Vorba-i de argint, tacerea-i de aur

Un articol de NICULAE GHERAN

– Mai taca-ti fleanca, fii si tu mai atent, ca una zici si alta se întelege. Beleste ochii la ce scrii, dar si la ce vorbesti, ca totul se asculta. Tu nu vezi? Toate procesele mari, despre care se scrie si se latra la radio-teve, se bazeaza pe înregistrari telefonice. Mai rau ca pe timpul lui Antonescu, de vedeai peste tot afise cu: „Cine limba lunga are, 10 ani sapa la sare!“
– D-aia l-au „scapat“ pe Hayssam printre degete, ca l-au filat prea bine, de l-au scos si din pârnaie, sa-si ia papucii din tara. Ca un procuror putea dicta judecarea procesului în libertate, sa zicem c-o facea pe barba lui, treaca-mearga, dar cei care-l urmarisera pâna atunci si pe mobilele amantei unde erau?
– Vom sti peste 50 de ani, ca dosaru-i închis.
– Pe dracu’! Îi transparent, ca un acvariu, de vezi toti pestisorii. Ce ti se pare secret? Toata povestea miroase de la o posta c-a fost aranjata, pâna când, nu exclud, „rapitii“ sa fi intrat pe bune în gestiunea unor teroristi. Atunci, mai vechii baieti cu ochi albastri au apelat la fostele legaturi din lumea araba – bune la nevoie si pentru alte agentii din NATO – si-au facut târgul. Legaturi bune de când lumea si pamântul, ca spionajul nu l-au inventat românii. Mâine-poimâine, astfel de relatii pot deveni utile si pentru alte schimburi de prizonieri, nu doar de spioni. Numai ca asemenea trocuri se fac la doua capete. „V-am dat gazetarii ceruti, eliberati-l acum si voi pe Hayssam!“. Cum sa refuzi? Nimeni nu scurtcircuiteaza un sistem de relatii de dragul unui individ. Numai Stalin a respins schimbul propus de nemti: eliberarea din lagar a primului sau copil, Iacov Giugasvili, contra lui Friedrich von Paulus – cazut ostatic la Stalingrad – cu replica mortala: „Nu schimb un maresal pe un soldat“. Asemenea marafeturi nu se fac însa publice, le bagi la naftalina si le scuturi peste 50 de ani. Eu n-am nevoie de atâtia ani – lasa ca nici nu-i apuc – sa ma-ntreb: adicatelea se stie ce mismasuri se fac la un examen de bacalaureat, aranjamentele directoarei, cum danseaza, care dintre copii a copiat si, minune, nu se cunoaste cum a sters putina Hayssam? Nu pun la îndoiala ratiunea statului, nevoile sigurantei sale, dar sa nu ma creada mai prost decât baietandrii de la Liceul „Bolintineanu“.
– Dar de povestea asta ce zici?
– N-am vot în chestie, cum zice Nenea Iancu, întrucât, ca vechi corijent la matematica, fizica si chimie, am fost obligat de nevoi sa mai trag cu ochiul la lucrarea colegului de banca, cu urechea ascutita la ce mi se sufla de la spate. Copil necajit, spre deosebire de fariseii de azi, care, în toata viata lor de elevi sau de studenti, n-au copiat, n-au suflat la vreun examen, au crescut strict în eprubetele regulamentului scolar. Pe vremea mea nu ne mondializaseram cu ochiometre instalate în clasa la probele scrise si orale. Aud ca la examenele de capacitate si bacalaureat ale lui Becali si Vanghelie s-ar fi instalat camere de luat vederi în toate colturile, ca nu cumva vreunul dintre ei sa copieze. Închipuieste-ti câti ani de puscarie ar fi luat dascalii care i-au ascultat la capacitate si bacalaureat, ai de le-au verificat lucrarile (de nu cumva nu vor fi venit cu ele în geanta, sa-i scuteasca de efort.) Câti ani de stat îndaratul gratiilor le-ar fi dat?
– Cam câti au primit si profesorii de-au examinat-o pe Leana academiciana, Dumnezeu s-o ierte, ca are ce ierta.
Dar sa lasam gluma deoparte. Se îndoieste careva de corectitudinea examinatorilor acestor absolventi, de probitatea lor morala, de calitatea intelectuala a celor examinati, de penalitatea eventualelor abuzuri? Sa fim sanatosi.
În ce ma priveste, as face însa o greseala enorma de-as pune reflectorul pe cei doi barbati („care este“), mai ales ca în viata reala s-au distins si destins pe plan social, cu „succesuri“ chiar si-n Parlamentul European. Ei reprezinta cu cinste o întreaga categorie de parinti si copii, oameni bine asezati financiar, printre care un Dinu Paturica ramâne o ruda saraca, un palid simbol. Masini performante au, case cu duiumul asijderea – chiar si palate –, conturi în banci cacalau, afacerile le merg struna, si pe stânga si pe dreapta esichierului politic, caci banii n-au miros, calatoresc când vor pe tot mapamondul, iar ca distractie, în afara de blondinele de resort, au renuntat la barbut si table, având ca hobby fotbalul, vechile grajduri burghezo-mosieresti cu cai de curse fiind înlocuite cu echipe sportive, mult mai interesante decât lectura unor carti, spectacole de teatru sau concerte. Deloc rau, dar de ce dracului le mai trebuie si diplome? Multi înaintasi celebri nu le-au avut, dar au ramas borne de referinta chiar si în istoria economiei mondiale. Nu ma întreb câti din actuala protipendada ar îndrazni sa se prezinte onest la un examen de capacitate, nicidecum de bacalaureat, ca rezultatul poate fi controversat. Dar tare as fi tentat sa le dau, ca unic examen, o dictare în limba româna, în care sa se afle cuvinte precum „într-una“ si „întruna“, „sau“ si „s-au“, mi-au“ si miau“, „or“, si „ori“, – la fel ca la sfârsitul celor patru clase primare, când, ca sa intru la Liceul „Cantemir Voda“ din Bucuresti, mi s-a dictat un text care începea cu „Dusu-s-a badita dus“.
Badita ca badita, dar cu el s-ar da de-a rostogolul si cei carora le-as dicta o pagina de text. Sa ma mir ca un ministru al Învatamântului si alti guvernanti, când vorbesc, fac acorduri gramaticale gresite? Multi s-au ridicat peste noapte la bataia vântului, facând de râs memoria unor înaintasi notabili. Nu ma refer la un Spiru Haret sau Constantin I. Angelescu, reformatori ai scolii românesti, ci si la un Dumitru Mociornita, nascut într-o familie saraca de tarani prahoveni, care a urmat cu sfintenie cursurile primare, distingându-se ca elev la Liceul „Petru si Pavel“ din Ploiesti. Doar succesul stralucitor la bacalaureat, remarcat de I.C. Bratianu, l-a propulsat la Scoala Superioara de Comert din Bucuresti, iar apoi la Scoala Superioara de Industrie din Paris. Cine are îndoieli asupra evolutiei unor astfel de predecesori sa le cerceteze biografia, ca si în cazul unui industrias ca Nicolae Malaxa, cu studii superioare de inginerie în Germania. Croind o industrie soldata cu fabricarea de locomotive performante, s-a înaltat în afaceri productive cu împrumuturi de la banci, nu prin devalizarea Bancorexului sau din vânzarea averii statului, ci prin crearea unor ramuri industriale, nu prin demontarea si vânzarea lor la fiare vechi.
Întrebare: mai mult decât în cazul copiilor monitorizati astazi pentru evitarea fraudelor scolare, cum au fost filati în zilele noastre fruntasii capitalismului de jungla? Personal nu cred ca vechile si noile servicii secrete au ramas oarbe la aranjamentele lor, înca de la faimoasa „afacere Skoda“, din perioada interbelica, pâna la vânzarea pe nimic a unor mari uzine, falimentate în zilele noastre prin capusarea lor de catre „întreprinzatori“ isteti. Chiar atât de prosti sa fie lucratorii serviciilor secrete, încât sa nu cunoasca traseul actualilor oameni de afaceri, ridicati peste noapte în topurile miliardarilor, paralel cu pauperizarea unui popor nevoit sa-si gaseasc-o noua tara, ca sa-l parafrazez pe Goga? Sa-i intereseze notele dobândite de odraslele românilor la bacalaureat, nu si jaful organizat, cu complicitatea câtorva tarabe politice?
Cu foarte mici exceptii, Serviciile au fost aservite unor agentii straine, pe principiul La raison du plus fort est toujours la meilleure. Poate mai putin în perioada carlista si antonesciana. De n-a fost KGB, va fi fost CIA. De aici si vechea politica nationala: „Capul plecat, sabia nu-l taie!“. Cândva, ne ploconeam si sarutam papucul sultanului, astazi, când nu se mai poarta salvari, cui i se cuvine sarutarea de pe urma si în ce loc? Întrebare fireasca, daca un ambasador din afara Comunitatii Europene îsi îngaduie sa umble ca voda prin loboda, sa se amestece în politica tarii noastre, mai rau decât ar face-o într-o tara din lumea a treia, unde schimbarea unor presedinti si guverne este lasata, totusi, cu discretie, pe seama Serviciilor. Si-ar fi permis sa aiba o atare reactie în Franta sau Italia, Anglia sau Germania? În vremuri departate, plateam haraci Portii Otomane, de la 3.000 de galbeni, în Muntenia – tocmiti de Mircea la începutul secolului al XV-lea –, si mai multi în Moldova, pe timpul lui Bogdan Chiorul (4.000), suma crescuta sub domniile lui Tepes si Petre Schiopul de ajunsese la 60.000, sub ocârmuirea lui Ioan Voda. S-a platit si cu folos, dovada ca am ramas o insula latina într-un ocean slav, feriti de minaretele ce împânzesc azi teritoriile balcanice si ale Ungariei, pâna în apropierea Vienei. Drept e ca sumele cresteau si la oferta celor ce candidau la scaunul domnesc, fara cheltuieli electorale. În regim de protectorat, Poarta ne asigura zaplazurile cu niscai raiale, stavila în calea navalitorilor. În Transilvania, integrata într-un alt imperiu, Maria Tereza, ca sa-si consolideze hotarele, a eliberat de iobagie românii din zonele graniceresti, spre disperarea grofilor. Ba le-a acordat conditii speciale de dezvoltare. Acum stam noi la marginile unui alt conglomerat, pazind hotarele exclusiv pe buzunarele noastre sarace. Sau, cum s-ar mai putea zice: si iubiti, si cu banii luati.
Soarta haina la rascruce de drumuri. De platit, am platit si continuam sa platim pe spinarea celor multi. Gurile rele spun ca în axa noului pasalâc multilateral-dezvoltat, costul firmanului a crescut, ca nu se mai plateste în galbeni, ci în rosi-montani. Ceea ce ne aminteste de colaborarea româno-sovietica: „Noi le dam grâul, iar ei ne iau în schimb petrolul“, talmacita în varianta actualizata prin: „Noi le dam aurul din munte, iar ei ne platesc sa-l scoatem!“ (Macar sa-l fi facut juma-juma: noi cu materia prima, ei cu tehnologia si costul santierului, precum au procedat si mai abitir arabii cu negotul aurului negru.)
La sfârsitul razboiului, dupa o scurta perioada de tranzit, când destui colaboratori ai Sigurantei au continuat sa existe, în cap cu Eugen Cristescu – arestat mai târziu si chestionat la Moscova, în privinta cârtitelor infiltrate în reteaua ilegalitatii comuniste –, vechii agenti au fost eliminati din sistem si înlocuiti cu unelte oarbe ale noii ohrane. Oameni sinistri, precum Alexandru Nicolschi (pseudonimul lui Boris Grünberg) si Gheorghe Pintilie, zis si Pantiusa (pseudonime ale lui Timofei Bodnarenko), din structura NKVD, aveau sa preia filiala kaghebista din România, întrecându-se în initierea unor crunte samavolnicii, între care experimentul Pitesti a depasit imaginatia celor mai bestiale anchete sovietice, viata dintr-un gulag fiind adevarata vacanta pentru cei implicati în sistemul reeducarii din penitenciare. Daca ultimul a avut parte, în 1985, de funeralii militare, Boris, poreclit de întemnitati „Sobolanul“, dupa propria-i dentitie, a apucat sa traiasca în apartamentul sau de lux pâna în aprilie 1992, fara sa aiba bucuria de a cunoaste o zi din traiul de la Jilava sau Aiud. Ca si generalul Nicolae Plesita, care a parcurs cu iscusinta treptele Securitatii de la plutonier la comandant al Directiei de Informatii Externe, cu merite deosebite în reprimarea rezistentei românesti din munti si a grevei minerilor din Valea Jiului (1977). Fire studioasa – desi lipsit de cursuri liceale si bacalaureat –, a absolvit Facultatea de Istorie a Universitatii „Babes-Bolyai“, pe vremea când conducea organele Securitatii din zona. Drept este ca nici pâna în ziua de azi nu s-a descoperit vreo fraudare în examenele sustinute de dânsul. A murit, Dumnezeu sa-l ierte, în 1998, cu diploma de studii universitare în sertar, fara ca vreo duba a politiei sa fi fost trasa preventiv în fata casei sale, precum la Liceul „Dimitrie Bolintineanu“. De ce? Pentru ca Plesita si altii ca el stiau multe si marunte despre cei ramasi în sistem, inclusiv despre destui reformatori actuali, lasati liberi sa se miste în voie sau de nevoie. Sa fie chiar o întâmplare ca tocmai diverselor capetenii nu li s-au gasit dosarele în arhivele fostei Securitati? Mira-m-as!
Sincer vorbind, zau c-aveam o impresie mai buna despre unii colaboratori ai Serviciilor Secrete, pe care, în noile conditii, nu i-am confundat cu tortionarii din beciurile Securitati, aservita cândva „Comandantului Suprem“. Nu de alta, dar ar fi lipsiti de logica sa joace pe-o singura carte, câta vreme Marele Raposat stia macar pe dinafara versurile lui Dimitrie Bolintineanu.

P.S. Promit sa revin pe aceeasi tema, mai ales de când, paralel cu întrebarea unora: „Daca România era pregatita sa intre în Comunitatea Europeana?“, la fel de justificata ramâne si oponenta: „Oare aceeasi Comunitate era pregatita sa ne primeasca, nu doar pentru nivelarea preturilor de pe piata comuna, ci si pentru raportarea lor la veniturile reale dobândite de români?“. Sa fi uitat doamna Angela Merkel ca fara Planul Marshall – extensie economica a „Doctrinei Truman“ –, Germania postbelica nu s-ar fi ridicat din darâmaturile ei? Or, Dumnezeu sa ma ierte, mai darâmata decât arata acum România Mare nu stiu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper