Altfel

Un articol de GEORGE APOSTOIU

La mijlocul lui iulie, secretarul de stat american John Kerry a reusit sa-i convinga pe israelieni si pe palestinieni sa nu mai mizeze pe clementa timpului. Dupa o naveta obositoare, care nu pare sa-l fi descurajat nici o clipa, secretarul de stat a anuntat ca s-a ajuns la „un acord care stabileste bazele reluarii negocierilor asupra statutului final“. Doar bazele au fost convenite cu premierul Israelului, Netanyahu, si cu presedintele palestinienilor Mahmoud Abbas dupa sase vizite în regiune. Detaliile ramân sa fie discutate la Washington cu negociatorii celor doua parti, palestinianul Saeb Erekat si ministrul israelian al Justitiei Tzipi Livni. As fi tentat sa repet butada cu diavolul ascuns în detalii. O evit din bunul motiv ca nu-mi plac locurile comune, dar si pentru ca, de data aceasta, cred ca exista semne pentru o altfel de abordare a esentialului: pacea. Kerry ne da de înteles ca sperantele de conciliere nu sunt compromise. Nu sunt compromise atâta vreme cât sunt tinute sub control iar acestui efort doar americanii îi cunosc greutatea. Chiar formularea stirii ne obliga la prudenta. De aceea merita sa nu ne pierdem ultimele rezerve asupra succesului.
 Se poate vorbi de „marasm diplomatic“?
Doamna Tzipi Livni vorbeste. Si de ce nu ar avea dreptate? Pâna acum nici una dintre încercarile de încheiere a unui acord de pace între cele doua popoare, israelian si palestinian, nu a putut fi dusa pâna la capat. Cu regularitate aparea un pretext care ruina totul. Pacea avea de suferit iar cei care încercasera intermedierea sau medierea ramâneau cu pecetea nemultumirii: esecul. Poate cea mai mare dezamagire a trait-o fostul presedinte american Bill Clinton care a încercat pâna în ultima saptamâna a mandatului sau sa-i determine pe israelieni si pe palestinieni sa încheie un acord de pace. Si i-ar fi trebuit acest acord pentru a ramâne în istorie ca un mare presedinte. Daca nu putuse sa încheie razboaiele începute de predecesorii lui, putea sa încheie o pace care nu fusese neaparat obiectivul acestora. Sa citim cu atentie termenii în care a fost anuntata reluarea posibila a negocierilor: Kerry a elogiat meritele premierului Israelului Beniamin Netanyahu si presedintelui palestinienilor Mahmoud Abbas numindu-i „conducatori curajosi“  care  „au acceptat sa faca alegeri dificile si sa joace roluri-cheie“. Presedintia palestinienilor a reluat în termeni apropiati comunicatul lui Kerry: … „progresele realizate vor face posibil un acord asupra principiilor care vor permite reluarea negocierilor“. Tzipi Livni, desemnata negociatorul sef al Israelului, s-a felicitat pentru convenirea bazelor de discutii, socotind ca astfel „vor lua sfârsit patru ani de marasm diplomatic“. Dura concluzie! Factorii de risc, clasici, accidentali sau imprevizibili nu trebuie neglijati. Unul este discordia din tabara palestinienilor. Purtatorul de cuvânt al gruparii Hamas a respins „reluarea negocierilor“  afirmând ca „Abbas nu are nici o legitimitate sa negocieze probleme fundamentale în numele poporului palestinian“. Altul este înca nelimpezita pozitie a Tel-Aviv-ului privind continuarea sau încheierea programului de colonizare în teritoriile palestinienilor. Al treilea factor de risc, dar nu ultimul, poate veni din evolutiile spre fundamentalism islamic din statele arabe.
Si, totusi… Sa pornim de la formularea declaratiilor si sa vedem daca diavolul înca se mai ascunde în spatele detaliilor. Kerry formuleaza ajungerea la o noua întelegere, dar nu vorbeste despre negocieri ci despre bazele reluarii acestora; nu face nici o aluzie la miezul conflictului: crearea unui stat palestinian (al palestinienilor), ci la discutarea „statutului final“ între israelieni si palestinieni. Alambicat, nu? Asa este. Orice text care se refera la conflictul din Orientul Apropiat trebuie privit, daca aveti ochi pentru asa ceva, ca un filigran oriental realizat dintr-un singur fir în care amanuntele nu permit sa se vada unde pornesc si unde se opresc capetele acestuia. Comunicatul lui Kerry este conceput astfel încât sa lase oricând loc pentru explicarea unui nou blocaj sau chiar a unui esec. Cred, însa, ca iesirea din „întelegere“, asa cum rezulta din declaratiile publice, nu mai este la fel de usoara ca pâna acum. Multe s-au schimbat în cei trei ani de la întreruperea precedentei tentative de negocieri, mediata tot de Washington. Iar cele mai complicate dezvoltari care apasa pe Orientul Apropiat le-au adus revolutiile arabe. Acestea schimba chiar si datele conflictului israelo-palestinian. Exista opinii potrivit carora primavara araba relativizeaza cauza palestiniana. Iata ce scria Christian Makarian, bun cunoscator al problemelor din Orientul Apropiat si Mijlociu, dupa ce Abbas a obtinut (noiembrie 2012), pentru Autoritatea Palestiniana, statutul de stat observator ne-membru al ONU. „Trebuie sa constatam ca manevra lui Abbas la ONU, în principal de a scoate din uitare problema palestiniana, a avut un ecou slab în tarile arabe. În realitate, mobilizarea pentru Palestina folosita de toti liderii (arabi, n.n.) , în special de dictatorii recent detronati pentru a galvaniza popoarele, a încetat sa ridice masele. Fiecare stat arab are în viitor propria sa cauza nationala care acapareaza toate energiile. Primavara araba nu a adus servicii cauzei palestiniene“.
Mai ramâne un aspect
Schimbarea regimurilor dictatoriale nu s-a facut în sensul dorit în Occident. Fara exceptii, la putere au ajuns regimuri islamice, cea mai putin agreata dintre situatii. Revolutiile din statele arabe au resuscitat fortele religioase, în principiu ostile Israelului, ceea ce modifica parametrii echilibrului si securitatii generale în regiune. Uniunea Europeana si Statele Unite considera programul continuarii colonizarilor un obstacol în drumul spre pace. Pe acest fond, Bruxelles-ul a anuntat ca problemele din teritoriile palestinienilor vor fi scoase de pe agenda negocierilor cu Tel-Aviv-ul. Se urmareste astfel flexibilizarea pozitiei acestuia în negocieri, ceea ce a lipsit pâna acum, si  mai mult realism în sensul ca securitatea statului Israel sa fie tratata  într-un context mai larg: economic, politic si, daca se poate, de buna vecinatate. Nu sunt masuri directionate în sens unic. În acelasi timp, Bruxelles-ul a luat decizia de a declara si trata gruparea Hezbollah ca fiind terorista. Este un gest de întâmpinare la îngrijorarile Israelului. Aceasta este o schimbare de fond. Închiderea conflictului israelo-palestinian pare ca se va bucura de o abordare în care primeaza tratarea esentialului, pacea, nu detaliile. Deci, altfel. Este o formula mai viabila de asigurare a securitatii statului Israel. Pentru aceasta, palestinienii trebuie sa aiba un stat al lor.
Din nou despre statul
palestinienilor
Cu o jumatate de an în urma, dupa votul istoric al Adunarii Generale privind recunoasterea entitatii palestiniene ca stat observator nemembru al ONU (formula de statut inventata, curioasa), am scris în paginile acestei reviste despre „statul palestinienilor“, si nu despre „statul palestinian“. Prietenii mei arabisti, cunoscatori ai dosarului complet al contenciosului israelo-palestinian, au fost surprinsi, contrariati chiar, de formularea mea neuzitata politic pâna acum. Îmi pretuiesc prietenii în continuare, dar eu continui sa o mentin si cred ca aceasta este singura cale viabila pentru canalizarea, deocamdata, a negocierile de pace în Orientul Apropiat. Între „statul palestinian“ si „statul palestinienilor“ nu este o diferentiere semantica, ci una politico-juridica. Din 1948 si pâna astazi, întreaga disputa între popoarele Palestinei de alta data, evreii si arabii, se concentreaza în jurul nevoii de stat propriu (separat). Rezolutia 181 adoptata de Adunarea Generala a ONU, la 29 noiembrie 1947, recomanda partajul Palestinei în doua state, unul „evreu“ si altul „arab“. Evreii si-au creat imediat statul lor pe o suprafata de 55% din pamântul Palestinei. „Arabii“ cum sunt denumiti în respectiva rezolutie,  palestinienii adica,  nu au nici pâna astazi statul promis. Acesta apare, deci, nu numai ca un drept istoric – acolo si-au avut vatra nu numai evreii, ci si arabii-palestinieni –, dar si ca unul politic recunoscut de comunitatea internationala cu 66 de ani în urma. Crearea unei entitati statale a palestinienilor ar transforma „problema“ conflictului inter-palestinian într-o solutie de conformitate si de aplicare a  prevederilor rezolutiei 181/1947 a ONU.
Kerry considera ca propunerile pe care le-a avansat vor crea „un climat convenabil pentru relansarea unor negocieri serioase, în special datorita elementelor noi pe plan economic, politic si de securitate“. Trebuie adaugat, în acest sir, si acordul obtinut pentru eliberarea detinutilor palestinieni din puscariile israeliene. Daca demersurile vor aduce popoarele vechii Palestine în conditia de a-si cauta sau, de ce nu? de a-si regasi originea lumii lor biblice, Kerry va intra în istorie. Însa umbra mea, cea a scepticului de serviciu, îmi aminteste ca pacea adevarata trebuie sa aiba si benedictiunea Rusiei si a Europei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper