Suba, giubeaua si jupuirea

Un articol de ANDREI IONESCU

Amânam putin examinarea cuvântului stapân, de care am fagaduit sa ne ocupam data trecuta si desigur ne vom ocupa curând, pentru a ramâne în aria semantica a altor posibili descendenti ai moeso-goticului siponeis = discipol, si anume suba si giubeaua.

Alesi si trimisi sa propovaduiasca noua credinta, ucenicii au organizat primele biserici crestine si au ajuns adesea episcopi, conditie care s-a perpetuat în cuvântul jupân, cu sensul atestat în vechile noastre scrieri (la Coresi: „Jupânul Hârjilu Lucaciu, judetul Brasovului“ si Varlaam: „Zise catre judet, jupâne Pompilie“), prin care sunt desemnati marii dregatori, însotind uneori, ca în exemplele de mai sus, numele rangului detinut. Si nu numai la noi, ci în întreaga Europa crestina, ucenicii lui Hristos au ajuns episcopi, înalti demnitari ai bisericii, iar ulterior au fost investiti cu functii politice.
Gândindu-ne la aspectul vestimentar al primilor episcopi care au devenit jupânii de mai târziu, cred ca am putea situa în acea perioada a începuturilor vietii crestine originea unor cuvinte ca suba si giubeaua, care amintesc, prin anumite detalii de croiala si culoare, de straiele preotesti. Am în vedere o arie mai larga decât spatiul initial al evanghelizarii gotilor de catre Ulfilas, fiindca, dupa crestinare, cum stim, vizigotii patrund în Imperiu, unde sunt îndepartati cu abilitate de Constantinopol si dirijati spre Dalmatia si Iliria, provincii în care se stabilesc pentru o vreme ca federati. Din acea perioada cuvântul s-a putut raspândi cu sensul de pastor al comunitatii crestine în Dalmatia si Iliria, iar mai târziu a putut iesi la iveala la populatiile cunoscute sub numele de sârbi si croati, ca denumiri ale unor regiuni administrative, jupele, sau ca toponime, precum Sibenic, capitala regilor croati si scaun episcopal. Iar în sudul Frantei de astazi vizigotii au întemeiat un regat cu capitala la Toulouse, în veacul al V-lea, pe când franconii nu se crestinasera înca, epoca în care vestimentatia episcopilor a putut lasa urme în cuvinte ca jupe (la jupe d’une rédingote) si jupon.
Revenind la cuvintele românesti suba si giubea, cred ca putem gasi reminiscente ale vesmintelor preotesti în unele detalii revelatoare ale descendentei din moeso-goticul siponeis pentru anumite particularitati din îmbracamintea înaltilor dregatori din spatiul românesc medieval.
Sa ne amintim ca suba e o haina lunga si larga, purtata peste îmbracamintea obisnuita, mai ales de barbati. Dupa Moldovan (DA) suba „se poarta de regula pe umeri, îmbaierata pe grumazi (s.n.) si numai arareori se îmbraca pe mâneci“, amintind de odajdiile preotesti. Într-o alta descriere (Liuba – Iana) suba „e din panura de lâna alba sau vânata (s.n.) si e asa de lunga ca ajunge pâna la glezne (s.n.)“. Tot în DA ni se da stirea despre o tendinta pronuntata, consemnata de Saineanu, pentru „portul national: sube vânate, înlocuind caputul de postav“. Iar în sud-vestul Transilvaniei, suba înfundata e haina lunga de dimie, fara taietura în fata, care se îmbraca trecând-o peste cap. Cuvântul se afla si la sârbi, la croati, la maghiari, la ucrainieni, prin urmare în vechiul spatiu larg al simbiozei daco-romane si apoi romanico-germanice.
Cât despre giubea, e mai probabil ca turcii au luat-o de la populatia crestina pe care au gasit-o la Dunarea de jos când au cucerit Balcanii, si nu invers, cum se crede îndeobste.
În DA giubeaua e descrisa ca o haina larga de postav, adesea captusita cu blana, purtata pe vremuri de boieri deasupra anteriului (s.n.) si pe alocuri de tarani. Dupa care ni se da un exemplu din I. Negruzzi: „Avea antereu, giubeluta“ si sunt amintite dublete suba si jupon.
Un alt ecou posibil al moeso-goticului siponeis ar putea fi verbul jupui (cu variantele jupoi, jupoia, jepui, jupui), provenit din siponjan, verbul corespunzator. Cele mai apropiate de etimon sunt desigur jupoia si jupui.
Pentru a întelege aceasta evolutie semantica trebuie sa luam în seama primejdiile conditiei de ucenic al Domnului. Daca, pe de o parte, ucenicii au ajuns episcopi si ca atare s-au bucurat de cinstirea credinciosilor pe care-i pastoreau (baza evolutiei de la siponeis la jupân), pe de alta parte, însa, au fost victimele persecutiilor, la început din partea autoritatilor imperiale, în perioada pre-constantiniana, iar mai târziu din partea barbarilor care patrundeau în Imperiu. Martiriul lor a fost o jupuire. Ucenicii au purtat si ei, precum Învatatorul, crucea mortii si învierii. Înca de pe vremea lui Constantin, bazilicele aveau cripte pentru moastele martirilor.
Daca data trecuta am insistat asupra deosebirii dintre domn si jupân, acesta din urma nefiind domn si stapân al întregii comunitati, ci doar un stapân de mosii, un domn feudal, si pentru a marca aceasta deosebire ne-am slujit de un pasaj biblic (Matei 10, 24-25), de data asta ne vom opri la alte versete din Matei 10 în care accentul cade pe identitatea tratamentului de care vor avea parte ucenicii dupa rastignirea Învatatorului lor. Cei doisprezece apostoli trimisi la propovaduire sunt preveniti ca vor fi ca niste oi în mijlocul lupilor, ca vor fi bicuiti si vor fi dati pe mâna multimilor întarâtate: „Si va da frate pe frate la moarte si tata pe fiu, si se vor scula copiii împotriva parintilor si-i vor ucide. Si veti fi urâti de toti pentru numele Meu; iar cel care va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui“ (versetele 21-22).
Aceasta a fost, asadar, soarta ucenicilor, supusi la cazne si aruncati la fiare salbatice pentru ca nu se închinau zeilor pagâni, ci noului Dumnezeu, ai carui slujitori (skalkinassus) si martori (veitvods) se proclamau.
Ecouri ale muceniciei prin jupuire gasim în marturiile limbii peste veacuri. Sfâsierea sfintilor crestini de fiarele salbatice poate fi regasita într-o fabula a lui Grigore Alexandrescu, în care verbul folosit de poet este tocmai cuvântul aici în discutie „Câinii atunci sosira/ si-ngrab îl jupuira“.
A jupui mai înseamna a bate, a lovi, a maltrata, a persecuta, a jefui, a spolia. Reminiscente ale cuvântului de origine gasim si în expresii ca a jupui de viu, a jupui tapul, caci  ucenicii-preoti deveneau tapii ispasitori ai comunitatilor pe care le pastoreau.
Pâna târziu, în vremuri apropiate de noi, capeteniile crestine, care în ultima instanta îl slujeau pe Iisus Hristos, erau jupuite de dusmanii tarilor noastre. Turcul te taie, turcul te jupoaie, se spune în popor. Un episod istoric confirma si el ipoteza noastra. Potrivit relatarii lui Iorga, capetele lui Stefan Cantacuzino si Constantin Stolnicul „fura jupuite, umplute cu bumbac si trimise la Adrianopol“.
În sfârsit, ca sa-mi tin totusi pe scurt fagaduiala, pentru stapân propun ca etimon cuvântul moeso-gotic *stakein din compusul hleitrastakein, în latineste (din greaca) scenopedia, adica sarbatoarea Corturilor, când Iisus vine sa învete în templu (Ioan 7,2).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper