PP = Puterea Prejudecatilor sau Povestea Povestilor

O stire de presa, înghesuita între marile „evenimente“ ale sfârsitului de iunie, anunta cã, la o scoala din judetul Timis, premiantilor din clasa a IV-a li s-a dat ca premiu o editie din operele lui Ion Creanga care continea si o scriere exclusa, de obicei, din cuprinsul scrierilor marelui humulestean, dar cunoscuta degustatorilor de literatura mai dedati cu scrierile acestuia, „Povestea povestilor“.
„Corozivele“  lui Creanga au fost ocultate, dintr-un soi de pudoare ale carei resorturi le desluseste sagace criticul Valeriu Cristea într-o scriere sclipitoare, intitulata „Dictionarul personajelor lui Creanga“, Editura Fundatiei Culturale Române, 1999, p. 262-263, sub „Ionica“ – „Povestea lui Ionica cel prost (poreclit si Irimiea)“: „Eroul uneia din cele doua povestiri licentioase (…) ale lui Creanga, capodopere tinute, în chip absurd, sub obroc de atâta amar de vreme de catre o cenzura mai strasnica decât cea politica, a falsului bun-simt nu doar agresiv, ci si tiranic (o tiranie ce se exercita de peste 120 de ani), razbatând o singura data la lumina tiparului – într-o editie a lui G.T. Kirileanu din 1939 – în numai 50 (cincizeci) de exemplare, fata de milioanele (subl. aut.) de exemplare în care au aparut celelalte povesti si povestiri ale scriitorului…“. Aici, ca si în articolul din „DGLR“, vol. C/D, s.v., pp. 441-453, semnat V. Cr. = Valeriu Cristea) sunt date lamuriri cu privire la împrejurarile producerii celor doua „povesti“, care au fost citite cu mare succes de Creanga la aniversarile Junimii, în 1876, respectiv 1877 si 1878 („Scrisa de Ioan-Vântura-Tara, în Iasi, la 22 Octombrie 1876 si dedicata caracudei din Junimea îmbatrânita în zile rele, la prilejul aniversarii a treisprezecea, numarul dracului“). Cele doua naratiuni „au înfruntat timpul… printr-un soi de vesel samizdat, procedeu la care recurg scrierile interzise, indiferent pe ce motiv si de catre cine“ (Cristea 1999, 263). Una din formele moderne pe care le-a îmbracat samizdatul a fost, prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, înregistrarea, pe banda de magnetofon, a „Povestii povestilor“, în lectura actorului Tudorel Popa, înregistrare care mergea foarte bine la schimb în anumite medii. (Astazi, Internetul e mult mai eficient, nu doar textul se obtine cu un singur click, dar si variante dramatizate, ilustrate etc.)
Dupa decembrie 1989, cele doua naratiuni, dar mai ales „Povestea povestilor“, s-au tiparit în tiraje nestiute, de edituri fara nume si fara editori (e.g. Ion Creanga, „Povesti «corosive»“, Supliment „Convorbiri literare“, 1990, pe hârtie de ziar, si o alta, de lux, cu ilustratii de Ion Iacob, Editura Humanitas, 2006). Si tot dupa decembrie 1989 a început si „exegeza“, la vedere, a celor doua naratiuni, desi referiri la ele, în contextul operei scriitorului, nu lipsesc din monografiile sau studiile de sinteza dedicate acesteia.
În cercetarea fundamentala, meticuloasa si serioasa despre „Povestile lui Creanga“, Ovidiu Bîrlea se ocupa, pe numai 4 pagini, în cap. V, de „povestile licentioase“, notând, în stilul lui sobru si doct, câteva observatii esentiale pentru întelegerea acestui fel de scrieri. Întâi vechimea ancestrala a unor astfel de „povesti“, functia lor în vechile societati arhaice, trecerea de la ritual la licentios sau chiar pornografic, ceea ce le situeaza acum, scrie Bîrlea, „în afara bunei cuviinte… ca manifestare a unui libido nesatisfacut“. Parerea ca numai „unii intelectuali, dotati cu o larga cuprindere si întelegere a manifestarilor umane, s-ar putea apropia, în oarecare masura (subl. mea – N.C.),  de sensul lor arhaic si de semnificatia lor de odinioara…“, conduce la concluzia ca, la una mie noua sute saizeci si sapte fix!, „corosivele lui Creanga ramân nepublicabile“ (Bîrlea 1967, 130).
Din perspective cu totul diferite sunt privite cele doua povesti de exegeti mai noi ai operei lui Creanga, între care Valeriu Cristea – acesta publicase un volumas introductiv, „Despre Creanga“, Editura Litera, 1989, 119 p., în care nu am detectat nicio trimitere la „corozive“, sau poate mi-a scapat mie, la lectura. În acelasi an a aparut si studiul de larga eruditie al lui Vasile Lovinescu, „Creanga si Creanga de aur“, Editura Cartea Româneasca, 1989, 408 p., dar care se afla „în curs de aparitie“ la editura la care a si aparut, înca din 1984, atâta timp cât doua fragmente, despre „Capra cu trei iezi“ si „Soacra cu trei nurori“ apar în Almanahul „Luceafarul“ din 1985, pp. 97-102. Studiul lui Valeriu Cristea va fi  dezvoltat în „Dictionarul personajelor lui Creanga“, Editura FCR, 1999, 373 p. si folosit ca baza documentara pentru articolul, amplu, din DGLR, C/D, 2004, citat mai înainte. În acelasi an vede lumina tiparului scrierea lui Sorin Th. Botnaru, „Noua interpretare a operei lui Ion Creanga“, Editura Romcartexim, 1999, 364 p., urmata de Dan Gradinaru, „Creanga“ (monografie), Editura Alfa, 2002, 476 p., de Ion Pecie, „Phallusiada sau epopeea iconoclasta a lui Ion Creanga“, Editura Paralela 45, 2011, 276 p.
Valeriu Cristea se ocupa de personajele celor doua naratiuni, în ordine alfabetica, desigur, „Ionica“ – „Povestea lui Ionica cel prost (poreclit si Irimiea), cu o multime de observatii pline de înteles, cum ar, fi de exemplu, apropierea dintre el si Stan Patitul, amândoi fiind, zice criticul, „orfani de mici, venetici si saraci“, conditii care trimit nu doar catre niste clase sociologice, ci, consider eu, antropologice (orfanul, strainul, „celalalt“).
Personajul din „Povestea povestilor“ este înregistrat ca „Taranul“, Creanga însusi neacordându-i nici un nume si nici un determinant (etnic, local, psihologic etc.) în titlul povestii, dar pe care îl caracterizeaza în fel si chip: „mojic mascaragios“, „ticalos“, „al dracului“, „îndracit de nacaz“. Exegetul muta, oarecum, accentul de pe personajul central al povestii pe relatia lui cu sacrul, reprezentat  de cele doua personaje emblematice ale panteonului crestin, Hristos si Sfântul Petre (Petrea, în redactia lui Creanga), aduse pe pamânt, ca doi simpli drumeti, ca si în snoavele si legendele populare românesti, si insista pe „necredinta lui funciara“.
Din perspectiva socio-etica din care priveste Sorin Th. Botnaru „Povestea povestilor“, aici ar fi vorba despre un „antierou“ si despre „degradarea simbolica a realitatii“: „Pentru Creanga, taranul acesta ateu, materialist, nu exista decât ca instrument de creare si raspândire a unei viziuni depreciatoare asupra realitatii. s…t Aproape toti oamenii din aceasta poveste sunt antieroi si reprezinta o lume cazuta definitiv în pacatul materialismului hedonist“ (Botnaru 1999, 260).
Doct si îmbibat de noile orientari din critica si teoria literara, Dan Gradinaru, „Creanga“ (monografie), Editura Allfa, 2002, înscrie, în cap. 13, din Partea a treia, intitulat „Sex“, câteva consideratii despre „povestile deochiate“, pe care le comenteaza dintr-o dubla perspectiva, odata psihologica, tinând de natura „scindata“ („artistul în doi timpi“, p. 308) a prozatorului, care  ar fi decis ca într-o parte a operei sa lase „sexualitatea sa se ghiceasca, siart în alta parte a prozelor sale Creanga le «trânteste» de-a dreptul“, a doua oara din aceea a relatiei operei cu destinatarul, cu cititorul. Dan Gradinaru crede ca „pe acestia, pe cei din clasa superioara îi supune, îi patrunde sexul si în cele din urma îi stapâneste, îi anihileaza Creanga. Râsul acestora, satisfactia de a asculta asemenea povesti de spus doar între barbati, ascundset, nestiuta, înfrângerea, gustul amar al insuccesului si mascariciul se razbuna, folosindu-se de cuvânt si context lingvistic, fara consideratie nici mila“, observatii ce trebuie luate sub beneficiu de inventar. Asta despre „Povestea lui Ionica cel prost“. Cât despre „Povestea povestilor“, ochiul criticului orienteaza fasciculul de raze mai ales asupra celui de al treilea „beneficiar“ sau „victima“ a „papusoiului“ produs pe ogorul blestemat/binecuvântat al taranului, popa, episod în care Dan Gradinaru vede, interogativ, „exprimarea mai mult sau mai putin voalata a unui homosexualism latent sau manifest“ la Creanga si, mai larg, la „tagma preoteasca“. No comments!
Dedicata integral povestilor corozive si licentiosului din opera lui Creanga, „Phallusiada sau epopeea iconoclasta a lui Creanga“, de Ion Pecie (Editura Paralela 45, 2011) ar fi, cu vorbele autorului, „povestea stiuletelui buruenos, îmbojorat si bolborosind de dorinta, crescut în taina si abandonat în padure. Sa recapitulam sirul întâmplarilor narate pâna aici: blagoslovenia pripita scapata din gura de Iisus, raspândirea subversiva a matarângilor în iarmaroc si în împrejurimi, închipuluirea trecuta în contul cucoanei care beatifica falusul cumparat; apoi blestematiile din ultima parte a povestii: participarea jupânesei, devenita preoteasa a placerilor orgiastice, la taina botezului, în calitate de nasa, instituirea relatiei nefiresti, nasa pagâna, care se închina la chipul cioplit – fini crestini, preotul fiind slujitor al bisericii“ etc. (p. 118).
Cum se vede chiar din acest rezumat, o multime de sugestii antropologice: forta fondatoare a cuvântului, sacralizarea obiectului pacatului, al placerii, animizarea, însufletirea prin cuvântul rostit a papusoiului încarnat si dezanimarea lui tot prin mijlocirea cuvântului, sincretismul pagân – crestin, întelepciunea perversa a babei care dezleaga taina recoltei, dându-i o întrebuintare practica, macar ca pacatoasa.

Rezulta de aici o colosala cunoastere, întelegere si capacitate de transfigurare artistica a datului antropologic, care ma fac sa-i atribui lui Creanga calitatea de antropolog avant la lettre. Tot de zona antropologicului tine si ludicul, jocul, jucatul (cu cuvinte, cu ascultatorii, cu cititorii, cu criticii de mai târziu…). Creanga antropolog, pare a fi o gluma. Dar frecventa, densitatea aluziilor sexuale în întreaga lui opera, nu numai în cele doua „corozive“, ci chiar si în „Amintiri din copilarie“, în povesti si povestiri (un „inventar“ cuprinzator la Ion Pecie, op. cit., p. 41, „un izomorfism erotic: cânepa-sac(1) –femeie“, p. 45, „Ionica si lâna de aur“, p. 51, „Alt izomorfism erotic – gard, oiste, gradina, papusoi“, p. 126, „Mosul cu cocosul si regimul falocratic“ etc., etc.) ma fac sa trec cu vederea interpretarile tinând de psihologia autorului, de relatiile fostului preot cu lumea mireana, de apetiturile si habitudinile lui erotice, ca si de consideratiile de psihologie abisala, marca Freud si urmasii, si sa ramân la parerea (nu e deocamdata o convingere, ea trebuie demonstrata) ca Ion Creanga, ca si marele lui prieten, Mihai Eminescu, ca si I.L. Caragiale, pe cai diferite, desigur, aveau o mare deschidere catre interpretarea antropologica a lumii. Si ca, la vremea lor, gândeau foarte modern, atâta vreme cât un antropolog de cea mai mare importanta în stiintele omului si un filosof al culturii primitive si populare, Claude Lévi-Strauss, include, între cele „trei mari probleme ale lumii contemporane (subl. mea – N. C.)“, pe primul loc, „sexualitatea“, urmata de „dezvoltarea economica“ si „gândirea mitica“ (Claude Lévi-Strauss, „Antropologia si problemele lumii moderne“, Polirom, Colectia Plural, 2011, pp. 75-198). Sigur, zicând „sexualitate“, Lévi-Strauss se întoarce la prima lui iubire, relatiile de rudenie, folosite în societatile vechi, primitive ca sa defineasca „apartenenta sau neapartenenta la grup. Multe din aceste societati le refuza popoarelor straine calitatea de fiinte umane“  (p. 78). Lectia pe care Vasile si Catrina i-o dau lui Ionica cel prost „veneticul“ este un rit de integrare, pe care „strainul“ îl trece cu succes, asa cum „Povestea povestilor“ sau Povestea organului al carui nume nu poate fi rostit în public la Academie, poate fi citita ca o antilegenda a porumbului, papusoiului, cucuruzului, primit cu neîncredere si reticenta de cultivatorii români de acum vreo doua secole si ceva. Sa notam în încheiere ca, într-o varianta soft si short aflata în manuscrisele lui Creanga, planta rasarita în urma blagoslovirii este castravetele, un alt substitut metaforic, în limbajul popular, al aceluiasi madular omenesc.
Dar cu aceasta nu am rezolvat problema ridicata de premierea elevilor de clasa a IV-a cu o editie „completa“ a scrierilor lui Creanga. Respectând normele deontologice, „sursele“ nu au indicat editura care a publicat, într-un numar redus de exemplare, se zice, cele doua povesti. Ramâne în picioare o prejudecata majora: Creanga, autor pentru copii. Si, la fel de presanta, aceea a editarii marilor clasici, a valorificarii lor tipografice. Un fapt marunt, consemnat la rubrica „diverse“, poate sa se transforme într-o dezbatere serioasa pe teme majore de educatie, politici culturale, literatura…

Notã:
1. „Chez les Boruya patrilinéaires, la femme n’est pas considérée comme la génitrice de ses enfants. C’est l’homme qui fabrique en elle un fœtus de son sperme, et c’est le Soleil qui transforme le fœtus en enfant humain. Le ventre de la femme este un «sac» (subl. mea – N. C.) où se développent les actions conjuguées de l’homme et du Soleil, les deux géniteurs de l’enfant“, Maurice Godelier, „Métamorphoses de la parenté“, Fayard, 2004, p. 119.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper