CORNEL UNGUREANU – 70. Opera si epoca

Un articol de ADRIAN DINU RACHIERU

Scrisul, se stie prea bine, este o „meserie fara orar“. Pentru Cornel Ungureanu literatura nu este un mod de existenta, printre altele, ci însasi existenta; cititor habotnic, animator ubicuitar, traind si glorificând literatura, scriind nervos, capricios, vitezist, debordant (pe un fond ironic), criticul timisorean este – înainte de orice – un mare truditor. „Viata îngropata“ (dupa o memorabila formula predista), investitia de efort rodesc pe solul polivalentei, conjugând verva ironica, blitz-ul ideilor, suflul epic. Cu adresa polemica, rareori declarata ori divulgata, paginile sale storc latentele, evidentiaza o perceptie proaspata si lecturi personale, eliberând formule definitorii, incisive, în care jocul citatelor ramâne periferic, jocul nuantelor ocupând scena. Instalat în „imediata noastra apropiere“, Cornel Ungureanu întelege contemporaneitatea ca istorie a vietii spirituale. Decupând un fragment, el va cauta radacinile literaturii actuale, va interoga cu febrilitate contextele, interesat de relatiile de continuitate / discontinuitate si de iluzia (nostalgia) începutului absolut. Cu antene sociologice, împatimitul foiletonist, instalat într-un colt propice, comprehensiv si valorizator, nu cu totul ferit de umori, devine – tot mai mult – istoric literar; desigur, fara a fi prizonierul unor metodologii în voga, prea tehnicizate. El foreaza ispitit de biografia spirituala, propunând câte un insolit punct de vedere. Croite în „spirit personal“ (cum observase Adrian Marino), cartile lui Cornel Ungureanu au stârnit bogate comentarii. Aparitie necesara, de ecou, „Proza româneasca de azi“(1985) marca o despartire. Criticul se desprindea din armata foiletonistilor („functionali“), luminând contextul, patrunzând în cutele epocii, luându-i pulsul, numind preferintele si preferatii unui timp emblematic (inaugurând o lume). Cornel Ungureanu întelege cucerirea traditiei ca o re-cucerire. Prefacerile ei, ajutându-ne sa „citim“ atmosfera si mentalitatea, developeaza liniile de forta, articulatiile unei epoci. Ideologia artistica, vârstele interioare capata relief doar prin montura în context; iata obsesia constructiva (reordonând un material vast, pe spatii nehotarnicite) a criticului aparent „fragmentarist“, contaminat de moda retro, comentând vervos „tineretea maestrilor“, învaluindu-si eroii într-o lumina comprehensiva, tandra. Dar si luând distanta ironica, atent la jocurile vietii literare, atasat geografic de spatiul banatic, bântuit si banuit, pâna mai ieri, de seceta literara si filantropism (negresit, subcritic).
Cornel Ungureanu ramâne un maratonist al lecturilor. Febrilitatea cronicarului, mereu ingenios si surprinzator, zglobiu, expeditiv, chiar imprevizibil, trece în pagina, uneori, dezordinea oralitatii. Greu de aflat, au spus cârcotasii, sub avalansa textelor sale, vadind vioiciune, acrobatia ideilor, „pofta de joaca“ (Valeriu Cristea), flerul diagnosticianului etc., un program.
Instalat în prezentul continuu, Cornel Ungureanu cunoaste si recunoaste voluptatea lecturilor simbolice. S-a observat „înclinatia ezoterizanta“ a criticului, descoperind mereu, cu o seriozitate surâzatoare (Livius Ciocârlie), îndaratul textelor, embleme, acte initiatice, mituri, alegorii. Daca preferintele merg spre critica arhetipala, spre orizontul arhaic si profunzimi, Cornel Ungureanu nu cade, totusi, în manie mitosofica; ponderat, ferindu-se de excesele limbajului „noii critici“ (manevrat, de unii, în acceptie lejera sau, dimpotriva, glaciala), Cornel Ungureanu ramâne un entuziast, facând din arhaicitate o realitate a vietii interioare. Criticul este un scafandru al spiritului, cercetând „temele adânci“, impunând prin densitatea ideatiei. Si, nu mai putin, prin capacitatea de absorbtie, cu lecturi cât se poate de variate, fiind „protectorul“ unor experiente si orientari care îmbogatesc spectrul cultural, cu un mentorat rodnic.
Remarcabila este, însa, deschiderea lui Cornel Ungureanu spre un comparatism mai putin frecventat la noi, sondând „a treia Europa“. Este aici un câstig metodologic, nutrit – iarasi – de lecturi bogate, aducând în atentie un alt sistem de raportari; interesul pentru sud-estul Europei, posibil si prin „evolutia solidara“ (similitudini istorice), depaseste, prin efortul tenace al criticului, faza deziderativa. În plus, stilul sau fluid, colocvial, contaminat de buna dispozitie (post-modernista, sa-i spunem), refuza solemnitatea scrobita. Cornel Ungureanu nu este un sursier mohorât, înacrit de timpul consumat între hârtoage prafuite. Oficiind parca în halat, el impune prin usurinta redactarii, prin tinuta beletristica a frazei, în fine, prin „viziune epica“. Am putea spune ca avem în Cornel Ungureanu un prozator care se ignora. Comentând, cu ani în urma, „Imediata noastra apropiere“ (volum din 1980), Dana Dumitriu chiar asta semnala: stofa de prozator. Încât, chiar lipsit de rabdare, el nu poate fi considerat „deloc beletrist“ (cum aprecia tot Adrian Marino), elogiind stilul „limpede, sobru, rece“. Mi se pare, dimpotriva, ca Ungureanu amesteca – cu buna stiinta – genurile, ca afectivitatea si verva ironica fac casa buna, ca proza comisa (vezi „Caseta nr. 5“, într-un vechi „Orizont“, anuntând un lung roman, depanând „amintiri din copilarie“) are tot un scop recuperator. Martorii, venind din etapa „eroismului cultural“, nu sunt convocati în numele localismului vanitos sau a trufasului izolationism. O istorie a spiritului, spuneam, traieste în scrisul sau, numind bucuros conexiunile, având mai degraba nevoie de pretexte decât de repere. Dispretuind morga teapana, Cornel Ungureanu incita întotdeauna; usurinta de a produce idei nu se bucura, însa, totdeauna, si de ragazul demonstratiilor rabdurii, a disciplinei conceptuale.
Remarcabil analist, Cornel Ungureanu s-a impus, mai cu seama, ca un patrunzator critic al prozei. În masura în care obiectul criticii determina chiar stilul ei, vom observa ca Ungureanu, „conspectând“ opere, nu cultiva maniera rezumativ-narativa. Iubind regimul interpretativ, îsi gândeste cartile probându-si sensibilitatea interogativa prin re-lecturi si asociatii neasteptate.
Considerat, nedrept, un critic „fara program“, el s-a dat, de multisor, „de gol“, încât un titlu precum „Contextul operei“ (1978) îi „deconspira“ raza de actiune, animata, fireste, de o contagioasa idee: acea „ipotetica“ istorie a literaturii. Desfasurând o viziune epica, cu pigment ironic si parfum livresc, cartile sale, impozante, cartografiind, îndeosebi, proza, se vor – constata Alex Stefanescu – „un visator jurnal de lectura“. Iar seria de „Geografii literare“, lansata cu aplomb, probeaza dinamica marginilor, activând, pe fundalul globalizarii, „resursele regionale“ (dispretuitele, de regula, culturi provinciale, satelizând Centrul). Cu rol potentator, de fapt, pornind de la creuzetul etnic banatean si vadind „geocuraj“ (vorba lui Dan C. Mihailescu), cuprinzând literatura regiunilor, identificând, dincolo de fruntarii, izoglosele literaturii. Iata un program ambitios, observam, urmarit cu tenacitate, în pofida fragmentarismului si capriciilor editoriale, încurajând o oarece dezordine (nume, titluri, teme).
Cinstind începatorii, acele personalitati inaugurale, criticul timisorean reînvie, cu har prozastic, o lume de altadata, de la Gabriel Ivul si Mihail Halici la Tata Oancea, de pilda. Scormonitor de arhive, decupeaza o zona literara si defineste, pe urmele altora, cu o perceptie tandra, barocul, senzorialitatea, viata ca sarbatoare, suprematia colectivitatii, provincia ca „centru al lumii“ etc. Ar fi nedrept, însa, sa vedem în Cornel Ungureanu doar un autorizat si autoritar ghid banatean, imun la seductiile Europei Centrale. Ca dovada, impulsul unei bune asezari (teme, obsesii, proiecte în „oglinzile“ unui spatiu), inventariind nevrozele, dilemele si utopiile din „Mitteleuropa periferiilor“, pe baza „teoriei cercurilor culturale“ si a unor similare si tabuizate experiente istorice. Dezvoltând, se vede bine, ca proiect topografic, un comparatism putin frecventat la noi, cercetând literaturile vecine (mesaje, idei subversive), ignorând, precizeaza însusi autorul, excluderile solicitate de varii momente istorice. Cautând echivalente, descifrând mentalitati, recuperând literatura exilului. Fiindca, neîndoielnic, Cornel Ungureanu este un febril si harnic recuperator.
Cum lectura este în recul si teletropismul face ravagii, criticul întelege literatura si ca o „încercare de seductie“, în epoca infobezitatii. Stârnind, înviorând curiozitatea, el patrunse în culisele istoriei „secrete“ („ceva mai zglobie“, zice) si vrea, descoperind unghiuri noi si sensuri latente, autori uitati si dosare pitite, într-o emisie precipitata, cu finaluri deschise, sa convinga si stilistic: o fraza alerta, colocviala, digresiva, fara rabdare critica. Rezulta o exegeza spectaculoasa, caleidoscopica (fixând repere, embleme, scenarii initiatice) pe care N. Manolescu nu ezita a o califica drept „deliranta“ (pe alocuri). De altminteri, tot N. Manolescu credea ca o clara „linie de partaj“ separa scrierile lui Ungureanu, luând drept borna anul 1989. E drept, preocuparile (explicite acum) de geografie si istorie literara (în alianta si într-o acceptie personala, sa recunoastem) s-au amplificat; dar nu putem ignora continuitatea subterana, vizibila înca în „Proza româneasca de azi“, taxata, pamfletar-scandalos, de M. Iorgulescu ca fiind o pseudo-sinteza, „pe alaturi“ de cestiune.
Cornel Ungureanu este, indiscutabil, un ins curios, vibratil, un burete informational. Are patima culiselor si pofta detectivistica. Dar pedanteria sa nu e seaca. Scrie sub semnul urgentelor, întelege rolul Dosarelor si al Serviciilor secrete („intelligence“, ar zice acum George Cristian Maior), propune o Istorie alternativa, clarificând, astfel, rolul si rostul Geografiilor, „protejându-le“ chiar! Evident, aduna si stivuieste hârtoage (spre disperarea doamnei Emilia, „sufletul oridinii“), ataca un larg front tematic, este generos si risipitor, prezent peste tot unde se întâmpla ceva (în urbea timisoreana, se întelege!). Încearca, altfel spus, sa faca ordine, luminând cotloanele, legând ombilical epoca si opera (tabuizari, interdictii, selectii, falsificari, reciclari, sub semnul reeducarilor din „deceniul unu“); contextualizând, adica, conjugând imaginarul (verosimilitatea fictionala) cu pactul biografic (substratul socio-moral); culpa estetica (daca e cazul) cu cea morala, aproape inevitabila, dincolo de suspicionita în floare la meridianul nostru.
Animat, am vazut, de mari proiecte, oferind, între timp, „carti suplimentare“, criticul timisorean învioreaza peisajul revuistic. Desi volumele sale sunt „concentrationale“ (continând idei pentru alte câteva), desi Cornel Ungureanu cultiva proza ca fatalitate (aparentele jucause mascând un interes constant pentru „profunzimi“), criticul timisorean îsi urmeaza programul. Vazut ca un critic herculean (cf. George Pruteanu), traind ferice truda scrisului, Cornel Ungureanu, instalat în prima transee a literaturii, oficiaza cu bucurie, neobosit, dupa atâtea decenii de la debut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper