„Sunt unul dintre aparatorii ideii de natiune si al realitatii care a generat aceasta idee“

Un articol de ANGELA MARTIN

IOAN-AUREL POP în dialog cu ANGELA MARTIN

 

Un contrast armonios, daca pot spune astfel, ba chiar o anume incompatibilitate – rara si fecunda –, a câtorva trasaturi fizice si spirituale se lasa descoperite în persoana si în personalitatea
academicianului Ioan-Aurel Pop: fragilitatea constitutiei de seminarist supus si flexibilitatea
intelectuala iezuita, disciplina cazona si fervoarea juvenila, ambitia încordata si eruditia senina, retractilitatea structurala si sociabilitatea, expansiunea si temperanta, apoi spiritul reflexiv, pasiunea pentru istorie si pentru arheologia arhivistica dublate de interesul viu pentru viata Cetatii si devotiunea apostolatului activ. Aerul de copil întelept nu îl paraseste în nicio împrejurare. Conduce dialogul, polemica, pledoaria cu diplomatie si cu tact pedagogic, astfel încât, dincolo de justetea argumentelor, impresia pe care fermitatea pozitiei sale asumate si exprimate o produce ramâne negresit una de noblete si civilitate. Este specialist în istorie medievala, institutii medievale si paleografie latina. Autor sau coordonator a zeci de carti aparute în româna si în limbi de circulatie internationala. A publicat peste 200 de articole si studii în tara, dar si în SUA, Italia, Slovacia. Ungaria, Polonia, Cehia, Anglia, Moldova, Argentina, Germania. A fost directorul Centrului Cultural Român din New York, apoi al Institutului Român de Cultura si Cercetare Umanistica din Venetia. Este, de mai multi ani, profesor asociat al Universitatii venetiene „Ca Foscari“. Desi frumoasa si (deja) îndelungata sa cariera academica îi tradeaza vârsta –, si a pornit de jos, de la profesor de liceu industrial, urcând apoi toate treptele afirmarii universitare – Ioan-Aurel Pop ramâne în continuare tânar : acelasi tânar, care, astazi, este însa academician, profesor doctor în istorie, Doctor Honoris Causa al mai multor universitati, director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române si rector al Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Titlurile nu-l împovareaza pe cât îl onoreaza. Râvnite, fireste, dar cu siguranta meritate, le primeste si le poarta modest si îndatoritor. Vreau sa cred ca studentii de la „Babes Bolyai“, în rândurile carora se poate lesne identifica sau pierde, îi vor inspira si îi vor alimenta cu nestinsa energie o viziune originala. Una pragmatica si creatoare, care sa împace
aspiratiile mediului academic clujean cu necesitatile vitale ale învatamântului nostru universitar.
ANGELA MARTIN

 

Angela Martin: Domnule profesor, în 2012 ati câstigat alegerile pentru functia de rector al Universitatii „Babes-Bolyai“ – cea mai mare universitate de stat din România, dupa numarul de studenti, si cea mai importanta institutie academica multiculturala. Care a fost proiectul pentru care ati fost ales si, dupa anul care s-a scurs de atunci, cum se profileaza realizarea lui?

Ioan-Aurel Pop: Proiectul a purtat un nume graitor pentru intentiile mele, potrivit în viziunea unora, dar ciudat în ochii altora: „Pentru o comunitate a egalilor“. Am pornit de aici, fiindca universitatile sunt o „inventie“ a Evului Mediu (întunecat si barbar, în planul constiintei publice curente!), iar la baza lor a stat ideea de comunitate, de comuniune a profesorilor si studentilor (universitas magistrorum et discipulorum), uniti în jurul valorilor spirituale, culturale, filosofice, juridice. Cunoastere întru comuniune, fiindca omul este o fiinta sociala! Ce poate fi mai frumos si mai curat? Cei informati stiu ca nu e vorba de o egalitate simplista sau comunista aici, ci de una superioara, de tip intelectual. În ultima vreme, s-a impus si în cultura româneasca un fel de „dictatura“ a asa-ziselor spirite superioare, care cred ca au privilegii în raport cu alti creatori autentici, iar procedeul a avut reverberatii destul de jenante si în mediul universitar. Or, universitatea trebuie sa fie libera de orice fel de constrângeri si de complexe de superioritate, sa netezeasca drumul creatiei, sa deschida porti si nu sa opereze cu „patul lui Procust“. Am dorit si doresc sa construim împreuna, sa îndeplinim cele doua meniri fundamentale ale universitatii: mai întâi, sa-i învatam pe studenti stadiul actual la care a ajuns fiecare domeniu de cunoastere, iar apoi sa-i facem capabili de cercetare, de descoperire, de inovatie, de creatie proprie. De asemenea, Clujul academic are si obiective specifice. Unul este traditia, fiindca universitatea de limba latina s-a creat aici în 1581 si a avut aceleasi premise ca orice universitate europeana a timpului. Acest fapt incumba o mare responsabilitate! Al doilea este multiculturalismul, plurilingvismul, varietatea confesionala. Legatul nostru este apararea specificului cultural al fiecarei comunitati a Transilvaniei, în cadrul statului numit România si în cadrul Uniunii Europene. Nu am reusit prea multe din toate acestea, dar macar, cu echipa actuala, am destins atmosfera, respectând dreptul la opinie al fiecaruia.
A.M.: În decembrie 2014, adica peste numai un an si jumatate, vom aniversa un sfert de veac de istorie postdecembrista. Un lucru care ne surprinde, judecând mai ales dupa cât de neasezata si dezbinata continua sa fie societatea româneasca. Avem martiri ai Revolutiei din 1989, avem mult mai multi profitori. Cu o populatie paupera, din care vreo 4 milioane de oameni sunt emigranti, cu un sistem de sanatate si de educatie aproape sinucigas, cu o justitie politizata si cu toate umilintele prin care au târât-o propriile-i guverne si politicienii români si straini, România va întâmpina totusi aceasta aniversare ca tara membra a Nato si a UE. O tara, însa, ale carei institutii democratice nu mai conving propriul popor. Cum apreciati, ca istoric, aceste performante? si altele, desigur?

I.-A.P.: Sunt întristat de toate acestea, natural! Ma framânta si ma tulbura neîncetat aceste grave neîmpliniri, aceste distorsiuni si lamentari, neputinta de a construi organic. S-a ajuns pâna acolo încât multora ne e rusine sa mai spunem ca suntem români. Stiam, ca istoric, ca se comisesera de-a lungul timpului destule crime în numele unor idealuri frumoase, precum iubirea, familia, natiunea, dreptatea, libertatea, democratia. La noi însa, în acesti ani, s-a depasit parca orice limita. Ne miscam orbi, condusi de orbi! Avem toate premisele sa facem bine – tineri energici, batrâni întelepti, o tara frumoasa si plina de resurse, valori individuale de exceptie etc. – si totusi nu reusim decât rele. Pâna acum, ni se potrivesc de minune cuvintele lui Procopius din Caesarea (biograful si istoricul lui Iustinian, al Teodorei si al Imperiului Roman de Rasarit, din secolul al VI-lea), care spunea cam asa: Au fost în fruntea tarii noastre unii rai, dar au venit dupa ei altii si mai rai si le-au facut bun renume celor dintâi! Ce trist adevar!
Sau poate suntem noi prea pretentiosi si vedem numai catastrofe în jurul nostru? Privind lucrurile în chip realist, nu este târziu înca pentru o redresare. La1918, pierduseram întreg tezaurul national, dar câstigaseram o tara rotunda si mare – Regatul României – cu o suprafata de aproape 300 000 de km patrati. Era o împlinire istorica de anvergura, pe care am adus-o la 1938, dupa nici doua decenii, la un nivel european, cu un leu puternic, cu productie de vagoane, locomotive, macarale, avioane, cu universitati de prestigiu, cu valori de prim rang. Am avut atunci un program national de urmat si – cu multe poticneli si erori – ne-am priceput sa-l urmam. Poate vom reusi si de-acum încolo, urmând calea întelepciunii… Eu nu am dreptul ca istoric în Cetate sa fiu pesimist, iar ca om ma minunez neîncetat în fata tainei care se cheama Viata, stiu sa privesc cum creste firul de iarba, mai ascult jalea buciumului „sara pe deal“ si aud „cum bat în geam razele de luna“.

A.M.: Ati cercetat si ati scris despre „Geneza medievala a natiunilor moderne (secolele XIII-XVI)“ – ca sa citez doar una dintre lucrarile dumneavoastra – urmarind încarnarea si evolutia conceptelor de popor, stat, natiune. Astazi, avem deja o „Europa a natiunilor“. Dar daca vrem sa consolidam UE – sustinea, de pilda, într-o dezbatere internationala, Jose Enrique Ruiz-Domènec, un confrate al dumneavoastra, medievist si istoric al culturii la Universidad Autonoma din Barcelona –, va trebui sa ne „redefinim spatiul de sociabilitate“. Ce sa întelegem prin aceasta redefinire?

I.-A.P.: Sunt unul dintre aparatorii ideii de natiune si al realitatii care a generat aceasta idee. Europa este formata din natiuni înca din Evul Mediu! Acestea s-au transformat mereu si au condus la natiunile moderne de astazi, bazate pe comunitatea de limba si de istorie, de origine si de credinta, de cultura si de traditii, de locuire împreuna. Am sustinut si ca natiunile sunt realitati organice, perene si nu creatii efemere, politice, recente. Fireste, natiunile moderne sunt si creatii ale intelectualilor, ale elitelor cultivate, dar ele nu au putut aparea ex nihilo, ci s-au modelat pe o baza preexistenta, baza care a favorizat munca liderilor. Între analistii contemporani, unii (mai ales politologi, sociologi, eseisti) cred ca natiunile si-au jucat rolul istoric si ca sunt la amurg. Se poate ca unele dintre vechile natiuni europene sa fi ajuns la acest stadiu, dar este greu de demonstrat acest lucru. Eu cred ca viata oamenilor în cadrul natiunilor este înca dinamica, reala, plina de promisiuni si de idealuri pentru care merita luptat. Mai cred ca proiectul european atât de generos nu se poate îndeplini cum am sperat tocmai fiindca natiunile sunt înca foarte puternice. Natiunile moderne au aparut ca o alternativa la universalismul imperiului si al bisericii (nerealiste amândoua), pe de o parte, si la fragmentarea senioriilor, a stapânirilor locale, a domeniilor prea mici, pe de alta parte. Era nevoie de o realitate medie, echilibrata, guvernabila si integratoare, care sa genereze coeziune sociala, în vederea îndeplinirii unei strategii de progres. Este drept ca si natiunile au obosit, s-au perimat în parte si ca trebuie renovate. Dar ele nu pot fi aruncate la cos numai pentru ca unii dintre noi dorim altceva. Colegul catalan pe care l-ati pomenit – onorabil si distins cercetator – vorbeste pe buna dreptate despre „redefinire spatiului de sociabilitate“, fiindca reprezinta o regiune frustrata, care ar fi putut sa fie o natiune cu propriul stat national si, din varii motive, nu a ajuns sa fie. Multi catalani (dar nu majoritatea lor) cred ca formeaza o natiune, mentinuta în chip artificial într-un stat înglobant numit Spania. Redefinirea spatiului în acest caz ar putea fi crearea unui nou stat, construit tot dupa criterii nationale. Mutând însa discutia într-un cadru mai general (inclusiv la nivel filosofic), confratele catalan se gândeste pe buna dreptate la un nou tip de sociabilitate, care sa depaseasca nationalismele si care ar trebui sa fie mult mai functional decât cele actuale. Omul este o fiinta sociala, ceea ce înseamna ca nu este capabil sa traiasca izolat. Poate grupurile de pâna acum, în cadrul carora a trait, nu l-au multumit, dar fara comunitate nu poate trai. Se pot „inventa“ noi comunitati si se face acest lucru mereu, sub ochii nostri, dar asta nu dovedeste ca vechile grupari sunt complet perimate si ca trebuie abandonate. Se poate ca Europa viitorului sa fie formata din regiuni unite în numele unui ideal generos, dar se poate sa nu fie asa! Daca s-au comis erori si chiar crime sau razboaie în numele familiei, al categoriilor sociale (si profesionale), al partidelor, al bisericilor sau al natiunilor nu înseamna ca aceste realitati sunt negative în sine, ci ca lumea a fost manipulata, prostita, împinsa pe cai gresite. De aceea, nu am abandonat nici familia, nici partidele, nici grupurile sociale si nici bisericile numai pentru asta! Este, cred, de cautat un echilibru între forma si fond si în acest caz, or, deocamdata, privilegiem formele… 4

A.M.: Care vor fi, în opinia dumneavoastra, efectele noului model de guvernare regionala? Va marca el o schimbare istorica în Europa în raportul dintre popor-stat-natiune? Dintre acestea si Uniunea Europeana?

I.-A.P.: Cum spuneam, deocamdata este doar un proiect care nu garanteaza automat succesul. Ceea ce cred personal ca poate oferi premisele succesului functionarii Europei (sub forma Uniunii Europene) este descentralizarea si renuntarea la egoismele nationale, la mentalitatile unor „mari natiuni“, care ar fi destinate prin vointa divina sa fie conducatoare, sa fie civilizatoare, sa ofere modele obligatorii de urmat. Pâna acum, în orice proiect comunitar, egalitatea unitatilor componente a fost doar o iluzie, o declaratie pentru urechile naivilor, deoarece centre de putere bine structurate si globale au dictat tuturor realitatilor locale ce si cum sa faca. Raportul dintre popor (populatie)-natiune-stat este unul foarte sensibil, fiindca aceste realitati sunt foarte puternice, sunt încetatenite, sunt confirmate de secole de istorie. De aceea, nicio instanta de pe lumea asta nu va putea decide disparitia instantanee a acestora sau crearea din nimic a altora. Natiunile si popoarele nu s-au creat prin decrete regesti sau prin decizii parlamentare, iar statele construite în chip artificial, fara baza istorica, nu au rezistat. Uniunea Europeana nu are antecedent în istorie si nu se poate compara cu niciun alt proiect similar (nici cu Imperiul Roman, nici cu Imperiul Bizantin, nici cu SUA si nici cu vreo alta forma de federalizare), de aceea se faureste cu mare dificultate, anevoie, poticnit. Nu stim nici macar daca vom izbândi, dar ideea este generoasa si merita sa încercam.

A.M.: În calitate de istoric va întreb în ce stadiu al regionalizarii se afla celelalte state ale UE si, în primul rând, cele mai vechi si mai puternice dintre ele?

I.-A.P.: Cele mai avansate state pe calea regionalizarii sunt cele federale, desi federalizarea nu este sinonima cu organizarea unei Europe a regiunilor. Sa spunem ca statele federale au mai multa experienta pe calea regionalizarii. Dar si ele sunt departe de a îndeplini criteriile gândite la Bruxelles si la Strasbourg. Unitatile administrative din federatii decid în multe chestiuni care le privesc, fara imixtiunea guvernelor centrale, dar sunt destul de eterogene ca suprafata, populatie, nivel de dezvoltare etc. Or regionalizarea Europei contine o puternica doza de omogenizare, greu de implementat. Germania ar putea fi un exemplu de succes în acest sens, fiindca s-a format de la început din regiuni istorice, numite landuri si care nu s-au modificat în chip substantial (ca arie) de vreun secol si jumatate încoace. Regatul Unit este un stat federal sui generis, deoarece a pastrat structura medievala a zonei (pâna si în competitiile sportive!), fiind format din Anglia, Scotia, tara Galilor (Wales), Irlanda de Nord. Acestea nu raspund însa criteriilor regiunilor proiectate pentru UE, ci raspund unor exigente istorice, identitare, chiar politice. Irlanda de Nord a fost frânta din trupul Irlandei în urma unor dispute politico-religioase (confesionale) si pentru ca Londra nu a mai putut stapâni întreaga Irlanda. Spania a acordat autonomie Tarii Bascilor si Cataloniei, dar acestea nu sunt regiuni efective de dezvoltare, ci realitati etnico-teritoriale. Italia este împartita demult în 20 de regiuni, fiecare formata din câteva provincii. Dintre aceste regiuni, unele, cu identitati etnico-teritoriale puternice, au fost declarate autonome: Trentino Alto Adige, Val d’Aosta, Friuli Venezia Giulia, Sardinia, Sicilia. În acestea se vorbesc si limbi sau dialecte diferite de limba oficiala, cum ar fi germana, franceza, friulana, sarda etc. Exemplele ar putea continua, inclusiv cu statele nou intrate în UE, unele foarte mici pentru a forma regiuni. Dintre acestea, noi ne-am putea compara cu Polonia, care a format un numar de regiuni de succes, numite, conform traditiei, voievodate. În toate tarile în care regionalizarea functioneaza de mult sau a început sa aiba succes mai recent s-a petrecut un lucru simplu: puterea centrala a cedat multe dintre atributiile sale instantelor locale, adica organelor regionale, iar, în unele cazuri, puterea centrala a fost mereu limitata doar la câteva atribute ale suveranitatii. La noi chestiunea este complicata pentru ca organismele centrale de la Bucuresti (situate, spre deosebire de mai toate statele europene, exclusiv într-un loc, adica în capitala) nu par dispuse sa cedeze aproape nimic din puterea lor foarte mare. De ce? Este simplu! „Caci puterea e ca mierea!“ Noi ne raportam la capitala asa cum faceau francezii în urma cu 50 sau 100 de ani; acum ei nu o mai fac, deoarece pâna si Franta – adica în inima modelului nostru de centralizare – si-a restructurat administratia prin descentralizare. Chiar daca a noastra capitala este un puternic simbol, chiar daca ea concentreaza multe energii si minti luminate, nu cuprinde decât 10% din populatie! Iar conducerea unei tari de 20 de milioane de oameni dintr-un centru unic este nerealista si creeaza numai probleme. Prin urmare, piedica principala în organizarea eficienta a Uniunii Europene nu sunt natiunile si nici statele formate odinioara dupa criterii nationale, ci egoismul conducerilor centrale, cultivate mai ales în Estul Europei în secolul al XX-lea, sub regimuri dictatoriale, de tip deopotriva fascist, comunist etc. Grav este însa un alt fapt: în ultimii ani, dupa ce proiectul european pornise foarte bine si se stabilisera instrumentele sale de baza, unele tari de mare traditie democratica (Regatul Unit, Franta, Olanda etc.) iau decizii de aparare a „intereselor nationale“ (numite astfel sau cu termeni eufemistici) care pericliteaza întregul plan si îi descurajeaza pe noii intrati. Mai mult, se iau masuri de inechitate, care arata clar ca unii conduc, iar altii sunt condusi în cadrul UE, ceea ce este inacceptabil si pericliteaza întreaga constructie.
A.M.: Exista vointa politica (s-au exprimat politicienii deocamdata) ca România sa fie redesenata prin regionalizare. Ce legatura stabiliti între initiativa regionalizarii si interesul national al României?

I.-A.P.: Daca Uniunea Europeana este cadrul cel mai firesc de dezvoltare a României în viitor (iar eu nu vad altul viabil în acest moment), atunci trebuie sa descentralizam puterea si sa coborâm initiativa de guvernare la nivel local. Judetele – oricât de dragi ne-ar fi si chiar ne sunt, deoarece exprima identitatea noastra istorica locala – sunt prea mici pentru a raspunde nevoii europene de organizare pe regiuni. Ele se cuvine sa ramâna în chip simbolic (din pacate, la organizarea administrativa din 1968, prin care s-a abandonat modelul sovietic si s-a revenit la traditie, au fost omise denumiri istorice fundamentale, precum Vlasca=tara Românilor sau Romanati). Pe de alta parte, regiunile exista de secole în România (Tarile Române) si sunt provinciile istorice. Fireste, ele nu trebuie reînviate sub aspect administrativ tale quale, ci numai în linii mari, respectând principiul fiintei lor. Numele lor sunt frumoase si încarcate de mesaje nu doar istorice, ci de substanta si de forta pentru viitor: Transilvania, Muntenia, Oltenia, Banat, Crisana, Maramures, Moldova, Dobrogea, Tara de Sus, Tara de Jos, Dunarea de Jos etc. În formarea noilor regiuni trebuie evitate, cred, cel putin doua capcane: 1) refacerea autonomiilor medievale care s-au dovedit perimate si constrângatoare si 2) satisfacerea unor orgolii personale sau de grup în detrimentul bunei functionari a modelului. În privinta vointei politice a liderilor, îngaduiti-mi sa fiu sceptic, îngaduiti-mi sa fiu sceptic: din ce spun ei, noua organizare se anunta formala, de suprafata, fara o reala descentralizare. Poate, însa, ma însel eu…

A.M.: Ce datorii istorice mai are de achitat si de recuperat statul român dupa Primul si cel de al Doilea Razboi Mondial?

I.-A.P.: Este o chestiune destul de spinoasa. Pâna în prezent, România si-a platit cea mai mare parte din datoriile istorice solicitate de anumite tari dupa caderea regimului comunist. De recuperat însa, nu a recuperat aproape nimic! Cea mai mare pierdere a fost, fara îndoiala, tezaurul evacuat în 1916 si 1917 în Rusia (pe atunci Rusia tarista), pe baza unui acord bilateral, semnat de reprezentantii celor doua guverne, cu obligativitatea asumata de guvernul rus de conservare si înapoiere intacta a tuturor obiectelor ajunse la Moscova. Dupa al Doilea Razboi Mondial, am împrumutat, dupa cum se stie, anumite state „în curs de dezvoltare“, cum se spunea atunci, si am ramas fara sume imense de bani (date Irakului, unor tari africane etc.). Nu am reusit sa recuperam nici anumite averi din strainatate ale unor entitati românesti (fundatii, asociatii, universitati, Academia Româna etc.). Cel mai ilustrativ exemplu este patrimoniul si valorile Fundatiei Emanuel Gojdu, situate în Ungaria, recuperate sub aspect juridic la finele epocii interbelice, dar confiscate de statul comunist ungar dupa al Doilea Razboi Mondial. Se mai vorbeste si de alte datorii ale unor state fata de România, dar lipseste, deocamdata, o documentare solida despre acestea.

A.M.: Cum judecati din punct de vedere istoric retrocedarile masive de proprietati – imobile si terenuri – din Transilvania? Este adevarat ce s-a spus în presa, ca unele dintre ele, pentru care statul român platise despagubiri în perioada interbelica, sunt înca o data revendicate?

I.-A.P.: Da, cred ca în chestiunea retrocedarilor în general si în cea a retrocedarilor din Transilvania în special, s-au facut mari erori. Mai întâi, toata experienta istorica veche si recenta ne arata ca trebuie fixat un termen precis, strict, delimitat destul de strâns, spre a se limita abuzurile si înselaciunile. Or în România, spre deosebire de toate statele foste comuniste, s-a dat practic un termen sine die, adica nu s-a mai fixat în fapt niciun termen pâna la care sa se depuna acte de revendicare, lasându-se un generos spatiu de manevra pentru speculanti, falsificatori, traficanti, feluriti intermediari. S-au depistat filiere de contrafacere a unor documente de arhiva, s-au fabricat martori platiti, s-au inventat mostenitori etc. O alta eroare a fost faptul ca s-a coborât în timp fara nicio limita, „pâna la daci“, vorba unui ziarist, încât unii si-au cerut (si au obtinut!) drepturi atestate prin hrisoave din secolul al XVII-lea. Ceea ce e complet absurd si inimaginabil oriunde în lume. Tuturor acestor nereguli, li se adauga altele, izvorâte din specificul Transilvaniei, unde românii au fost o istorie întreaga marginalizati, exclusi de la recunoasterea anumitor drepturi, inclusiv de la dreptul de proprietate. S-au revendicat si acordat particularilor sau bisericilor „istorice“ proprietati discutabile, unele lasate de legatari mostenire statului austriac sau austro-ungar (al caror succesor prin lege era si este statul român!).

A.M.: Credeti ca notiunile de „patrimoniu“ si de „mostenire culturala“ vor suferi în viitor modificari de sens?

I.-A.P.: Este posibil sa se întâmple acest lucru, fiindca însasi realitatea înconjuratoare se schimba în ritm alert. Sa ne gândim ca înscrisurile tiparite în format de carte exista de la 1450 încoace (de pe vremea lui Guttenberg), dar ca de vreo doua decenii au intrat în declin. Ne napadesc cartile si revistele on line! Chiar bibliotecile clasice cedeaza locul celor virtuale. Obisnuiam sa ne referim cu piosenie la casa în care se nascuse cutare sau cutare om celebru, casa în care, eventual, functiona un muzeu. Azi casele sunt cu geometrie variabila, translatabile, comprimabile, efemere, iar oamenii, în plina „tranzienta“, îsi schimba resedintele frecvent. De aceea, multe dintre piesele care intrau în patrimoniul cultural prin traditie – documente (diplome), codice, carti, biblioteci, constructii, creatii aflate în manuscris etc. – nu vor mai exista, deoarece nu se mai produc, iar cele de demult vor fi tot mai rare si mai perisabile. Odinioara se stia ca opera de arta este perena, ca „viata este scurta, dar arta este lunga“ (Ars longa, vita brevis); azi sunt admirate opere de arta care dureaza câteva ore, de la sculpturi din parafina pâna la desene pe asfalt si de la castele de gheata pâna la tablouri complet vide. Cine poate spune ce va lasa patrimoniului cultural generatia copiilor sau cea a nepotilor nostri?

A.M.: Cum va raportati la alternativa nationalism-antinationalism în istoriografie si în actualitatea politica?

I.-A.P.: Am mai facut câteva referiri în acest sens, raspunzând unora dintre întrebarile precedente. Nationalismele de tot felul, ca si multe dintre antinationalisme sunt exagerari grave ale manifestarii sentimentului national. Acesta din urma este un lucru firesc! A iubi padurea, valea, strada, satul sau orasul, oamenii cu graiul lor, în preajma carora te-ai nascut si traiesti, este la fel de normal ca iubirea fata de parinti, fata de familie, de libertate, de credinta, de democratie. Omenirea nu a dus-o rau niciodata din prea multa iubire, ci din prea multa ura, din dublarea iubirii cu ura sau din lipsa iubirii. Viata cuprinde si iubirea de tara, alaturi de multe alte iubiri, si mereu va fi asa, chiar daca si conceptul de tara sufera dese schimbari. Istoria înseamna viata traita de catre oamenii care ne-au precedat. Ca urmare, dupa cum spunea Marguerite Yourcenar, dragostea pentru trecut este, în fapt, dragoste de viata! Prezentul este întotdeauna un moment, ne scapa printre degete si se transforma aproape instantaneu în trecut, iar viitorul este mereu incert. Ne ramâne de analizat trecutul, care este prezentul oamenilor de odinioara. Prezentul oamenilor care au trait în trecut este reconstituit de istorici sub forma istoriografiei, a scrierilor despre lumile revolute. E normal deci ca în istoriografie sa se reflecte si sentimentul national, parte integranta a vietii noastre si a înaintasilor nostri. A scrie cu suflet de român istoria românilor este un lucru absolut normal, daca nu pierdem niciodata din vedere aspiratia spre adevar, spre cel relativ, fireste, fiindca numai acesta ne e dat noua, oamenilor. Eroarea multor istorici – eroare din care decurg grave falsuri – este lipsa echilibrului, exagerarea voita, desprinderea din context a unor fapte si realitati, confuzia dintre eseu si scrisul istoric, dintre imaginatie si reconstituire veridica. Altminteri, scrisul istoric, ca orice produs intelectual, transmite mesaje, educa într-un fel sau altul, instruieste. E bine sa faca toate acestea cu responsabilitate pentru viitor, cu sete de adevar, cu iubire de oameni si, mai ales, cu multa bunatate. Dintre oamenii importanti sunt foarte rari aceia care, odata ajunsi mari, nu au încetat nicio clipa sa fie buni. Dar aceia putini care, mari fiind, au ramas si buni au facut istorie, au oferit modele, s-au nemurit!

A.M.: Considerati ca istoricul trebuie sa fie detasat sau implicat în actualitate?

I.-A.P.: Istoricul, studiind viata, trebuie sa fie implicat în actualitate. Nu poti întelege, pretui si restitui viata trecuta daca nu te implici în cea prezenta. Implicarile acestea sunt însa de multe feluri si nu exista o reteta de implicare general valabila. De exemplu, istoricul care „sta mereu la masa cu regii si voievozii“ (fiindca merge zilnic la arhive sa descifreze hrisoave emise de suverani, de exemplu) si apoi vine la catedra si le spune tinerilor povestea adevarata a vietii trecute se implica plenar în actualitate. La fel face si istoricul-participant, acela care îsi revarsa preaplinul experientei sale în politica, încercând sa regleze mecanismele puterii dupa retete verificate. Istoricii nu trebuie însa supralicitati! Sunt oameni ca toti oamenii, iar a spune ca istoricii pot prevedea viitorul este la fel de fals ca si cum ai spune ca medicii sunt nemuritori! Istoricii însa, cunoscând viata trecuta, pot întelege mai bine prezentul si pot oferi – alaturi de alti specialisti – solutii de vietuire, de convietuire, de trai demn si frumos. Ceea ce nu e putin lucru!

 

Organisme stiintifice
Membru al Comisiei de Istoria Relatiilor Internationale din cadrul Comitetului International de Stiinte istorice
Membru corespondent al Academiei Europene de Litere, Arte si Stiinte din Paris (din 1999)
Vicepresedintele Comitetului National al Istoricilor din România (din 2007)

Membru în comitete si consilii stiintifice

Institutul de Istorie „A.D.Xenopol“ din Iasi (din 2008)
Institutul pentru Cercetari de Istorie Sociala si Religioasa din Vicenza (Italia) (din 2006)
Institutul pentru întâlniri Central-Europene din Gorizia (Italia) (din 2005)
Muzeul National de Istoria Transilvaniei (din 2009)

Lucrari în colaborare
Rumänien. Raum und Bevolkerung – Geschichtsbilder – Kultur – Gesellschaft und Politik heute – Wirtschaft – Recht und Verfassung – Historische regionen
Istoria ilustrata a României
Monografia Comunei Taga – 2009, (coordonator Ioan Mârza)
Silviu Dragomir si dosarul Diplomei cavalerilor Ioaniti – 2009

Volume editate sau coordonate
Historia e rumanise – 2001 (în colaborare su S.Fischer-Galati si Dinu C. Giurescu) – editor
Istoria Transilvaniei, vol. I (pâna la 1541) – 2003 (în colaborare cu Thomas Nagler – coordonator
Patrimoniul cultural al României. Transilvania (în colaborare cu Marius Porumb, în limbile româna, engleza, franceza, germana, italiana) – coordonator
Istoria României. Compendiu – 2005 (coordonator alaturi de Ioan Bolovan) – editor
Memoriu topografic si statistic asupra Basarabiei, Valahiei si Moldovei, provincii ale Turciei în Europa – editor
Judetul Cluj, Kolozs megyel, Cluj County, Kreis Klausenburg – 2008 (împreuna cu I.Maxim Danciu)
Istoria ilustrata a României – (în colaborare cu Ioan Bolovan)
The History of Transylvania, vol II (din 1541 la 1711) – 2009, coordinator impreuna cu Thomas Nagler si Andras Magyari

7 comentarii pentru “„Sunt unul dintre aparatorii ideii de natiune si al realitatii care a generat aceasta idee“”

  1. decembrie 5, 2013 la 4:26 pm

    sunt absolvent de adm. publica si CUNOSC/ omul este bun dar natiunea este rea / omul e al cuiva de spunemin fel si chip / natiunea este a celuilalt numit
    in fel si chip / al meu va invinge pe al vostru / E MAI TARE /
    iertati ca nu scriu numele si prenumele poate-s prost si sunt pline „gardurile”
    de…

  2. decembrie 5, 2013 la 4:58 pm

    am citit ce a spus dl.profesor / NU SUNT ROMÂN / SUNT UN OM DE SEX:X,INALTIME:Y,PAR DE O ANUMITA CULOARE s.a.m.d. / ATÂT !
    Ce-i frumos place şi lui …
    Oricum nu va vorbi vreodata cu nimeni , dar poate îl va privi asa ca musai sa
    fiu fain ! Nu cum am vazut deunazi pe uliţa noastra om blond ,ochi albastri care purta strai murdar si puteaaaa de la 3 pasi departare.Il cheama Gheorghe
    si vorbeste romaneste. Mai la deal stiu pe Iulian . Brunet , ochi caprui,niciodata
    fara guler alb , rupe in 3 limbi si cântă cu verii lui „manele”. Gheorghe nu am auzit sa supere pe vreun.Iulian cam fură şi are copil din flori.Parcă e mai bun…

  3. decembrie 5, 2013 la 5:25 pm

    si au trait oamenii aceia linistiti , pana ce împăratul Negru o bătut pe cel Alb si
    au venit neamuri de peste mare si au şezut lângă localnici / când aceştia s-au trudit la pădure ori la conace „viniturile” s-au furişat la coteţe , cuibare şi hambare / asta mai treacă-meargă , dar când or fost luaţi şi prunci mai ales băieţi n-au mai răbdat sătenii / au lovit /unii au pierit ,alţii au plecat / cei rămaşi s-au trecut la obiceiuri de-ale noi / o vreme au vorbit mai multe graiuri
    după cum au încuscrit / cu munteni,cu ţărani,cu târgoveţi ori cu balaoacheşi /
    ba chiar la trecerea sub alt Dumnezeu au schimbat pe alt grai / azi urmaşii lor
    învaţă la şcoală în limba naţională de-acolo şi sunt mai „tuciurii” decât ieri /

  4. decembrie 5, 2013 la 5:59 pm

    urmaşii celor plecaţi de mult ,să găsească locuri prielnice unui trai după obiceiurile moştenite au avut parte şi de ce-au dorit şi de ce-au fugit / aşa că
    unii mai cu noroc s-au păstrat pe calea veche / alţii vrând-nevrând au cotit ba
    încoa , ba încolo / uite ce s-a întâmplat de-am ajuns a spune drept şi fără ocolişuri că pe Someş este nea Virgil(şaten,ochi albaştri reci),podgorean vestit,
    merge la „uniţi” şi cu amândoi băieţii rostuiţi cu fete din sat.Prin Bucovina dăm
    de badea Vasile(blond,ochi albaştri ca şi cerul dimineţii),pădurar straşnic,are copiii la oraş.Găsim lângă Curtea de Argeş pe domn Gicu,zidar din tata-n fiu , abia întors din Italia.

  5. decembrie 5, 2013 la 6:27 pm

    Iesim din România şi pe-aproape de Vidin(Bulgaria) locuieşte gospodarul Petea
    (leit dl.Gicu,brunet,ochii caprui),priceput grădinar,care duce roşii,ardei şi conopidă la cooperaţie pentru vânzare.Dincolo de Timoc este bătrânul Dragan ce ară cu tractor,seamănă cu semănătoare şi strânge în batoză.După ce a lucrat
    8 ani prin Austria toată viaţa s-a ţinut din cele 2 hectare de-acasă.Băiatul e plecat în lume şi are aceiaşi ochi verzi.Ne îndreptăm către Miazăzi,ca să vedem
    pe Kir Iani dintr-un cătun în Munţii Pind.Apoi pe Baş Adim din marginea oraşului Edirne.Unul în Grecia,celălalt în Turcia.Bruneţi „sadea” peste tot.Au bani mulţi şi aur.Sunt copii de negustori.

  6. decembrie 5, 2013 la 6:57 pm

    Toţi aceşti oameni vorbesc doar în limba ţării,unde trăiesc.Habar n-au de altul.
    Copiii lor cunosc şi limbi foarte răspândite oriunde.In amintirea tuturor este o
    poveste a „moşului şi babei” de la care au rămas cu numele şi avere.Poveste
    a unor oameni ce au părăsit un loc strămoşesc pentru o viaţă mai bună. Ei au
    căutat. Dacă le-a plăcut s-au oprit. Au făcut,ce au ştiut ,au vorbit,cum au ştiut
    şi s-au rugat,către cine au vrut.De-aceea : România – Serbia – Bulgaria – Grecia – Turcia ; româneşte – moldoveneşte – vlăheşte – machedoneşte – rumneşte ;
    român – moldovean – vlah – machedon – rumn ; creştin – musulman ; creştin
    „unit” – creştin ortodox – creştin pocăit ; MAI ALB – MAI NEGRU ; EUROPA !

  7. decembrie 5, 2013 la 7:09 pm

    Dl. profesor este rector. Inseamna ca va face treabă pentru scoală.
    Eu am pomenit oameni,fapte,întâmplări.
    Au fost,nu au fost.Cine ştie ?
    Dar dac-au fost e bine de adus aminte.
    Din respect !
    Dacă nu au fost,cer iertare !
    ————————————
    Un lucru nu-mi e clar ! Poate cineva mă lămureşte !
    Al-Rumn = Rumelia / deci (al)rumn=(a)rumân=(a)român ? / cine şi cum ne-a… ?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper