Visul neimplinit: de la Biblioteca din Alexandria la Palatul enciclopedic (IV)

Nu as vrea sa trec mai departe înainte de  a insista asupra faptului ca, la proxima editie a concursului deschis participarii României la Bienala, ar trebui ca cetatenii moldoveni sa aiba drept egal de participare cu cetatenii români. Ar fi o dovada ca protocoalele interministeriale nu ramân litera moarta. Cred ca integrarea româno-româna ar însemna ceva mai mult decât integrarea germano-franceza.
Venetia, însa, nu este, nici pe departe, doar spectacolul scortoaselor evenimente ale vernisajelor pavilioanelor nationale. Ca oricare festival de arta contemporana, Bienala dispune si de sectiuni off si fringe, care se numesc, acolo, evenimente colaterale.
Nu am cum sa vorbesc despre majoritatea lor. Nu le-am vazut si, trebuie sa spun, ar fi, practic, imposibil, pentru cineva, oricâti bani pentru taxiurile nautice ar avea, sa le vada pe toate. Exista, însa, câteva must-uri între expozitiile alipite Bienalei.
Trei dintre palatele situate chiar lânga podul Rialto – Bembo, Mora si Marcello –, gazduiesc expozitia „Structuri personale: cultura, minte, devenire“. Curatorii Karlyn De Jongh, Danilor Eccher, Huang Du si Yang Shin-Yi au ales lucrari provenind de la nu mai putin de 107 artisti, dintre care 33 expun într-o sectiune speciala, dedicata Chinei. Mi-a facut placere sa descopar si o lucrare a tânarului artist baimarean Bogdan Rata (de putina vreme, doctor în arte al Universitatii de Vest). Sculptura sa este asezata în holul central al palatului Bembo, asa încât nu poate fi ratata de nimeni. Nu ar trebui sa mire interesul deosebit aratat de curatori Chinei. De la începutul acestui deceniu, China a devenit cea mai mare piata de arta a lumii. Mai mult decât atât, numarul artistilor chinezi care expun în alta parte decât în tara natala creste exponential. Asa cum observa unul dintre curatori (De Jongh), este greu de spus daca exista „o scoala“ a Estului (în sens de mare spatiu chinez), pentru ca sunt foarte multi artisti care doresc sa se exprime prin propria lor personalitate. Mai mult decât atât, societatea chineza, condusa printr-un sistem capitalist de stat si supusa unor mari contradictii, nu poate crea o singura scoala nationala, tocmai datorita numarului urias de artisti si de expresii artistice. Expozitia venetiana încearca sa gaseasca justa masura prin care sa se apropie de arta chineza, dinspre „structura culturala macrosociala, înspre naratiunea locala personalizata“ (daca ar fi sa adaptam crezul afisat de curatoarea Karlyn De Jongh).
Ramânând, virtual, în continentul asiatic, trebuie sa remarc o expozitie organizata de Muzeul National de Arta Contemporana din Seul (înfiiintat în 1969, la doar 16 ani dupa încheierea razboiului civil, care a distrus întregul oras, de altfel), în spatiul administrat de Lightbox (un palazzo de secol XIV) si situat în Cannaregio, foarte aproape de frumosul sediu al Institutului Român de Cultura si Cercetare Umanistica. Hyung-Min Chung, directorul muzeului coreean a decis sa trimita în Italia o selectie de opere din colectia permanenta a institutiei pe care o conduce; trebuie spus ca expozitia „Cine este Alice?“ nu înlocuieste participarea sud-coreeana la Bienala, aceasta din urma avându-si locul sau obisnuit, în pavilionul din Giardini, ci se adauga ei – o dovada a aprecierii deosebite pe care guvernul de la Seul o acorda artei nationale (si sa nu mi se spuna ca, sigur, coreenii îsi permit, pentru ca ei au bani; aici este vorba despre prioritizarea cheltuielilor, iar pentru Coreea, cultura nationala constituie o prioritate veritabila si verificabila, nu doar una declamata în vizite cu iz electoral!). Titlul expozitiei nu se leaga de piesele formatiilor Eagles ori Smokie, ci porneste chiar de la cartea lui Charles Lutwidge Dodgson (Lewis Carroll, adica). Cei 15 artisti coreeni reprezentati la Venetia au lasat libera fantezia lor, pentru a calatori, alaturi de Alice, în lumea sa fermecata. E greu sa remarc un artist anume, mai ales ca cei mai multi dintre ei par extrem de bine ancorati în arta vest-europeana. În schimb, trebuie sa mentionez opera care atrage privirile tuturor, tulburatoarea „Aripa“ realizata din rasina, de Xooang Choi (un artist nascut în 1975, în capitala sud-coreeana).
La polul opus al calitatii ma vad nevoit sa nu recomand expozitia organizata de bogata fundatie a magnatului ucrainean Victor Pinciuc: „Premiul pentru arta al viitoarei generatii“. Expozitia încearca sa fie, mai degraba, o expresie a unei uriase frustrari (se si deschide cu un citat dintr-un discurs al presedintelui tarii, care, în esenta, spune ca Ucraina nu prea are nevoie de Europa, daca Europa continua sa îi puna conditii privind respectarea drepturilor omului) si nu este slujita de opere de calitate. În schimb, se vede cu ochiul liber ca este facuta cu foarte multi bani (ceva mai multi decât cei investiti de statul ucrainean în propriul pavilion national).
Pentru ca am adus din nou vorba despre pavilioanele nationale, as vrea sa fac doua ultime recomandari: pavilionul Vaticanului (pentru prima oara prezent la Bienala), aflat în Arsenale, si cel al Norvegiei (închiriat chiar în piata San Marco). Daca primul dintre ele entuziasmeaza prin modernitatea abordarii unor subiecte religioase, cel din urma este dedicat artistului national, Edvard Munch. Proiectul, realizat de Oficiul pentru Arta Contemporana al Norvegiei, în cooperare cu Fundatia „Bevilacqua La Masa“ (care este proprietara galeriei în care este gazduit pavilionul norvegian), include câteva lucrari arareori expuse din opera lui Munch, legate de un moment istoric: anul 1913, când femeile au obtinut dreptul la vot (a doua tara din Europa care a garantat femeilor acest drept, prima fiind Finlanda). Nu multe sunt tarile care au curajul de a veni, la o bienala de arta contemporana, cu operele unor clasici. Opera lui Munch nu este „mumificata“ în expozitie, fiind pusa în dialog cu cea a unei artiste contemporane, Lene Berg, si cu textul unei asa-zise piese de teatru, de Marta Kuzma. Titlul proiectului este incitant: „Paziti-va de curva sfântã!“.
Una peste alta, actuala editie a Bienalei are câteva certe vârfuri expozitionale si o multime de încercari esuate, dar pune în lumina, mai ales, îndraznetul proiect curatorial al lui Massimiliano Gioni. Cât despre palmaresul girat de juriu, acesta a fost atât de contestat, încât nu cred ca merita nici macar sa mai fie amintit. Poate la editia viitoare!

Un comentariu pentru “Visul neimplinit: de la Biblioteca din Alexandria la Palatul enciclopedic (IV)”

  1. iulie 18, 2013 la 3:13 pm

    N-aţi putea face ceva cu diacriticele? Iată cam ce văd eu pe monitor:

    Nu a[ vrea s` trec mai departe înainte de a insista asupra faptului c`, la proxima edi]ie a concursului deschis particip`rii României la Bienal`, ar trebui ca cet`]enii moldoveni s` aib` drept egal de participare cu cet`]enii români. Ar fi o dovad` c` protocoalele interministeriale nu r`mân liter` moart`. Cred c` integrarea româno-român` ar însemna ceva mai mult decât integrarea germano-francez`.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper