„Aici, in Bucuresti, ziua trece fulgerator, plina si obositoare“

Un articol de Tudor Mihaescu

Pentru o antropologie a timpului

 

 

 

Daca exista un fel de „bucurestiofobie“, m-am gândit ca trebuie sa aiba legatura si cu modul în care este perceput timpul în Bucuresti. Mi-am propus, asadar, sa ma interesez în privinta acestui aspect. Aveam însa nevoie de o privire din afara asupra Bucurestiului; o privire pe care eu, oricât m-as fi straduit s-o confectionez si s-o proiectez, nu m-ar fi condus la rezultate multumitoare dintr-un singur motiv: m-am nascut si am crescut în Bucuresti. Ar fi fost ca si cum un chinez ar încerca sa se priveasca pe sine prin ochii unui finlandez. Aveam nevoie, deci, de un „finlandez“, de un Celalalt, adicã de un non-bucurestean.

Am mers în caminele studentesti din Grozavesti pentru a afla de la studentii din provincie cum vad ei Bucurestiul si ce impresii si-au format despre capitala. Ma asteptam ca la ei sa gasesc ceea ce cautam. Asadar, stând de vorba cu tinerii veniti sa studieze în Bucuresti, din diferite regiuni ale tarii, dincolo de perceptiile, mai mult sau mai putin previzibile, stereotipe, eronate ori adevarate (referitoare la aglomeratie, la eventuale atitudini de aroganta ale bucurestenilor, la ambianta adesea insalubra a orasului etc.), am descoperit, în marturisirile lor, ceva care m-a pus pe gânduri si care merita povestit.

Pentru unele persoane, timpul în Bucuresti trece altfel, la propriu. Un tânar bacauan îmi spunea la un moment dat: „Simt ca Bucurestiul traieste dupa alt ceas, în alt ritm decât cel cu care m-am obisnuit, de aceea, am senzatia ca aici timpul trece mai repede, ca nu apuc sa fac prea multe. Acasa aveam timp sa fac mai multe lucruri.“ Totusi, o ora are 60 de minute peste tot, si la Bacau, si la Bucuresti, ba chiar la Londra ori la Washington. O zi are aceleasi 24 de ore si la Cluj si la Bucuresti. Ceasul trece la fel, timpul e egal peste tot. Oare? De unde apare aceasta perceptie diferita asupra timpului? Împartasim cu totii aceeasi realitate temporala?
„Desi în Bucuresti timpul trece mai repede, cu siguranta ca trece cu rost pentru mine“
O prietena din Ardeal, venita la studii în Bucuresti, îmi spune: „Atunci când am ajuns în Bucuresti, am spus: «As putea sa ma obisnuiesc cu asta!». Si asa a fost. Vin din Harghita, unde timpul parca sta în loc. Bucurestiul a fost elementul care a facut ca viata mea sa aiba sens, m-a facut sa fiu în sfârsit utila, asa cum îmi doream. Desi în Bucuresti timpul trece mai repede, cu siguranta ca trece cu rost pentru mine. Asadar, eu si Bucurestiul suntem în sincronizare perfecta.“ O alta opinie, tot a unei persoane din provincie, care, spre deosebire de studentul din Bacau, se raporteaza într-un fel total diferit la modul în care simte trecerea timpului în Bucuresti. Desi percepe si sesizeaza o diferenta de ritm, o valorifica însa într-un sens pozitiv, eficient, si nici nu pare ca reprezinta un obstacol ineluctabil. Sunt de remarcat doua aspecte: mai întâi, faptul ca timpul „trece cu rost“, lucru care, în acest caz, e relevant pentru ca impune un alt criteriu ce trebuie pus în legatura cu timpul, si anume acela privind modului de valorificare a acestuia. Apoi, ar trebui notata capacitatea de adaptare la un context temporal diferit: „As putea sa ma obisnuiesc si cu asta!“, declara Anca. Primul aspect ne este sugerat de însusi cuvântul „rost“ despre care, într-o analiza de-a lui, Noica scria: „Rostul ca ordine priveste – dupa fisele dictionarului – ordinea materiala sau logica, succesiunea faptelor, orânduirea, rânduiala, organizarea, planul.“ Si tot el continua: „Rostul ca mod de a-si întocmi viata priveste situatia social-materiala si de familie a cuiva.“ (Noica, 1987, 23-24) Nu are relevanta daca timpul trece mai repede sau mai încet, important e sa treaca cu rost. Într-o lucrare care trateaza, printre altele, si valentele economice ale timpului, Varujan Vosganian subliniaza ca: „Dintre toate resursele disponibile, timpul e singura care dispune de doua calitati aparent ireconciliabile: este o resursa inepuizabila, dar, în acelasi timp, neregenerabila. Chiar daca este resursa care se afla, chiar mai mult decât aerul si apa, la îndemâna tuturor, iar accesul este neîngradit si distribuit în mod egal fiecaruia, timpul constituie, totusi, cea mai pretioasa dintre resurse. De modul în care este fructificat depinde, în buna masura, natura si evolutia unei societati.“ (Vosganian, Varujan, „Mesajul Dreptei Românesti“, Bucuresti, Editura Nemira, 2001) Astfel înteles, timpul este apreciat ca un vector de modernitate si evolutie si, în sensul maximizarii eficientei, trebuie gestionat cu abilitate. În acelasi timp, din fragmentul citat mai sus, se mai desprinde o observatie care poate face obiectul unei analize separate, aceea ca timpul pare sa dea seama si despre natura unei societati. În continuarea acestei idei, facând niste sumare constatari, am putea spune ca în orasele transilvanene raportarea oamenilor la timp nu le orienteaza doar modul de actiune si de raportare la categoriile economicului, ci si felul în care îsi amenajeaza spatiul si locul pe care-l acorda, în geografia urbana, ceasului. În orase precum Sighisoara, cu bine-cunoscutul sau turn cu ceas, devenit emblema a orasului, în Sibiu, în Cluj, în Piata Sfatului din Brasov si în alte orase ardelenesti, turnurile cu ceas domina si reprezinta cel mai înalt punct arhitectural din oras, în asa fel încât ora exacta sa poata fi vazuta de la cât mai mare distanta. În comparatie cu orasele din Muntenia si Moldova, în Transilvania timpul, adica ceasul, este o prezenta mult mai vizibila, fiind aproape mereu în centrul geografic al vietii urbane, în pietele centrale.

Ar mai trebui adaugat un lucru referitor la cazul discutat mai sus: declaratia studentei din Harghita infirma un frecvent stereotip regional pe care bucurestenii obisnuiesc sa-l proiecteze asupra ardelenilor, acela conform caruia acestia ar fi înceti, domoli, molcomi. Privind la observatiile conturate mai sus, ar fi la fel de valida si o generalizare inversa, respectiv aceea conform careia ardelenii, prin raportarea pe care o au fata de timp, sa fie priviti ca fiind punctuali, eficienti si concisi, fapt care ar contrasta si ar fi în opozitie cu lentoarea care li se atribuie. În orice caz, pentru a evita o abordare reductionista, astfel de aprecieri impun o nuantare. Transilvania nu e o regiune omogena din perspectiva subiectului pe îl care discutam; sunt zone unde, într-adevar, ritmul e mai domol, dar aceasta situatie poate fi infirmata în regiunea vecina.
„…sa-mi intru în normalul meu.“
Într-un alt caz în care am sondat perceptia asupra timpului, am avut ocazia sa si merg în provincie, exact în localitatea de unde era persoana cu care statusem de vorba, care de altfel mi-a fost si gazda. Am avut prilejul, as putea spune, sa verific perceptiile ei asupra timpului bucurestean încercând sa vad Bucurestiul de la departare, distantându-ma de data asta nu doar mental, ci si fizic. Am încercat, deci, sa ies din propria temporalitate pentru a ma putea integra în a Celuilalt. Atunci când am întrebat-o despre cum trece timpul în capitala, Adina, studenta venita în Bucuresti de la Constanta, mi-a raspuns: „Aici, în Bucuresti, ziua trece fulgerator, plina si obositoare. Pentru ca seara, când ajung la camin, sa încerc sa mai citesc ceva, sa mai împart câte un gând cu fetele din camera, sa ma pun, apoi, în pat, sa privesc tavanul si sa-mi dau seama ca, în fapt, nu am facut prea multe peste zi – ca am ratat multe, ca mi-e mintea împrastiata si viata dezordonata. Nu de putine ori mi-am zis: aici timpul trece altfel. Îmi dau seama de lucrul acesta când ma întorc, în unele week-end-uri, acasa si reusesc sa ma ordonez, sa-mi termin cartile de citit, sa mai scriu una-alta; cu alte cuvinte, sa-mi intru în normalul meu.“

Am fost, dupa cum spuneam mai sus, si am stat câteva zile în Constanta. Impresiile mele despre acest oras, pe de o parte, si iesirea din cadrul temporal bucurestean, pe de alta parte, au fost destul de previzibile. Desi considerat, ca marime, al doilea oras al României, dupa Bucuresti, Constanta mi-a lasat acea senzatia ca timpul devine mai dens, dar parca mai gol, ca trece cu alta viteza. Dar dincolo de aceasta observatie, a fost însa un amanunt care mi-a atras atentia. Daca în apartamentul meu din Bucuresti sunt ceasuri de perete în fiecare camera, în casa Adinei n-am vazut niciunul. Acest ipostaza ar putea fi apreciata ca fiind simptomatica privind raportarea la timp pentru ca releva modul în care ne construim perceptiile asupra timpului si, în definitiv, modul în care ne organizam viata si activitatile cotidiene.
„Reprezentarea timpului nu exista decât în relatia omului cu societatea sau cu natura“
Constatarea de mai sus am pus-o în relatie cu o teoria despre timp, vazut din perspectiva culturii, exprimata de un cunoscut antropolog american, Edward T. Hall. Conform acestuia, plecând de la atitudinea lor fata de timp, culturile se clasifica în doua mari categorii: culturi de tip monocronic si culturi de tip policronic. Investigând opera lui Edward Hall, profesorul Grigore Georgiu lamureste aceste doua concepte si noteaza: „Culturile monocronice sunt cele în care activitatile sunt distribuite secvential, în care sarcinile si problemele sunt bine disociate, în care oamenii prefera sa se focalizeze pe un singur lucru într-o unitate de timp. Sunt culturi care pun accent pe o planificare riguroasa a activitatilor, în care «timpul înseamna bani», în care conteaza eficienta, respectarea termenelor si a agendei stabilite dinainte, punctualitatea la întâlniri, concizia si rigoarea mesajelor. s…t În schimb, în culturile policronice oamenii sunt obisnuiti sa efectueze mai multe tipuri de activitati în acelasi timp, planificarile si agenda, când exista, nu sunt respectate, prioritatile se pot schimba, folosirea timpului este mai flexibila.“ (Georgiu, Grigore, Comunicare interculturala, Editura Comunicare.ro, Bucuresti, 2010)

Asadar, reprezentarile asupra timpului sunt diferite deoarece perceptiile sunt determinate si conditionate cultural. Clasic. De asemenea, daca privim cultura ca interactiune sociala, aceste perceptii privind timpul sunt în aceeasi masura un construct social (Newman, David, „Sociology: Exploring the Architecture of Everyday Life“, SAGE Publications, Inc; 7th edition (January 9, 2008)) si rezultatul unui proces de interactiune si socializare (Bluedorn, apud. Keating, Joshua, „Why Time is a Social Construct“, Smithsonian Magazine, January 2013). Prin urmare, asa cum conchide antropologul francez Michel Izard, „reprezentarea timpului nu exista decât în relatia omului cu societatea sau cu natura.“ (Izard, Michel; Bonte, Pierre, „Dictionar de etnologie si antropologie“, Editura Polirom, Iasi, 2007) Tot aici ar trebui amintita si viziunea, de inspiratie psihanalitica, pe care o dezvolta Lucian Blaga, în lucrarea sa „Orizont si stil“, cu privire la timp. Acesta enunta o serie de consideratii cu privire la timp din perspectiva inconstientului uman si împarte timpul în trei categorii: timp-havuz, timp-cascada si timp-fluviu, fiecare corespunzând unei dimensiuni temporale a viitorului (havuz), a trecutului (cascada) si a prezentului (fluviu). Analiza din „Orizont si stil“ se prezinta ca fiind originala pentru ca, spre deosebire de alti gânditori, Blaga nu mai plaseaza categoriile temporale la nivel social, ci în structurile de profunzime ale inconstientului: „În adevar, daca ne orientam dupa efectele sale personante, orizontul temporal inconstient nu oglindeste deloc structura timpului fizic sau psihologic al sensibilitatii constiente. Timpul sensibilitatii constiente ni se înfatiseaza ca un mediu omogen, când e înregistrat fiziceste, iar psihologiceste, în genere, ca o succesiune indefinita de momente indiferente, care trec când mai repede, când mai încet, dupa starea psihica doar a privitorului. Inconstientul înzestreaza însa timpul cu accente si-i atribuie oarecum o configuratie.“ (Blaga, Lucian, „Trilogia Culturii, Editura Humanitas“, Bucuresti, 2011)

În completarea teoriei lui Edward T. Hall, cele doua distinctii între timpul monocronic si policronic pot fi aplicate si verificate, asa cum am încercat mai sus, la mai multe niveluri, existând clivaje – pe care le preiau din gândirea stiintelor politice si le adaptez la specificul unei cercetari antropologice – care impun temporalitati diferite în cadrul acelasi culturi. În România, de pilda, pot fi identificate ambele orizonturi temporale din teoria exprimata de Hall, timpul monocronic coexistând cu cel policronic. Alaturi de aceasta ambivalenta, mai pot fi stabilite si alte clivaje care determina o dinamica greu de surprins într-o formula unica. Un prim clivaj ar putea fi stabilit între zonele rurale – si modul în care este perceput timpul acolo – si cele urbane, corelat cu un al doilea clivaj exprimat în opozitia dintre centru – Bucuresti în cazul nostru – si provincie. Un al treilea clivaj relevant, de data aceasta inspirat din sfera stiintelor etnologice, ar putea sa investigheze perceptiile asupra timpului pornind de la zonele etnografice. Apoi, daca cele trei clivaje prezentate, prin natura lor, impun o abordare sincronica, oarecum geoculturala, un al patrulea clivaj, de data aceasta el însusi determinat temporal, istoric, va fi necesar pentru a aduce si o abordare diacronica. Astfel, în logica si metodologia unei antropologii a timpului, cel de-al patrulea clivaj referitor la perceptiile fata de timp ar urma sa treaca orice analiza si prin filtrul binomului arhaic-modern, examinând în sens istoric viziunile filosofice, stiintifice si folclorice asupra reprezentarii timpului, de la timpul ciclic si finit pâna la ideea timpului infinit care sta la baza ideilor moderne de progres si evolutie. În sfârsit, proliferarea interactiunilor mediate de diferite mijloace de comunicare si aparitia internetului, pot duce, în cadrul unei antropologii a spatiilor virtuale, la stabilirea unui nou clivaj (si a consecintelor inerente) între spatiul virtual si cel real.

În Bucuresti, pentru unii timpul trece „cu rost“, iar pentru altii e un spatiu temporal al angoaselor, al inadecvarii, un fel de exil. De aceea, maniera în care e resimtit timpul nu e atât o alegere personala, cât e rezultatul inexorabil, cel putin în prima faza, a modului în care ne-am format, a lumii din care venim. De fapt, poate ca timpul exista doar ca o consecinta a întâlnirii dintre culturi si sisteme de reprezentari diferite, doar atunci când exista grade de comparatie, doar atunci când exista Celalalt.

Un comentariu pentru “„Aici, in Bucuresti, ziua trece fulgerator, plina si obositoare“”

  1. august 27, 2013 la 11:43 pm

    imi pare rau ca Adina n-are niciun ceas in casa 🙁

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper