Scurtmetraje romanesti la ora Cannes-ului

Un articol de IOAN LAZAR

Sunt câteva motive ce ne îndreptatesc sa privim cu mai multa atentie evolutia scurtmetrajului românesc în ultimii ani. Productia a crescut, numarul premierelor atrage tot mai mult interesul organizatorilor de festivaluri, de la noi si de oriunde. Autorii acestor filme de metraj mediu sau scurt sunt de obicei tineri, multi la început de drum. Automat, mijloacele lor denota o fireasca prospetime. Nu poti sa nu tii seama de vointa de înnoire, de la teme la formule narative si stilistice.
În ce ma priveste, am dorit întotdeauna sa vad aceste creatii de scurta durata, fie ca apartin debutantilor, fie ca sunt semnate de nume deja cunoscute, unii autori de lungmetraje apreciate. Exista o rampa de lansare a lor si în România, prin câteva festivaluri specializate. Cu atât mai mult nu ai cum sa ignori participarea acestora la Cannes.
Vom începe cu filmele intrate în programul sectiunilor competitive, fara a lasa deoparte lista celor prezente la Short Film Corner, unele cu adevarat interesante.
„ÎN ACVARIU“
(„In the Fishbowl“)
de Tudor Cristian JURGIU
Producator: U.N.A.T.C.
„I.L. Caragiale“ Bucuresti
Genul: fictiune, comedie
Durata: 21 minute
Premiul al III-lea (ex aequo) la editia din 2013 a Festivalului de la Cannes
(sectiunea Cinéfondation)
Regia: Tudor Cristian Jurgiu
Scenariu si dialoguri: Tudor Cristian Jurgiu
Decoruri: Iza Tartan Sunetul: Ioan Filip Imaginea: Adrian Georgescu
Montajul: Dragos Apetrei Interpreteaza: Maria Mitu (Cristina), Ionut Visan (George)
Vom sublinia deocamdata succesul unei productii românesti premiate de juriul de la Cinéfondation prezidat de australianca Jane Campion.
Scurtmetrajul de scoala (U.N.A.T.C.) „În acvariu“ i-a adus autorului acestuia, Tudor Cristian Jurgiu, un binemeritat premiu al treilea (ex aequo), alaturi de productia ceha „Pandy“. Premiul înseamna, pe lânga recunoasterea valorii artistice, si o suma de 7 500 euro.
Premiul întâi i-a fost atribuit filmului „Needle“, semnat de Anahita Ghazvinizadeh, care a reprezentat The School of the Art Institute din Chicago (S.U.A.), si a fost însotit de un cec în valoare de 15 000 euro. Mai mult, prin aceasta se asigura autoarei certitudinea ca primul ei lungmetraj artistic va fi inclus în programul Cannes-ului. Pe locul al doilea s-a situat scurtmetrajul „En attendant le dégel“ de Sarah Hirtt, reprezentând INSAS din Bruxelles (Belgia), premiul însemnând 11 500 euro.
Ceremonia de premiere a avut loc la Sala „Bunuel“ si a fost urmata de proiectia filmelor premiate. Juriul a luat deciziile în unanimitate, felicitându-i pe tinerii realizatori pentru „excelenta si maturitatea expresiei lor cinematografice“. Titlurile premiate au fost alese dintr-un numar de optsprezece, preselectia la Cinéfondation facându-se dintr-un total de 1550 candidati venind din 277 de scoli de cinema. Succesul scolii noastre de film este astfel cu atât mai de apreciat cu cât confruntarea de la Cannes se constituie într-unul dintre cele mai dificile examene internationale pentru tinerele talente.
„În acvariu“ radiografiaza dinamica sentimentelor si a comportamentului unui cuplu tânar, doi studenti, Cristina (Maria Mitu) si George (Ionut Visan), captivi în propria iubire. Momentul îl gaseste pe autor într-o perioada fasta, apropierea debutului în lungmetraj. „Câinele japonez“, a carui premiera e de asteptat cu interes, are în distributie doi actori remarcabili din doua generatii: Victor Rebengiuc si Serban Pavlu. Mai trebuie sa tinem seama si de faptul ca „În acvariu“ vine dupa participarea la Cannes, la Short Film Corner, cu „Nunta lui Oli“ (2008). Scurtmetrajul a atras atentia prin forma lui de dialog la distanta. Instalarea unui skype face posibila statuarea virtuala a participarii vizual-auditive la „nunta lui Oli“, fiul plecat în America. Invitat cibernetic, ramas în România, tatal (jucat de Adrian Titieni în nota cunoscuta, de bucurie amestecata cu amaraciune si resemnare), este somat de departe sa ia parte la o convorbire cu cuscrii si nora de peste Ocean. Era si în „Nunta lui Oli“ o oscilare între satisfactie si tristete, o continua ezitare între cei doi poli ai trairii unui sentiment patern si filial.
Nici în „În acvariu“, nici în „Nunta lui Oli“, însa, cineastul nu mizeaza pe emotie. Nu supraliciteaza afectiv. Filmul e „rece“ si, cum declara undeva tânarul cineast, nici nu pare interesat de altceva decât de articularea discursului, considerând emotia drept o forma de „expirare“, de acceptare a perisabilitatii.
Subiectul se prezinta ca o regenerare continua, o reciclare a uneia si aceleiasi stari în locuri si situatii diferite. Cristina si George sunt studenti. Fata îl trimite insistent acasa, dar baiatul nu se hotaraste usor. Are de recuperat un dictionar, necesar la urmatorul examen. Ar vrea sa-i intre în voie fetei. De aceea si recunoaste ca a citit o nuvela („O zi desavârsita pentru pesti“) de Salinger. „De ce ai zis ca ai citit-o daca n-ai citit-o?“, îi reproseaza fata. Baiatul bate mereu în retragere: „Îmi pare rau ca n-am citit-o“. Tânarul pleaca, totusi, iar fata, astfel trezita la realitate, îi ia urma, alearga dupa el. Îi face surpriza de a ajunge înaintea lui acasa. Când deschide usa, ia nota de musafirul nepoftit, ascuns sub o masa. Acum el este cel care vrea sa o dea afara. Nu reuseste. Fata are argumente mai tari. Ajung din nou în patul tot mai neîncapator pentru un sir prea mare de împacari si despartiri, de certuri din nimic si pentru nimic.
Cineastul ne arata ceva, dar nu pentru a povesti, în sensul de a desira factologic întâmplarile. Se simte ca vrea sa spuna altceva decât banala sicanare. Personajele par actorii de proba, carora li se cere sa faca altfel unul si acelasi lucru. Regizorul marturisea ca filmul a avut o varianta digitala, cu alti interpreti, la o vârsta mai mare decât a celor de acum. Tandemul a fost încredintat initial Ioanei Anton si lui Andrei Metein. Cu Maria Mitu si Ionut Visan pare a se apropia mai mult de fragilitatea subconstiena a unui mod de a fi simptomatic prin acest flux-reflux pe cât de socant, pe atât de excentric si de lipsit de motivatii. Vad în acest tangaj o alta ipostaziere a vointei, nu atât de stil, cât de exprimare a inexprimabilului, în genul în care Adèle din filmul lui Abdellatif Kechiche, încununat cu Palme d’Or, identifica în „Viata Marianei“ de Marivaux, o alta forma a existentei sale, purtata de un ceva invocând un altceva, un exces dificil de catalogat si de definit.
Obiectele vin în filmul lui Jurgiu ca exprimari ale unei infrastructuri interioare. Fiecare este robul propriei indecizii. Atât Cristina, cât, mai apoi, si George, contaminat la rândul lui, se hotarasc anume spre a se dezice în secunda urmatoare de intentia precedenta, fiecare oglindindu-se în nehotarârea orgolioasa si bizara a celuilalt. Este jocul erotic scos din naftalina consacrata a „razboiului sexelor“, înteleasa ca abordare traditionala, explicita.
Jurgiu se încumeta a fi livresc în maniera citatului de titluri. Si el parafrazeaza, anticipând dialogal o imagine alegorica. Se vorbeste despre ziua desavârsita pentru pesti spre a ne arata reversul medaliei – ziua total nedeslusita pentru tinerii îndragostiti. Filmul contine si un „expozeu“ reificat, acvariul propriu-zis, cam tautologic inclus în discurs, desi regizorul o ia si aici pe ocolite, nu face trimiteri puerile ori scolastice, dar subtextul devine revelatoriu la modul turnesolului. Arunca personajele precum pestisorii în apa confiscata spre a le conferi valori simbolice. Sunt ezitari la nivelul discursului, în dorinta de a supralicita stilistic construirea semnificatiei. Ca alegorie, acvariul se transforma în creuzetul ambiental adecvat: iluzia de a fi liberi, în conditiile evidentei captivitatii. Cei doi sunt victimele propriului fior existential. Ceva anume îi domina, nu doar pe ei, ci si sentimentele, confuze si contradictorii.
Daca Flaubert, ca sa trecem la un alt prozator, considera ca stilul e omul (scriitorul), iata, un tânar autor oradean tine sa schimbe truismul, atragând atentia ca personajele fac stilul.
„O UMBRA DE NOR“
(„Shadow of a Cloud“)
de Radu JUDE
Productia: Hi Film Productions
Genul: drama
Durata: 30 minute, color
Regia: Radu Jude Scenariul: Florin Lazarescu Imaginea: Marius Panduru Sunetul: Dana Bunescu Decoruri: Augustin Stanciu Montajul: Dana Bunescu Interpreteaza: Alexandru Dabija (Florin Florescu), Olga Taisia Podaru (Doamna Pietreanu), Serban Pavlu (Cornel), Mihaela Sîrbu (Eugenia)
Si Radu Jude se raporteaza la un text preexistent. Viata pacatoasa trece ca o „umbra de nor“, dupa cum glasuieste un preot adus la capatâiul unei muribunde. Regizorul nu este un începator, iar felul lui de a trata realitatea presupune de fiecare data o infuzie parabolica. Pâna la urma, „o umbra de nor“ este metafora unei stari de spirit. Metafizic, lucrurile stau asa. Sociologic – iar studiile de aceasta natura sunt tot mai mult specialitatea acestui cineast, atât de racordat la cotidian –, si Radu Jude investigheaza forma infrastructurala a unei incizii în imediat. Preotul (pentru a carui interpretare a fost convocat regizorul Alexandru Dabija, debutând mai mult decât convingator ca actor) se resemneaza la confruntarea cu fiica vârstnicei care moare la scurt timp dupa împartasanie. De fapt, i se ceruse o rugaciune de supravietuire. Când revine la capatâiul decedatei devine evident ca lucrurile se agraveaza. Cearta din apartamentul de bloc îl obliga sa se retraga. Caldura mare, monotonie, rutina. Pleaca încarcat cu povara unei vinovatii ce nu-i apartine.
Subiectul e banalizat, iar emotia transforma apartamentul de bloc într-un viespar. Regizorul arata din nou un peisaj familial, pe care îl stim de la primul lui scurtmetraj, excelent, altminteri, („Alexandra“, 2007), continuat în strada („Cea mai fericita fata din lume“, 2011), spre a fi reluat într-un decor al dezastrului conjugal („Toata lumea din familia noastra“, 2012). Încearca si aici sa patrunda dincolo de aparenta unei zile toride. O face cu alte mijloace în prima parte, invitându-ne sa-l urmarim pe preotul Florin Florescu în timpul unei misiuni monahale, strabatând Bucurestiul aglomerat la o ora de vârf, pentru a ajunge la soacra lui Cornel, o cunostinta mai veche. Moartea batrânei complica situatia, aruncând povestea într-un derizoriu al lucrurilor efemere. Somnul profund al altora produce monstrii în imaginarul conjunctural al celor ramasi în viata. Contrastul acesta indica adevarata tinta de profunzime.
Actorii sunt, de fapt, pionii unei existente în general marginite. Personajul lui Dabija nu este doar un oarecare slujbas al Domnului. Regizorul devenit interpret de cinema stie unde sa-si duca personajul – evident la o întelegere superioara a celor lumesti. El priveste, ca sa zic asa, dinspre neantul ce ne cuprinde pe toti, pe când Cornel si mai ales consoarta acestuia (Eugenia) contribuie cu surplusul lor de protocol marunt. Se adauga indecenta afisata zgomotos, întâi din off, apoi direct.
Altminteri, cei doi soti devin reeditarea genului de tandem ce-l preocupa cu consecventa pe cineast. Cuplul este fracturat, uzat, lipsit de afectiune. Obiectele sunt din spatiul ambiental, cu strâmtorarea proprie unei locuinte mici cu multi locatari sau cu invitati ocazionali. Interioarele au aura lor specifica. Se simte apropierea mortii, dar pasim si pe terenul paratextual, în orizontul ce însoteste profesiunea religioasa. Preotii dau si ei socoteala de cheltuirea banilor, pot intra în încurcaturi daca folosirea lor nu este în scopul permis de lege, cum întelegem la unul dintre popasurile cotidiene ale personajului.
Narativ, filmul este construit ca un road movie al stereotipiilor ecleziaste. Semnificatia este anume acoperita ca de „o umbra de nor“, într-un circuit al automatismelor. Actiunile noastre sunt sfarâmate ca boabele de nisip din apa marii. Semnificatia de profunzime se orienteaza catre aceasta dinamica a nimicului, uneori a nimicului ce se da în spectacol. De aceea cred ca, de asta data, Jude a tinut sa ofere si un pol al echilibrului, invitând la reflectie dincolo de reprezentatia generata de apropierea clipei celei din urma. Avem un personaj chemat la chemarea mortii, obisnuit sa ia lucrurile asa cum sunt, plasându-le mereu, firesc, sub semnul efemerului. Si mai avem, pe de alta parte, o reprezentare a suficientei zgomotoase, dovada neîntelegerii acestor comandamente, ale vietii si mortii.
Însotindu-si personajul în periplul lui estival, diurn, regizorul are delicatetea de a se apropia, în repetate gros-planuri, de chipul actorului sau special. Ai impresia ca Dabija i-a citit în prealabil pe clasicii teoriei montajului si, mai ales, ai ilustrarii cinematografice a figurii umane. Desi debuteaza aici ca actor de film, altminteri super-activul meu coleg de studentie are puterea interioara de a exprima concentrarea personajului sau asupra trecerii „umbrelor de nor“ peste viata celor grabiti si neîntelegatori. Jocul lui este aproape o revelatie. Arata ca stie sa si taca, de fapt sa joace tacerea, interiorizând-o. Stilul lui de a fi sobru, concis, de a accepta scuipatul si palmele celorlalti, face parte dintr-un ritual al stapânirii de sine. Identificam prin aceasta si replica unui rafinat discurs audiovizual al conotarii stilistice, auctoriale, marca Jude, desi, una peste alta, „O umbra de nor“ nu ar putea fi considerat filmul lui cel mai bun.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper