„Cand faci teatru, trebuie sa te si coste putin“

Un articol de Cristina Rusiecki

Nicu Mihoc în dialog cu Cristina Rusiecki

Stiti genul de actor care tace, sta nemiscat într-un colt si într-un singur moment spatiul din jurul lui se umple? Care e ca un muschi crescut în locul respectiv, pe orice scena s-ar afla? Iar când începe sa vorbeasca, aerul e strabatut de unde magnetice, asa ca toti ochii se pironesc asupra lui? Care face corp comun cu spectacolul si se simte ca pestele în apa în orisicare rol? Care nu e nicidecum actorul ce interpreteaza cu talent o partitura, ci chiar personajul? Care, cu alte cuvinte, reuseste sa faca publicul sa uite într-o secunda ca în fata lui sta Nicu Mihoc, ca sa vada doar personajul? Care joaca cu aceeasi naturalete si un mecanic, si un general nazist, si un nobil din piesele clasice? Care interpreteaza în film roluri de epoca cu vitalitate, dar si cu minimalism, de parca s-ar fi nascut în secolul al XIX-lea? Cel putin „Restul e tacere“ al lui Nae Caranfil o probeaza cu vârf si îndesat.  E rar tipul acesta de versatilitate chiar si în cazul marilor actori. Dar Nicu Mihoc, nominalizat anul acesta la UNITER pentru cel mai bun actor într-un rol principal, respectiv Platonov din spectacol omonim de la Teatrul National „Radu Stanca“ Sibiu, în regia lui Alexandru Dabija, e mai mult decât atât. E actorul care, dupa ce a fost aplaudat pe numeroase scene de prestigiu (Nationalele din Timisoara, Craiova, Cluj, Sibiu, Târgu Mures, unde a fost si director artistic între 1998 si 2000), a înteles ca trebuie sa se puna cu toate puterile creatoare si, din când în când, cu aripa geniului în slujba teatrului viu, cu oameni de acum, cu priza la ceea ce-si doresc tinerii. Personajele lui sunt rupte din ziua de azi, iar concentratia de firesc a actorului în astfel de roluri e de 100%.
Cu asemenea talent, oricare dintre artisti s-ar fi lasat placut îmbaiat de valurile succesului. Om de teatru cu un instinct infailibil, Nicu Mihoc are, însa, vocatia constructiei. Simte ca trebuie sa creeze mai mult decât roluri memorabile. Înfiinteaza, asadar, alaturi de Theo Marton si Laurentiu Blaga, acum zece ani, unul dintre primele teatre independente din România, Teatru 74 de la Târgu Mures. Acesta devine o locomotiva a artei contemporane focusate pe problemele zilei si pe o maniera noua si vie de a face teatru.
Temperament vulcanic, cu o vitalitate cât casa, nu mai putin ludic si (auto)ironic, Nicu Mihoc îsi delecteaza cu efervescenta si magnetism atât publicul, cât si interlocutorii devenind, într-o secunda, centrul oricarui grup.

Cristina Rusiecki: E greu teatrul?
Nicu Mihoc: Daca e facut cu cap, nu. Daca devine durere de cap, e foarte greu, extrem de greu, chiar si pentru mine. Ma uit la începuturile profesiei mele si îmi dau seama cât am învatat de la foarte multi actori. Am avut un prieten care a murit, din pacate. Traia în Apuseni, în satul în care m-am nascut si eu. De la el am învatat cel mai bun teatru. Era cel mai bun monodramist. Numai ca el nu juca la public, ci doar în fata mea. Am învatat de la foarte multi sa fiu într-un fel, sa-mi gasesc un drum… Dar cel mai mult m-am bucurat ca la capat m-am întâlnit cu mine, cu sufletul meu. Cum vreau sa fiu? E atât de simplu sa fii tu. Dar pâna ca fiecare dintre noi sa ajunga la el însusi, are trasee diferite. Mie îmi place jocul acesta, dar e un joc periculos. Pentru ca atunci când nu ajungem la noi e groaznic. Cunosc asemenea oameni. Din varii motive, ei se afla într-un zbucium permanent. Nici o teorie si nimic din ce spun cei din jur nu-i ajuta. Ma simt solidar cu un asemenea om. Viata îi mai aduce exemple, trece prin diferite situatii, rateaza pâna la un moment dat, când se face declicul. Îsi da seama ca a cautat atât, când, de fapt, adevarul era lânga el.
C.R.: Pâna când v-ati întâlnit cu Nicu Mihoc cel adevarat, cum arata actorul cu acelasi nume?
N.M.: Aveam cautari, chestiuni de împrumut. Dar m-am întâlnit cu mine într-o zi si mi-am dat seama ca trebuie sa fiu compatibil cu interiorul meu. Sa ma reîntorc la optsprezece ani si sa-mi aduc aminte ce voiam sa fiu atunci când am zis ca voi face teatru, cum eram pe vremea aceea. Totul m-a pervertit începând de la optsprezece ani. Eram destul de dificil, am avut numai probleme. Ca am vrut, ca nu am vrut, am intrat în tot felul de belele. Am avut mari probleme cu mine. Credeam tot ce mi se spunea. Veneam de la tara unde îi stiam pe toti si le dadeam tuturor buna ziua. A trecut viata peste mine cu tot felul de întâmplari. Si într-o zi m-am întrebat de ce nu sunt compatibil cu mine, de unde vin temerile mele, cum sunt eu, cum îmi rezolv problemele. Asta sunt! Departe de a fi perfect. Nu as dori sa intru în bucataria vietii mele. Nu fac parte din categoria celor ce merg la televizor sa vorbeasca despre iubire: „O iubesc, este femeia vietii mele…“ si dupa trei luni se despart. Eu am trait în real, în concret, cu oameni la care tin, fara de care viata mea ar fi extrem de saraca. Oameni în care am investit, care ma accepta tocmai pentru defectele mele si ma iubesc exact asa cum sunt. Avem pasiuni comune, cautari, nenorociri comune. Când ne iese ceva, ne bucuram.
C.R.: Si când nu?
N.M.: Asta ma omoara la teatru. Mai tot timpul trebuie sa fim doar nu stiu cum. Nu vrem sa fim normali. Ce-ar fi sa recunoastem ca asta e, atât am putut azi? Nu trebuie sa joc un rol despre care nu stiu cum e. De abia de la punctul acesta începi sa vezi pe scena oameni cu niste probleme. Citesc „Munca actorului cu sine însusi“ a lui Stanislavski. Daca pe scena vrei sa dai zece ruble unuia, eu te întreb câte ruble ai în buzunar. Si actorul spune „nu stiu, am cât mi-a dat de la recuzita“. Pai tu trebuie sa stii daca ai umbrela, daca ai portofel si câti bani ai în el. Daca ala zice „da-mi zece ruble“ si tu vrei sa-i dai, dar constati ca ai numai zece, ce faci? Asta zice Stanislavski. El e meticulos. Deschizi usa. Cine este dincolo de usa? Iubirea vietii tale. Cum intri, ca ti se flexeaza genunchii? Mai întâi trebuie sa respiri un pic. Pâna iei aer, te gândesti putin cum sa începi… ce sa zici: „ploua, da.. si cum e la Moscova?“. Si începe o discutie ca… uite asa e viata. Mie mi s-a întâmplat. Eu sunt un om care se îndragosteste. Mai mult în teorie, în ideal. Dar ma simt bine pentru ca stiu ca este o stare frumoasa si asta e suficient. Nu-i înteleg pe actorii care-l întreaba pe regizor pe unde trebuie sa intre. Ma, boule, pe usa sau, daca nu, pe geam! Sunt actori de-astia care ca sa fie mai interesanti mai fac patru tumbe. Atunci facem filme, nu mai jucam teatru.
C.R.: Sunteti un actor cu o extraordinara priza la public. E, evident, un dat natural. Stiti cum sa-l manevrati constient ca sa scoateti maximum de simpatie din partea publicului?
N.M.: Am un anume tip de relatie cu publicul. La un moment dat, actorul este propriul sau spectacol. Îsi face o relatie cu publicul, care este extrem de important. Oriunde ma duc, caut totdeauna publicul. De ce? Pentru ca asa te creezi ca actor. Ma duc în orasul cutare. Domnule, daca ma duc acolo, voi petrece o seara alaturi de niste oameni cu care trebuie sa devin prieten.

C.R.: De ce tocmai prieten?
N.M.: Din nevoia de cunoastere si de iubire. Cine nu vrea sa fie iubit, simpatizat? Altfel, degeaba am face teatru. Sa nu-mi spuna mie nici un actor domnule, fac teatru pentru mine însumi, nu ma intereseaza publicul. Cel mai trist este ca am practicat si eu jigodismul asta. Placerea noastra de a fi este strict legata de cei care sunt în sala. Ne-am înhaitat la meseria asta, e publica! Profesia mea nu este ceva academic. E formata din temeri, cautari, fericire. Devine drum initiatic pâna te construiesti pe tine, fiindca munca actorului e cu sine însusi.

C.R.: Ca sa ajungem iar la Stanislavski…
N.M.: Mi s-a întâmplat si mie sa caut forme de tot felul. Am fost norocos ca am avut modele: George Constantin, Toma Caragiu, Stefan Iordache. De la optsprezece ani îmi doream sa devin ca ei. Adica toata viata mea era cum sa ajung ca ei, sa joc si publicul sa zica „mama, bun actor!“, iar colegii – „uite domnule, îsi respecta profesia, vine cu doua ore înainte de spectacol“. Nu voiam sa fac ca ei, ci în felul meu, dar sa fac o treaba buna, iar lumea sa zica „domnule, cum a facut chestia aia, bravo lui, nu m-as fi gândit!“. În 1996, la Sibiu, am lucrat cu profesorul Ion Cojar. Am învatat foarte multe de la el. O luna si jumatate am mers împreuna la pescuit si îl ascultam vorbind despre teatru. Pentru mine a fost o adevarata scoala. Am învatat si de la Marcel Iures de care ma leaga o prietenie chiar bolnavicioasa. Ne sunam des pentru ca e un om la care tin foarte mult. Este singurul din teatrul românesc care nu a înjurat pe nimeni. Iures este singurul actor român care nu intra în scena ca vedeta. Intra simplu, fara sa bruscheze spatiul, fara sa sara peste cinci porti. Si toata lumea devine atenta.

C.R.: Când construiti un personaj, îl conturati din capul locului? Stiti de la bun început cum va arata?
N.M.: Mergem acum la oricare teatru din Bucuresti si pe scena gasim personaje. Unul vine cu personajele de acasa, din ce a vazut în copilarie, din ceea ce si-a imaginat, din ce a întâlnit în viata, a citit, a vazut. Cu aceste personaje îmbogatim teatrul. Câte chestii nu as vrea sa joc! Am vazut oameni mult mai tari decât personajele. Noi ne gândim numai la „Romeo si Julieta“ ca model al iubirii maxime. Dar sa luam cazul unui mecanic care si-a ucis femeia pe care a iubit-o enorm. Totusi, e un criminal. Lumea lui s-a oprit acolo. Femeia pe care a adorat-o l-a bagat în puscarie. Nu a acceptat asta. Drame profunde! Nu ne trebuie numai „Romeo si Julieta“, sa ne vina dragostea de la balcon. Credem ca se iubeau platonic, dar platonic înseamna tot. Nu înseamna ca vorbim de mânuta despre stele, ci sa-i simti carnea, sa o mirosi, sa o patrunzi… Atunci dragostea este îngrozitor de dureroasa si de puternica. Nu cred în teatrul de idei în care povestesc în absolut cum ar fi cu dragostea, cu moartea, cu temele mari ale umanitatii.

C.R.: Înca o proba ca viata este mai puternica decât orice personaj literar…
N.M.: În marile filme despre universul concentrationar cei închisi acolo nu puteau nici sa se sinucida. Nu aveau cu ce. Nici macar un ciob de sticla nu gaseau ca sa-si taie venele. E tragic si puternic în acelasi timp. Eu n-as putea sa fac asa ceva cu viata mea. Sunt prea las. Iubesc prea mult viata. În schimb, as putea juca un astfel de rol. Pot sa joc ceea ce eu nu am, nu contin. Publicul îl vede pe actor pe scena într-un rol într-un anume fel. Dar el nu este asa în viata reala. Este altfel. Astazi, teatrul traieste din propriile crize. Noi traim si inventam din crize. Daca am tot confortul, e bine, nu am nici o problema, de ce sa mai fac teatru? Traiesc din crize, din cautare, din framântari, din rateuri. Mie-mi convine când ratez, ca din asta învat. Nu ma urasc. Nu doresti asa ceva la nimeni, nici tie, dar daca vin, ce sa faci? Vin ca boala. Te doare. Dupa douazeci de ani stii ca te-a durut, dar a fost ca durerea iubirii. Sunt tipuri diferite de dureri. Nu am solutii la ele. Eu ma bucur de viata. Când faci teatru, trebuie sa te si coste putin.

C.R.: Sunteti un actor cu mare succes la public. Trebuie sa fiti foarte multumit de creatiile de pâna acum.
N.M.: Hm, tragi o linie si zici: „ma, cam ce am facut eu?“. Cam astea cinci roluri, vreo paisprezece asa si-asa, nu au fost rele… si de restul nu vreau sa-mi aduc aminte. Eu am cinci roluri pentru care ma felicit. În zone total diferite. Am avut o problema cu mine. Regizorii m-au distribuit mult în comedie si a trebuit sa pun stop. Nu mai vreau sa joc numai comedie. Tin minte ca am vazut actori mari de comedie pe care publicul refuza sa-i vada în altceva. Eu nu vreau sa ajung astfel.

C.R.: Amintiti des de faptul ca sunteti un mot adevarat venit dintr-o famiie traditionala. Cum i-ati spus tatalui dvs .ce facultate vreti sa faceti?
N.M.: Când eram în anul doi la liceul de electro, tata a crezut ca ma duc spre ceva inginer. În cel mai rau caz, ca ma voi face padurar ca el. Si brusc a aflat de la mama ca eu vreau sa fac teatru. În anul trei de liceu deja jucam. Si tata zice: „Foarte bine, dai la teatru?“. „Sa vad, se intra greu, sunt numai doua locuri“. Apoi sun la telefonul de la Primarie. Le spun ca am intrat la teatru. Vin acasa, bucurie mare! Tata ma întreaba: „Bine, si aia e facultate?“, ca sa nu se faca el de râs la oameni. Ne-am dus la birt. Si ma-ntreaba asa: „Tu, când termini scoala asta, ce o sa iesi de acolo?“. „Actor.“ „Actor?“ „Da, ca aia care fac filme cu batai, ca Ilarion Ciobanu. Sau teatru TV. Ca Piersic.“ „Ca Piersic n-o sa fii tu niciodata!“, ma încurajeaza tata.

C.R.: Cu ce regizor ati lucrat cel mai bine?
N.M.: Am lucrat mult la Cristi Popescu. Daca nu pleca în Canada, am fi lucrat la cincisprezece-douazeci de spectacole. M-am dus oriunde dupa el, si la Cluj, când a avut nevoie de mine. Am lucrat cu Vlad Massaci. Mi-e drag Massaci. Îmi seamana, îi seman. Gândim la fel. Am lucrat si cu Radu Afrim. Este un mare regizor. Cu Sandu Dabija ma simt minunat. Apoi întâlnirea cu Purcarete… El este mai mare ca mine ca vârsta, dar de fapt e mai mic. Cum sa nu-l iubesti? Are o lume fabuloasa. Când începe sa se joace, vine si îti arata toate jucariile lui. Si vii si tu cu ale tale. Un om onest si cinstit cu care trebuie sa lucrezi tot timpul. Am câtiva oameni cu care este o placere sa lucrez.     4
C.R.: Se numara si Cristi Juncu printre ei?
N.M.: Juncu e fratele meu. Cât ne certam noi… numai fratii se pot certa! Ne pupam si dupa aia, când schimba ceva la jucarie si eu stiu de ce o face – ca nu cumva sa devin comod –, fac fasoanele alea, nu mai joc, îmi iau mingea si ma duc acasa. E ca la copii. El îmi spune du-te, si asta ma irita, deci poti fara mine! Si ma scoate din papuci. Pentru mine, Cristi Juncu este un mare, mare regizor. Tocmai pentru ca nu vrea sa fie, pentru ca nu-l intereseaza. Poate si el sa aiba rateuri. Daca merge într-un teatru si actorii nu empatizeaza cu el, Cristi se închide în el, se retrage discret, doar executa o chestie, nu obliga pe nimeni. Si asa si iese.

C.R.: Sa ne întoarcem la activitatea dvs. institutionala. Ati fost director al Teatrului National din Târgu Mures? Ce strategie ati abordat?
N.M.: În primul rând, am angajat actori. Ducu Darie era seful comisiei si a ales foarte bine: Ada Milea, Sorin Leoveanu etc. Iar eu m-am ocupat de regizori. I-am adus pe Cristi Juncu, Cristi Popescu, Anca Bradu. Dupa ce am plecat eu, în doua ani, i-au dat pe toti afara. Era o razbunare împotriva mea. Stiti, parca i-as fi adus pentru mine, nu pentru teatru! Am plecat din directie. Mi-am dat demisia. Nu trebuie sa-mi spuna cineva sa plec. Daca nu mai sunt compatibil, plec în secunda doi. Am avut multe demisii. Mi-am dat demisia în ’91 si de la Timisoara, am plecat la Craiova, unde am stat patru luni. Am plecat si de acolo.

C.R.: Si asa a început creatia dvs cea mai draga, Teatrul 74, cu sediul în Cetate (acum în renovare), unul dintre extrem de putinele teatre independente de la acea vreme.
N.M.: În 2000 mi-am dat demisia din teatrul de stat. Am început sa fac Teatrul 74, care este copilul meu, al lui Theo Marton si al lui Laurentiu Blaga. Tin enorm la spatiul acela. E facut din sudoarea, din munca, din visele noastre si ale celorlalti care au venit lânga noi. Nu au fost duse la capat. Poti sa-mi spui orice de rau, dar nu despre Teatrul 74, ca ma doare, îmi devii dusman pe viata. Te urmaresc si în gaura de sarpe.

C.R.: Dincolo de valoarea indiscutabila a spectacolelor, e un spatiu extrem de prietenos.
N.M.: Asta iubesc la 74. Vin oamenii, iau o cafeluta si încep sa socializeze. Intra sus în sala si dupa spectacol stam la povesti. Nu stiu ce orizont de asteptare are publicul. Oamenii vin la teatru sa râda, sa plânga, sa se emotioneze. Noi trebuie sa cream doar premisele. Vindem iluzii, vise. Atunci devenim artisti. Eu joc un criminal, dar nu am omorât pe nimeni. Sunt unii care ajung sa ma asocieze cu rolul. Nu fac nimic sa-i împiedic. Oamenii te asociaza cu rolul pâna te vad în altceva.

C.R.: Care a fost mobilul initial pentru care ati înfiintat Teatrul 74?
N.M.: Sa ne ducem într-un loc în care sa nu ni se spuna nimic despre ce ar trebuie sa facem. Tot timpul trebuie sa-mi spuna cineva cum e teatrul! Vreau sa ne asezam pe doua scaune si sa spunem povesti. Nu mai vreau sa aud despre teatru. Eu stiu ce nu e teatru, ce nu emotioneaza, ce nu e consum zadarnic de energie. Dar nu stiu ce e teatrul. Continuu sa caut. M-am vazut pe mine într-o gramada de spectacole care nu erau teatru, numai ca sa fiu pe scena. Ca sa fac ce? Nu transmiteau nimic. Nu trebuie sa stai pe scena patru sute de ani. Actorul poate sa-si subsumeze tot. Chiar si decorul. Prima data îl vezi ca decor, apoi vezi ca vorbeste. Asta vreau sa facem la Teatrul 74. Suntem pe un drum bun, iata, am împlinit zece ani si vom reveni pe piata cu si mai multa experienta.

C.R.: Ati avut la Teatrul 74 câteva proiecte cu bani europeni de mare anvergura. Dar stiu ca pentru moment v-ati împotmolit în birocratie.
N.M.: Stai dupa statul român care e absolut imbecil. Nu România! Sunt român si iubesc România. România asta ne suporta pe toti. Nu iubesc guvernul român si statul român. O mizerie! Cum reusim noi sa facem totul complicat! Zicem despre oricine, cum ajunge director, ca e hot. Fura directorul sau, daca nu el, secretara cu care e combinat. Comunismul ne-a creat mentalitatea ca nu putem sa întoarcem ciclul istoriei. Sau, dimpotriva, ca România e buricul lumii. Nu suntem nici primii, dar nici ultimii oameni. În tara noastra mioritica, am mimat comunismul. Nu cred ca în România au fost zece mii de oameni care sa creada cu adevarat în comunism. Asa cum se mimeaza democratia astazi. Teatrul era subjugat de propaganda. Stiu sigur, din cartile pe care le-am citit, ca teatrul trebuie sa aiba rol si functie sociala. La momentul acesta, teatrul românesc nu raspunde societatii noastre care îsi doreste ca institutiile mari – cum ar fi Biserica –, sa se implice în viata lor cumva.

C.R.: Cum visati sa arate România?
N.M.: Vreau sa ma trezesc mâine dimineata si sa vad ca lumea din jurul meu este civilizata. Atunci si eu o sa ma comport ca atare. Când m-am dus prima data la Viena, nu mi-am aruncat tigara pe jos, pentru ca totul în jurul meu functiona. M-am întors în tara si m-a tinut o zi. Când viata e mai puternica, te macina, nu îti arde de pictura, film, teatru, muzica. Nu suntem consumatori de cultura. Ma uitam la fiica mea, studenta la a doua facultate la Cluj, la Arte. Nu are nici o sansa în tara aceasta sa faca o profesie din ceea ce înseamna Arte. Nu ca nu e platita, dar nici nu are piata pentru operele de arta. Daca vrea sa vânda ceva, nu are cui. Doar 0,2% din români cumpara pictura sau ceramica.

C.R.: Sa revenim: ce v-a nemultumit în relatia cu statul?
N.M.: Vreau si eu o Românie de la Urali si pâna la Viena. De ce istoria noastra nu a cunoscut acest fenomen? Pentru ca asta implica infrastructura: drumuri, cetati, comert. De douazeci si trei de ani nu am putut sa facem o autostrada. Putem face comisii, proiecte mari pe bani europeni. Dar suntem singurii din Europa care nu putem angaja cu contract pe drept de autor, pe conventie civila. Daca ai doua ore de munca, trebuie sa fii angajat cu contract de munca, pentru ca statul român sa poata cofinanta contractul. Nu are bani de cofinantare si ia din banii europeni pe care ti-i trimite tie. Asta e marea mizerie. Sunt satul de toti!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper