Cusut cu ata alba

Un articol de STEFAN BAGHIU

Adrian G. Romila, In drum spre sud – Roman de aventura, Editura Brumar, 2012, 364 p.

 

„Romanul lui Tournier nu e un roman cu teza. Nici un roman cu personaje, de vreme ce nu exista decât un singur personaj. Nici un roman de analiza interioara, Robinson fiind foarte putin interiorizat. Ci un uimitor roman de aventuri comice, ca si un roman de transformari cosmice“ spunea Gilles Deleuze despre „Vineri sau limburile Pacificului“ al lui Michel Tournier – una din cele câteva reinterpretari majore ale legendei lui Robinson Crusoe. Cu un an înainte, în 1977, în Franta aparea si romanul de calatorii a lui Henri Queffélec, „Marea plecare“ (povestea navei „Pourquoi pas?“). Mai rar s-au aruncat apoi autorii francezi în astfel de proiecte riscante. Motivul pare simplu: romanele de aventura si „jurnalele de bord“ au pierdut constant teren în fata ecranizarilor. Marea dificultate (si nu ma refer atât la procesul editorial cât la tot ce înseamna scriere, lectura, infrastructura editoriala) în a publica astazi un roman de aventura vine, astfel, din doua directii: prima este faptul ca literatura action este surclasata evident de cinematografia însasi, iar a doua vine, ciudat, tocmai din faptul ca aceasta punere în scena cinematografica determina scriitorul sa traduca literar efecte cu care s-a obisnuit în film. Astfel, romanele de aventura pot deveni usor „cartile dupa filmele X“.
Previzibil, singura metoda prin care par sa poata fi evitate (presupun majoritatea autorilor) aceste probleme care ar da scriiturii aerul de carte de duzina este grila postmoderna: planuri intercalate, naratiuni suprapuse, referinte livresti, reinterpretarea istoriei si a mitului, ludicul, jocul textual etc. Singura problema în acest bricolaj este ca se pierd, prin amestecare, esentele genurilor componente (care este chiar esenta formulei postmoderniste, e adevarat), iar legaturile între secvente – în cazul în care nu fac parte dintr-un proiect initial coerent – sunt fie pierdute total, fie stridente si nenaturale.
Metaroman old school
Un astfel de roman – care te face sa-ti pui astfel de probleme de economie culturala – este „În drum spre sud“, scris de Adrian G. Romila si aparut în 2012 la Editura Brumar. Începând cu o predoslovie (numita sugestiv „Cum am vrut sa devin scriitor“) în care autorul îsi justifica fascinatia pentru literatura, critica literara, eseu, avem impresia ca asistam la debutul unui nou roman biografist. Surpriza face însa ca, din al doilea capitol, sa descoperim un metaroman. Însa nu unul foarte bine updated, din moment ce tehnicile de constructie stau mai curând lânga cele ale lui Diderot. Naratorul, intrând si iesind din roman, încalecând de-a binelea structura acestuia, povesteste despre dificultatea de a scrie un roman de aventuri: „As fi putut începe propria aventura oricum. (evident! s.m., S.B.) De pilda, asa: Numiti-ma Adrian. Cu câtiva ani în urma – n-are însemnatate câti anume or fi trecut de atunci – ramânând cu punga sufletului goala sau aproape goala – si de vreme ce nimic deosebit nu ma lega de uscat, am socotit ca n-ar fi rau sa ajung mai la sud de muntii mei dragi, sa pornesc în larg cu vreun vapor si sa colind câtava vreme marile lumii. Suna cumva cunoscut, a Melville, parca, dar ma simt la fel de bine si într-un început din Defoe sau din Conrad.“. Evident, referintele livresti sunt numai slagare.
Doris Mironescu, într-o cronica la acest roman în „Suplimentul de Cultura“ (intitulata „Un robinson fericit“, amintind, mi se pare, de finalul eseului camusian – „Trebuie sa ni-l închipuim pe Sisif fericit.“) spunea însa niste lucruri destul de bine încadrate, vorbind despre conditia criticului (a teoreticianului literar mai ales care decide sa scrie roman): „Mi se par fascinante scrierile literare ale criticilor, operele emulilor borgesieni, atât de rari, din pacate, în cultura româna. La noi, o bizara prejudecata datând înca de la Maiorescu face ca scrierile lor sa treaca drept niste curiozitati ale speciei, monstri produsi de eruditia în exces, de obisnuinta teoretizarii si nu a trairii literaturii. (Asta cu toate ca apetitul teoretic este mai degraba intermitent în critica româneasca.) E ca si cum, pentru scriitorii români, fenomenul literar nu ar fi suficient de spectaculos în sine ca sa alimenteze o poveste destul de pasionanta, având drept subiect creativitatea“. Corect, însa – atentie! – nu i se aplica lui Romila. Explicatia vine tocmai din faptul ca majoritatea universitarilor (îi voi numi generic universitari pe cei care transforma studiul literaturii în profesie), în loc sa largeasca posibilitatile creative prin studiul intensiv al literaturii, deprind o maniera artificiala de a literaturiza.
Între „Toate pânzele sus!“ si „Romanul adolescentului miop“
Desigur, termenul de borgesian implica artificialul, livrescul (raiul ca o biblioteca nesfârsita, nu?), însa la noi acesta este deseori exersat subestimând cititorul, devenind usor scuza intelectualului care practica referinte de suprafata. Si, în lipsa unei teze (iar aici, revenind la cazul Deleuze-Tournier, ne putem da usor seama ca filosoful francez a ratat pur si simplu noua grila existential-sexuala pe care romancierul o impunea), romanul ramâne pur si simplu o poveste pseudo-istorica, captivanta doar în masura în care orice scenariu maritim este intrinsec interesant. Însa, combinându-se cu maniera specifica a naratorului care insista nenatural sa atraga din nou si din nou atentia cititorului, sau sa se scuze în fata acestuia, povestea nu aduce nimic nou în literatura actuala. Ceea ce nu ar fi o problema într-o societate a carei piete de carte cere astfel de romane. Cum nu e, si nu va fi – cred – cazul României, romanul pare sa se adreseze unui grup tinta fantastic.
De fapt, ce nu va întelege cititorul este exact motivul pentru care Adrian G. Romila a decis sa introduca aceasta poveste de navigatie într-un roman biografic, autenticist. Momentele de la liceul militar, amintirile din tineretea unde lecturile erau punctul central de interes (un fel de „Intermezzo“ – Marin Mincu, daca e sa comparam stilul literar), toate ar fi fost destul de interesante pentru cititor si în lipsa combinatiei bizare si, în fond, facile. Pentru ca exista o permanenta senzatie ca autorul a avut doua romane separate pe care nu a reusit sa le îmbine astfel încât sa nu se vada niturile. Mai mult, legaturile fortate dintre povestea capitanului Bligh (spusa într-un fel de epistolar, cu titluri lungi la fiecare capitol care nu reusesc sa fie poante bune sau scheme de captatio eficiente, desi încearca) dau autorului impulsul de a construi legaturi previzibile (mici clisee conceptuale): descoperirea unei magii a scrisului, sensul vietii, cautarea legendei personale (aproape de Coehlio) etc. Lucruri care au fost observate si de cei care au scris prezentarile, într-un fel sau în altul, si care i-au determinat pe postfatatori sa coboare mai putin sau mai mult stacheta prezentarii: „Iluzia lui, întretinuta pâna la detaliul conservat cu o minutie baroca de împletitura textului, se adreseaza nu punctului pe care orice navigator îl cauta cu busola, Nordul, Steaua polara, ci Sudul borgesian al oceanului fictiunii, Aleph-ul tuturor calatoriilor pe mare.“ (Angelo Mitchievici).
Literatura româna recenta mai are un astfel de caz: „Viata lui Kostas Venetis“, al lui Octavian Soviany. Aici, autorul încearca sa regândeasca romanul picaresc prin ochii omului postmodern. Ma gândesc la faptul ca majoritatea exemplelor românesti de literatura fantastica, mitica sau istorica (exclud romanele de tranzitie si cele cu tematica din istoria recenta) sunt lipsite de impact. Iar autorii care se iluzioneaza scriind astfel de romane, peste faptul ca le „tuneaza“ postmodern, scapa atmosfera romanului de sub control, intrând usor în constructie evidenta.
Revin la discutia din debut: cinematografia le-a luat deja fata acestor scrieri. De multa vreme. Democratizarea artelor – care astazi creeaza atâtea probleme autorilor care încearca sa intre cu de-a sila în subtilitatile lor – are si partile ei bune. Spre exemplu, ne dam mai usor seama de câteva lucruri esentiale în literatura: daca autorul are cu adevarat ceva de spus. Însa nu trebuie sa cautam raspunsurile foarte mult, din moment ce naratorul însusi le insereaza în roman în mici momente usor penibile: „Ma-ntreb înca: ce-i asta pe care o scriu si tu o citesti, draga prietene? Biografie, roman, simplu colaj de scriituri si euri? Unde e textul meu?“. Chiar asa…
Cu romanul „În drum spre sud“, Adrian G. Romila demonstreaza doar ca, deocamdata, este tras în jos de propriile ustensile. Chiar mi-l imaginez scriind bucata istorica (de aventura) a romanului gândindu-se prea mult la cititorul de scoala generala care abia a terminat „Toate pânzele sus!“ si uitând sa exploateze pâna la capat povestea biografica dedicata cititorului care a trecut, totusi, de bine, de rau, la „Romanul adolescentului miop“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper