„The Place Beyond the Pines“ – canonul Ryan Gosling

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Cel mai recent lungmetraj al lui Derek Cianfrance, „The Place Beyond the Pines“, poarta semnatura evidenta a creatorului sau, specialist in drame organice „frumos colorate“, readucând in prim-plan figura inexpresiv-marcanta a actorului fetis Ryan Gosling. Daca am fi malitiosi, am putea spune ca Ryan Gosling incearca sa prelungeasca, prin rolul din acest film, un altul – “Drive“, in regia lui Nicolas Winding Refn – proclamându-se rebelul „indie“ al cinemaului. Pâna si inceputul filmului lui Cianfrance continua discursul de incipit al lui Refn, schimbând registrul, ritmul si filmarea, care de aceasta data e din mâna. Povestea se modifica si ea, iar Gosling renunta la geaca de piele brodata cu un scorpion regal – in cazul de fata, personajul insusi e impopotonat cu tatuaje care mai de care –, iar de la un cascador platit de la Hollywood regreseaza si ajunge un cascador motociclist, care pleaca prin turnee cu circul si da autografe copiilor. Asadar, câteva mici diferente exista, dar ele tin mai mult de aspectele formale, in timp ce ambele personaje pastreaza vesnica atitudine de indiferenta specifica lui Gosling.
„The Place Beyond the Pines“ este, de fapt, o pelicula care contine trei povesti interconectate, care circula in interiorul filmului pe masura ce inaintam pe firul cronologic. Prima poveste il are in prim-plan pe eroul cascador, Handsome Luke (Ryan Gosling), care marcat atât de un conflict exterior – vizibil in relatiile cu celelalte personaje, dar si cu autoritatile –, cât si de un conflict interior – care porneste de la drama personala a protagonistului si culmineaza cu incercarea de a-si intretine baiatul prin mijloace ilegale. Marcat de acest spirit al vitezei si traindu-si viata mereu pe drumuri, Luke renunta sa plece in marele turneu al vietii sale si decide sa stea prin preajma baietelului sau si sa o ajute cum poate pe mama acestuia – femeia pe care o iubeste, Romina (Eva Mendes). Provocarea, dar si problemele incep sa apara atunci când Luke se angajeaza la un atelier auto si observa ca nu poate face rost de prea multi bani pe cai legale. Urmând ideile stralucite ale sefului sau, el va porni, alaturi de acesta, in marea aventura a jefuitului bancilor, punând la cale un plan epic, universal, care le va permite sa se imbogateasca.
Cea de-a doua poveste incepe in momentul in care Handsome Luke este omorât de unul dintre politisti, iar acest fragment va condensa, intr-un fel sau altul, ideea principala a filmului – axata pe actiunile omului, pe consecintele acestor actiuni si pe mustrarile de constiinta, odata ce suntem pusi in fata faptului implinit. Accentul se muta pe drama politistului, Avery (Bradley Cooper), care va incerca sa-si stearga pacatele, dupa crima savârsita – desi actul in sine facea parte din fisa meseriei sale de politist – si sa se ocupe, intr-o prima faza, de destinul copilului ramas fara tata si al mamei acestuia. Criza morala a barbatului il face sa actioneze just când marturiseste nedreptatile din cadrul sectiei si a echipei sale, incercând astfel sa-si rascumpere greselile in fata propriei constiinte. Ce-a de-a treia poveste incheie structura ciclica a filmului, purtându-ne mai inainte cu câtiva ani, si urmarind relatia ciudata care se naste intre fiul politistului si fiul lui Handsome Luke. Cliseul apasator al copilului care isi razbuna tatal este depasit de Cianfrance cu moderatie si cu scurte pusee de violenta, care scot pelicula din stereotipiile de gen si care anunta inchiderea buclei narative. Baiatul lui Luke, Jason (Dane DeHaan), renunta la varsarea de sânge si o ia pe urmele tatalui sau, ajungând sa conduca si el o motocicleta si sa se aventureze in lume, nu inainte de a incepe sa-i poarte ochelarii de soare.
In ceea ce priveste naratiunea, aspectul cel mai interesant este legat de schimbarea focusului de la un personaj la celalalt. Bineinteles, acest lucru se datoreaza si faptului ca filmul in sine este o „epopee“, care urmareste trei povesti, pe parcursul a câtiva ani. Altfel spus, bucata de inceput a filmului, care se descotoroseste de actorul fetis al lui Cianfrance, si, mai mult decât atât, concentrarea pe un personaj, care, la o prima vedere, pare a avea doar un rol episodic, ne-ar fi trimis cu gândul la ceea ce facuse Antonioni in „L’avventura“. Dar, privind filmul ca pe o „epopee“, acest mic artificiu – considerat pe vremea lui Antonioni drept socant – nu mai are aceeasi stralucire. Cu toate acestea, trecerea de la un personaj la altul se face gradat, actiunea in sine fiind plasata in contextul arestarii lui Luke de catre tânarul politist zelos. La nivel formal, se simte faptul ca aparatul il urmareste doar pe ofiterul Avery, când ar fi putut la fel de bine, prin intermediul montajului, sa surprinda si actiunile celorlalti politisti, indiferent de unde se aflau ei in momentul impuscaturii fatale.
Lipsurile filmului provin din incercarea acestuia de a se lua cât se poate de in serios, dar, mai mult decât atât, isi au originile in scenariu, care, din start, atenteaza la constructia personajelor. In ceea ce-l priveste pe Handsome Luke, imaginea-pulsiune lipseste cu desavârsire, chiar si atunci când camera ii urmareste expresia in gros-plan. Si acesta nu e un lucru rau, fiindca, pe de o parte, impiedica incadrarea filmului printre asa-zisele soap operas, care se folosesc de tot felul de tertipuri pentru a impresiona spectatorul si pentru a da nastere alaiului de lacrimi si de emotii cotropitoare. Cianfrance nu se foloseste de aceste tertipuri, dar, cu toate acestea, exista un dezechilibru intre dialog, expresie si timpul filmic. Un exemplu ar fi scena in care Luke isi vede pentru prima oara baiatul – fara a sti ca este fiul sau. Reactia foarte putin vizibila a protagonistului, pe care regizorul nu insista sa o filmeze, urmata de replica aproape binevoitoare a bunicii baietelului lasa impresia de fals si de fad. Dar aceasta impresie nu apare pe tot parcursul filmului, iar unele momente cu adevarat dramatice, care „cer“ lacrimile personajelor, renunta la aceasta stereotipie si, chiar si asa, par destul de naturale.
„The Place Beyond the Pines“ ramâne pe alocuri o contradictie de termeni, un film stilizat, in masura in care forma pare sa acopere emotia. Cu toate acestea, ma gândesc – si nu sunt singura cu aceasta parere – ca „epopeea“ lui Cianfrance ar fi putut fi impartita in trei filme, ajungându-se astfel la o indie-saga, care sa nu se mai agate tot timpul de expresia lui Gosling. In schimb, acest film prefera sa ramâna o mica „tragedie“ camuflata, careisi atrage publicul prin imaginea de bad boy a protagonistului sau.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper