Cronica unui „dosar stalinist“

Un articol de CONSTANTIN COROIU

 

În însemnarile de saptamâna trecuta, prilejuite, ca si cele ce urmeaza, de împlinirea a 70 de ani de la nasterea lui Mircea Iorgulescu, ma refeream la capacitatea de a admira, dar si de a nega a acestui important critic, eseist si polemist redutabil afirmat pe deplin în deceniul al optulea. Subliniam ca definitorii privind personalitatea lui Mircea Iorgulescu sunt ceea ce numeam, cu faimosul termen al lui Ibraileanu, campaniile sale. De pilda, el este autorul uneia dintre cele mai ample si riguros documentate analize privind voluminoasa carte a Alexandrei Laignel-Lavastine „Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme“, aparuta la Paris. Criticul i-a consacrat un serial de patru comentarii într-un saptamânal bucurestean, pe care le-a reunit apoi în volumul „Tangentiale“, sub titlul „Portretul artistului ca delincvent politic“. Cartea si autoarea ei sunt literalmente descalificate stiintific si moral. Datele de istoria culturii si de istorie în general, argumentele irefutabile aduse în dezbatere, inclusiv cele ce tin de logica, de deontologia profesionala si, în ultima instanta, de bunul simt, constituie substanta densa a unui discurs impecabil. Criticului nimic semnificativ nu-i scapa: de la grave erori de informatie la preluari frauduloase din textele altora, situate foarte aproape, daca nu chiar în zona plagiatului; de la metodele în cel mai pur stil stalinist de a întocmi dosare (simplul si nevinovatul cuvânt produce si astazi, daca nu cumva mai ales astazi, frisoane!) la discriminare etnica; de la modul de manipulare grosolana a cititorului, îndeosebi a celui strain, prin citare trunchiata si deturnare a sensurilor, pâna la confuzia vinovata a planurilor, a punctelor de vedere ori la limbajul cliseizat, nu o data amintind de cel al procurorilor din vremuri totalitare. Iau la întâmplare un exemplu graitor în mai multe privinte. Romanul „Ravelstein“ al lui Saul Bellow – în care apare un personaj numit Radu Grielescu, savant venit din Balcani, care în tineretea sa româneasca fusese „fascist“, „hitlerist“, „antisemit“, „partizan al lui Nae Ionescu, întemeietorul Garzii de Fier“ (sic!), participant la „masacrele din Bucuresti“, cu oameni spânzurati si jupuiti de vii la abator, complice al asasinilor unui mai tânar savant român, prieten al sau, ucis „într-o cabina de toaleta pentru barbati“ – este invocat ca „document extrem de revelator“ de catre A. Laignel-Lavastine în lucrarea sa cu pretentii savante. Ca romanul în chestie – de altfel poate cel mai slab al prozatorului american, laureat al Premiului Nobel – apreciat ca atare la aparitia lui în limba româna si contextualizat magistral de Sorin Antohi, este unul cu cheie, în Radu Grielescu autorul proiectându-l pe Mircea Eliade, schitând o caricaturala copie „dupa natura“ e de domeniul evidentei. Numai ca, îi atrage atentia Mircea Iorgulescu savantei de la Paris: „Logica fictiunii îngaduie si chiar stimuleaza asemenea explicatii fanteziste, dar logica unui studiu, a unei cercetari stiintifice aplicate nu este aceeasi. Personajele unui roman se bucura, asa-zicând, de imunitate fictionala; dar aceasta imunitate nu acopera si modul în care sunt prezentate, analizate ori evocate persoane, evenimente si situatii reale într-un studiu istoric, fie el si unul «de investigatie»“.
Referintele si asertiunile aberante, ca si câteva dintre sutele de deturnari din volumul Alexandrei Laignel-Lavastine, sunt pentru „cititorul cu oarecari rudimente de cultura“, cu expresia lui Mircea Iorgulescu, si nu neaparat istorica, de tot râsul, daca n-ar fi atât de întristatoare. De pilda, cea potrivit careia reprezentantii miscarilor avangardiste ar fi fugit din România din cauza atmosferei ostile, sufocata de antisemitism. Pentru a sustine o astfel de aberatie autoarea utilizeaza, ca de atâtea ori, date false, ceea ce îi prilejuieste criticului român recursul la o metafora inspirata din câmpul literaturii, un domeniu cu care A. Laignel-Lavastine are, se pare, si mai putina legatura decât cu istoria: „Autoarea procedeaza asemenea personajelor rau intentionate din cutare roman de Jules Verne, care, aflate pe o nava pe care vor sa o abata de la itinerariul ei, strecoara un magnet în apropierea busolei si provoaca devierea de la directia corecta“, scrie cum nu se poate mai sugestiv criticul. Daca mai peste tot în cartea despre cei trei – Cioran, Eliade, Ionescu – („Boxa pentru trei“ este unul dintre subtitlurile eseului de 32 de pagini al lui Mircea Iorgulescu) cultura româna este privita – de cine?! – ca o cultura mica, daca nu chiar minora, dar nu numai cultura, ci si românii, ca natie, sunt tratati cu condescendenta si discriminati iresponsabil, A.L-L. gaseste totusi ceva spectaculos, fireste cu semn negativ în aceasta cultura: „Bascularea celei mai stralucite parti a intelighentiei românesti a anilor 1930 catre o miscare întemeiata net pe o mistica a crimei si sângelui constituie una dintre cele mai fascinante aventuri ale istoriei intelectuale din secolul XX“. Nici mai mult, nici mai putin. Tinta, declarata aproape, a autoarei de pe Sena, „al carei studiu – scrie Mircea Iorgulescu – consta, ca în dosarele staliniste de odinioara, într-o ampla demascare, adesea înversunata, din care nu lipsesc sarcasme de pura factura vîsinskiana“, este condamnarea fara drept de apel a trei mari personalitati ale culturii românesti si universale si „executarea“ lor simbolica, de vreme ce fizic sunt morti: „primii doi prin «ardere», cum se si sugereaza în cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, celalalt prin descalificare morala“. Dar, venind vorba de dosare, un fragment din subcapitolul „Atentie, fascisti! Atentie, complice!“, trebuie citat ca un memento pentru toti autorii, reali sau prezumtivi, de teapa A.L-L., fie ei de aiurea sau de pe aici, de prin curtea noastra, cu atât mai mult cu cât în titlul „studiului“ editat la PUF exista cuvântul uitare, si el acuzator în acest context: „Adevaruri, semi-adevaruri si minciuni, aceasta este reteta clasica a unui dosar politic destinat sa foloseasca pronuntarii unei sentinte de fapt dinainte stiute. Nu e nici totul fals, nici totul adevarat: diferenta dintre un dosar si o opera de fictiune nu este, din acest punct de vedere, una foarte mare, si într-un caz si în celalalt scopul fiind obtinerea unui adevar propriu, coerent si omogen în raport cu propria-i logica. Exista chiar o arta a dosarului, asa cum exista una a romanului. Dosarele de prin arhivele diverselor politii secrete comuniste au un cert caracter romanesc, iar despre «romane-dosar» sau «romane-dosar de existente» criticii literari au scris cu mult timp înainte ca istoricii si alti cercetatori sa descopere cât de mari romancieri fara intentie literara au fost, de exemplu, anchetatorii stalinisti si discipolii lor din tarile sovietizate. Deosebirea adânca tine de finalitate: dosarul politic e facut sa condamne uneori la moarte. Ideea ca Isaak Babel a putut fi recrutat ca spion pentru Franta de Malraux si ca autorul „Conditiei umane“ a aflat de la el «informatii despre situatia din colhozuri», agent de legatura fiind Ilya Ehrenburg, nu poate fi decât foarte hazlie într-un eventual roman comic; atâta doar ca pe baza acestei amuzante idei a fost executat“.

Rezumând: „frauda intelectuala“, false „idei primite“, logica precara, ignoranta si rea-credinta, amestecul fictiunii cu istoria reala, informatii dupa ureche, inclusiv în ceea ce priveste mitologia universala (vezi, apropo de Mircea Eliade, apelul la legenda Minotaurului pe care Alexandra Laignel-Lavastine o desfigureaza, încât criticul român se vede nevoit sa i-o explice sistematic ca unui elev de gimnaziu), aberatii cu duiumul, „tortura textelor“ ( una din multele formule memorabile ale lui Mircea Iorgulescu, între care si „tirania temei“) pentru „a le smulge marturiile“ necesare într-un dosar mincinos. Toate acestea si multe altele mineaza puternic asa zisul studiu „Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului“, încât ma tem ca asemenea analize atât de aplicate, de minutioase îl fac aproape irecuperabil. Iar pe autoarea cartii n-o mai poti crede, zice tot Mircea Iorgulescu, „executând-o“ fin si nu fara umor, e adevarat trist, nici „daca afirma ca Parisul e capitala Frantei“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper