza ale cortului sau colibei din vechime: pânza coviltirului (itinerant) si tarusul sau batul (stabil), loitrea si stâlpul sau batul, numit în spaniola estaca sau estacón, iar la noi dezvaluind reminiscente în cuvântul stapân din expresiile „a lua în stapânire“ si „a se face stapân“. Amintirea înfruntarilor armate se pastreaza de asemenea în cuvântul estacada, care, pe lânga gardul de sipci sau zaplaz, mai înseamna palisada si chiar câmp de lupta.
În concluzie, daca, pe de o parte, în context religios, cum am vazut putin mai înainte, stapânul e sinonim cu Domnul Dumnezeu, cu bunul pastor care a ajuns stapânul stânei sau stapânul casei sau stapânul locului, pe de alta parte, considerat în contextual istoric al navalirilor, care, dupa împrejurari, fie contribuie la consolidarea stapânirilor vechi ale locului, fie, dimpotriva, impun dominatii mai mult sau mai putin straine, ori  doar aparent straine, cuvântul stapân e de asemenea, incontestabil, un martor esential pentru împlinirile si/ sau vicisitudinile trecutului românesc din vechime pâna astazi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper