Modernismul – document si fantasma

Un articol de TEODORA DUMITRU

Sursele modernismului romanesc. Modernismul prelovinescian

 

In presa culturala si generalista româneasca de dinainte de 1921, vehicularea conceptului de modernism – chiar in faza in care nu exprima un concept cu o identitate semantica ferma, ci mai mult suma unor ocurente difuze, utilizate in variatie libera cu „modern” sau „nou”, conform ultimelor cuceriri ale stiintei si civilizatiei –, nu e câtusi de putin o raritate.
Inca din 1880, de pilda, uzul termenului modern/-ist era destul de larg, acceptia pozitivanta sau peiorativa variind dupa context: „Placerea ce am simtit cetind aceasta poema eroica a mai avut un izvor: limba aceea româneasca, care poate nici de 15 cuvinte moderne nu e schimonosita” („România libera”, nr. 788, 16 ianuarie, 1880). Aici, „modern” e peiorativ. Nu si in sectiunea publicitara a aceleiasi publicatii, unde sunt laudate: „Costume complecte, in jaquete, redingote si sacuri – calitati diferite, nuante placute, croiala moderna”; „Blanurile pentru barbati si dame – lucrate foarte solid si modern” de la magazinul „La Ursul Alb”. Intruzia „modernului” in limba si literatura nu e, deci, primita cu aceeasi generozitate ca in segmentul economic-comercial al publicatiei. In „Convorbiri literare”, nr. 2, 1 februarie 1897, dupa o stire privind revista „Monde moderne” – „o publicatiune parisiana de felul numit magasine de Inglesi” –, in articolul „Iarasi toponime”, D. Dan se serveste de cuvântul „modernism” pentru a respinge o traducere fantezista a lui Hasdeu – Kotofleant prin Gotofreant (de la Goti+Franci): „Unde vede d-1 Hasdeu archaism Goti, Franci, d-1 G. Weigand, mânat de sincera dorinta de a gasi adevarul, este silit sa vaza in Kotrofleant, ceea ce este intr-adevar: modernism, cartofi: «in versul batjocoritor ce se striga nemtilor: Neamt, Neamt, Kotofleant, este ascuns cuvântul Kartoffel, caci ‘Kotofleant ’ insemneaza ‘Kartoffelpflanze  ’»” – „modernismul” vizat aici fiind de natura lexicala (neologism). In „Foaia populara”, nr. 14, 2 aprilie 1900, pe primele doua pagini troneaza proza „Coada dracului”, de un anume I.D. Manolache: „Multa vreme a ratacit Diavolul asa in nestire, far sa-si fi dat inca de capatul planului sau. Iar, de la un timp, cât era el de incapatânat, nu-i mergea bine in pustie; ba, se plictisea cum e mai rau: un «modernist» de-ai nostri nu l-ar fi intrecut …”. In acest caz, e limpede ca termenul „modernist” (cu ghilimele) se specializase deja in desemnarea ironica a unui poet/ scriitor din scoala simbolisto-decadenta a lui Macedonski.
In „Moda noua”, nr. 4, 23 ianuarie 1904, „modernismul” e revendicat si in coafura&design vestimentar – insa cu unele precautii, caci segmentul vizat e totusi unul comercial, iar „modernismul” netemperat poate indeparta clientii mai conservatori: „Tricorn fantezie, pentru baluri costumate.  – Parul este dispus in mod original. Se recunoaste ceva modernism, stilul insa e indestul de conservat ca sa reproduca epoca tricornurilor”. In 1910, „modernismul”, iesit din faza auroral-difuza a desemnarii novitatii plurivalente, incepe deja sa fie decodat ca ideologie si asociat cu unele masuri sociale si economice care vor stârni destule conflicte in anii urmatori. „Revista economica”, nr. 12, 19 martie 1910, de pilda, agata „modernismul” de feminism (calificatie suficienta pentru a devoala o directie de stânga, socialist-democrata): „…azi, când pretutindenea principiul este sau ar trebui sa fie, ca in interesul unui progres real conducerea bancilor ar trebui sa se incredinteze la specialisti, se gaseste o banca, care intr-un avânt de modernism, isi alege in directiune o femeie si inca absolut nespecialista in materie de economie si finante”. (Nota bene, cuvântul utilizat e modernism – nu unul care sa desemneze favorizarea relatiilor personale, in genul nepotismului, mai degraba adecvat in speta comentata, unde femeia promovata e dovedita „nespecialista” – facând vizibil accentul polemic al autorului impotriva modernismului-ca-feminism, si nu a proastei selectii profesionale, care, in fond, putea promova si un barbat „nespecialist” in finante, fapt ce ar fi trecut probabil mai putin semnalat, caci mai „traditionalist”).
Deosebit de importanta in specializarea uzurilor autohtone ale conceptului de modernism, dar si in „sincronizarea” acestora cu Vestul european si Estul slavofon este revista „Viata Romineasca”, al carei atu major in comparatie cu alte publicatii românesti este profilul sau enciclopedic, umanist, dar si stiintist, dublat de fervoarea comentariului de actualitate abordând cele mai recente aparitii editoriale straine si cele mai noi dezbateri din viata culturala, sociala, politica sau economica a momentului, cu o sfera de interes ce depaseste cu mult europocentrismul altor publicatii românesti, mergând pâna spre Statele Unite si Japonia.
In „Viata Româneasca”, an I, vol. I, 1906, la „Cronica pedagogica”, I. Botez alege, de pilda, vocabula „modernist” pentru a se referi la absolventul unui Liceu „modern” (de limbi moderne). In nr. 3, martie 1908, „Viata Romineasca”, rubrica „Revista revistelor” comenteaza articolul lui Paul Göhre – „Modernismul” (aparut in „Sozialistiche Monats-Hefte”, martie 1908): „Lupta in jurul modernismului a devenit asa de violenta, incât a inceput a interesa si alte cercuri in afara de cele catolice si de aceea autorul isi propune a-i schita pe scurt istoricul. Modernismul inseamna incercarea indrazneata de a revolutiona complet dogma catolica si stiinta scolastica pe care ea se razema. El vrea ca prin ajutorul stiintii moderne sa mareasca din nou influenta catolicismului asupra omului modern. …” Publicatia ieseana e pusa la curent in ce priveste scandalul „modernismului” teologal din sânul Bisericii Catolice, soldat cu emiterea enciclicei Pascendi a Papei Pius al X-lea, si ofera comentarii la zi. Specializarea teologica a conceptului de modernism a fost, prin urmare, inregistrata cu promptitudine de presa româneasca (in aceeasi speta teologala, abatele Loisy va fi numit „reformator modernist”, v. „Viata Romineasca”, nr. 3, martie 1909, iar in „Viata Romineasca”, nr. 7, iulie 1910, la o noua „revista a revistelor”, la dosarul „modernismului” teologal se adauga un comentariu nou, via publicatia franceza „La Revue”, unde Gaston Rion facuse un „bilant al modernismului”: „Modernismul a fost un sincretism, un corp de doctrine fara o armonie profunda, n-a format un organism din lipsa unui suflet energic si simplu”, arata comentatorul „Vietii Rominesti” – carentele „modernismului” teologal participând, de altfel, la imputatia generala care va cuprinde, in „Viata Romineasca”, si poezia zisa „noua”: lipsa de organicitate).
Fenomenul „modernist” poate fi, de altfel, urmarit in toata disponibilitatea sa semantica, numarul din ianuarie 1909 al revistei iesene oferind o noua specializare: modernism = „anti-interventionism”, in jargonul socialistilor vremii (v. comentariul articolului „Modernitatea in lupta”, semnat de Eduard Bernstein, in aceeasi „Sozialistiche Monats-Hefte”, unde autorul german „continua polemica sa impotriva radicalismului socialist din partidul social-democratic, care isi ascunde intransigenta si lipsa sa de aptitudine politica sub denumirea de modernism. Radicalismul este o atitudine negativa in fata oricarei reforme cu caracter social, ba inca mai mult, de pe pedestalul neprihanirii sale cu vreo idee burgheza, condamna orice incercare de a se introduce imbunatatiri in sânul actualei organizatii sociale ca fiind o renuntare, ce pune in pericol constiinta revolutionara a proletariatului”.)
Specializarea literara a conceptului de modernism nu va intârzia sa se iveasca – mai multe numere din „Viata Romineasca” (iulie si noiembrie 1910; februarie si martie 1911; iunie 1912) radiografiind „Literatura bulgareasca actuala” prin intermediul triadei tendentionism-modernism-nationalism, care ar caracteriza directiile literare din tara vecina. Semnate de Ilie Barbulescu, aceste „reportaje” bulgaresti vorbesc despre o stare de fapt cu similitudini frapante dincoace de Dunare: „tendentionismul” bulgaresc, „de importatie ruseasca”, are un corespondent apropiat in poporanismul lui G. Ibraileanu si C. Stere; „curentul modernist”, care „imiteaza apusul si indeosebi literatura franceza” (i.e. „parnasienii”, „decadentismul” si „simbolismul” – respectiv un concept integrator de modernism, post-romantic), este patronat de Pencho Slavejkov – descris in paginile „Vietii Rominesti” mai degraba ca un romantic, decât ca un decadent veritabil: iubitor de folclor si natura, apropiat de Goethe si Eminescu, Slavejkov ar fi „modernist” doar prin cultul supraomului (in fapt, al titanului romantic, n.m., T.D.) si prin folosirea versului alb. Cum „tendentionistii simt numai pentru popor, pe care nu-l vad decât in mizerie; iar modernistii acestia nici nu se uita la popor, ca si cum ei nu traiesc pe pamântul bulgaresc, ci intr-o lume abstracta si fac numai arta pentru arta”, se pare ca literatura bulgara avea nevoie de o solutie autentica: impotriva „tendentionistilor” si a „modernistilor” se ridica, prin urmare, directia „propriu nationala”, considerata de traditie bulgareasca, si ilustrata de scriitorul Ivan Vazov si de criticul Spas Ganev, primul, un nationalist romantic de prim ev, al doilea – partizanul unui discurs similar platformei doctrinare a lui Iorga si a „Samanatorului”: „Principiile calauzitoare ale acestui curent sunt ca: creatiunile artistice bulgaresti trebuie sa stea afara si peste orice scoala si moda streina (…) artistul bulgar n-are nevoie sa treaca hotarul tarii sale spre a-si lua subiecte si materiale pentru lucrari, caci vieata de acum si trecuta a Bulgarilor ii poate oferi destule, dintre care multe chiar nelucrate, iar natura Bulgariei ii desfasura destule frumuseti” („Viata Romineasca”, nr. 7, iulie 1910). Dinamica vietii intelectuale si literare bulgaresti confirma in buna masura starea de fapt a literelor române din acel moment si din intreaga prima jumatate de secol XX: Vazov critica „haita de nenorociti si socialisti” pilotati de tendentionisti, iar „modernistii”, la rândul lor, critica Congresul slav organizat la Sofia, in 1912: „congresul a fost considerat de literatii modernisti ca opera a Rusiei si a tendintelor ei panslaviste, – influenta a Rusiei, pe care modernistii o combat nu numai in literatura, ci si in politica”. „Modernistii” bulgari sunt deci filo-occidentali; „tendentionistii” sunt filo-rusi, dar ambele directii sunt „noi”, adica anti-nationaliste, si pe cale de consecinta combatute de nationali(sti) – si ei de extractie neoromantica, probabil mai afini neoclasicistilor si neoromanticilor post-simbolisti francezi, adulatori ai galicitatii si ai radacinilor latine, decât „traditiei” pe care antropologia sau istoria ar putea-o delega unei „bulgaritati” pure etnic.
In paralel cu informarile vizând „literatura bulgareasca actuala”, P. Nicanor&Co. semneaza, in „Viata Romineasca”, nr. 9, septembrie 1910, o notita in care contesta aparitia poetului J.-B. Hétrat intr-un manual de literatura atunci editat: „Ne-am interesat cine este acest poet clasic (in cartile didactice numai poetii consacrati au dreptul sa fie dati ca exemplu – nu-i asa?) si ni s-a spus ca este un autor de versuri din cercul «modernist» al d-lui Densusianu”. Patronul „modernismului“ literar românesc era recunoscut deci, la acea data, O. Densusianu (de remarcat ghilimelele care semnaleaza inca statutul provizoriu, ironic, neacceptat al acestui curent, idem uzul lui in 1900, in proza „Coada dracului”, v. supra).
Un uz decis nepeiorativ al „modernismului” literar, in primul si in al doilea deceniu al secolului XX, ofera D. Caracostea. In „Conferentele «Vietei noua»”, seria intâi, 1910, el vorbeste despre „o miscare literara noua”, exprimata preponderent in poezie, care ar avea ca „menire” „realizarea emotiunei estetice potrivit sufletului modern” si careia criticul ii e deosebit de favorabil: „Caci, mladiind limba, facând-o apta sa noteze sentimente mai complicate, mai fine, mai nuantate, o pregatim pentru genuri ca romanul de analiza, drama de constiinta etc. Deci, din toate punctele de vedere, directia aceasta modernista ne apare indreptatita: ea corespunde unor reale nevoi literare” (apud „Modernismul literar românesc in date (1880-2000) si texte (1880-1949)”, Cuvânt introductiv, selectia, ingrijirea textelor si cronologie de Gabriela Omat, Editura Institutului Cultural Român, vol. I, 2008, p. 379). Peste patru ani, in articolul „Un poet nou” („Viata Romineasca”, nr. 4-5, aprilie-mai 1914), unde analizeaza opera lui Gala Galaction – „din perspectiva literaturilor esteuropene”, Caracostea observa ca in literatura româna – ca si in cea rusa (si in cea bulgara, desigur, n.m., T.D.), unde „slavofilii” se opun „apusenilor” –, se manifesta doua tendinte: pe de o parte, poetii „gliei”, pe de alta, cei cu ochii atintiti catre Paris, directia optima constând, dupa Caracostea, intr-o „sinteza superioara”: „nici poezia «gliei», care ramâne straina de viata sufleteasca a literaturii moderne universale si nici modernismul in cutare formula trecatoare a lui, nedospit si neasimilat cu sufletul nostru, nu puteau sa fie formule, care sa ne indestuleze indelung constiinta noastra literara”, „sinteza” ilustrata plauzibil de I. Al. Bratescu-Voinesti si de „poetul nou” Gala Galaction. Pentru precizarea notiunii de „literatura moderna universala”, Caracostea trimite la „F. Brunetière, «La Littérature européenne au XIXe siècle» (…) si mai ales la insemnata lucrare a profesorului berlinez R. Meyer: «Die Weltliteratur im XX Jahrhundert»” (aparuta in 1913). Modernismul este, in aceste doua texte, utilizat ca hiperonim (suma a unor „formule” sau miscari literare contemporane) – revista „Viata noua”, patronata de O. Densusianu, calificata aici drept „modernista”, stimulând, se intelege, „formule” literare noi, indiferent de sursa ori de poetica. Modernitatea (poate chiar modernismul) prozelor lui Galaction ar sta, de pilda, dupa exegetul sau, in „muzicalitatea simbolista”, in „partea muzicala a conceptiei (…) modern redata” si in simbolistica din „Moara lui Califar”, „ceea ce aduce Galaction nou” fiind „lupta eroului cu parti din propriul suflet, subliniata «dezbinare cu sine insusi». Si nu este aici o lupta corneliana, in numele unui principiu superior, ci o lupta intre doua laturi sufletesti vii, adânc implântate in sufletul personajului”. Pentru certificarea acestui conflict propriu literaturii noi (i.e. a modernismului), Caracostea apeleaza, intr-o nota, la autoritatea aceluiasi Richard Moritz Meyer, pe care il crede unul „dintre cei mai buni cunoscatori ai literaturilor moderne”, citând din aceeasi „Die Weltliteratur im XX Jahrhundert”: „principalul, fundamentalul motiv al literaturii celei mai noui nu mai este lupta individului cu individul, ca in vechea poezie si nici lupta individului cu lumea, ca in poezia mai noua, ci lupta individului cu sine insusi”. (Trebuie spus aici ca, desi superior in multe privinte descrierii si interpretarii livrate aici de Caracostea unui text modern(ist), Lovinescu va invoca aceeasi diferenta specifica a modernitatii/ modernismului lui Arghezi, de pilda – v. descrierea „baudelairianismului” sau ca expresie a „contradictiilor sufletului modern”, comuna in vulgata referirilor la Baudelaire, precum si definirea globala a liricii argheziene ca „sinteza a traditiei moderniste si traditionale”, in Istoria din 1937 – solutie foarte apropiata de „sinteza superioara” invocata mai sus de Caracostea, iar  asta in conditiile in care tocmai acest text despre Galaction va avea de infruntat o respingere minutios-ridiculizanta din partea criticului de la „Sburatorul”.)
Modernitatea prozei lui Galaction – si chiar modernismul sau – sunt raportate, in continuare, la o „pilda suggestiva din actualitatea literara germana: se joaca acum la Burgtheater si desteapta un deosebit interes piesa «Yedermann, das Spiel vom Sterben des reichen Mannes» de Hofmannsthal, unul dintre reprezentantii cei mai de seama ai modernismului german. Aceasta piesa este innoirea unui scenariu la baza caruia sta una din frumoasele, suggestivele povestiri din romanul religios, atât de mult cetit si la noi pe vremuri, «Varlaam si Ioasaf» (…) In orice caz a impreuna pe temelia unei personalitati raspicate ceea ce este un bun comun al nostru stravechi esteuropean sau bastinas, cu inrâurirea neexagerata a literaturilor moderne, aceasta ni se pare problema de capetenie a zilei de mâine”. Contactul cu „modernismul german” al lui Hofmannsthal si cu scrierile lui R.M. Meyer („docentul berlinez” intrat si el, alaturi de altii, in moara persiflarilor lovinesciene avându-l drept tinta pe Caracostea; un istoric german de factura pozitivista, dar interesat de periodizarea „literaturilor moderne”, de „noua” literatura germana si chiar de lucrarile lui Eugen Wolff – propagatorul, dupa Wellek, al conceptului de die Moderne in spatiul germanofon –, a carui „Poetik” o recenzeaza, v. „Deutsche Literaturzeitung”, Nr. 10, 11, März, 1899) il presupune deci si pe D. Caracostea in vecinatatea acelorasi surse care, pe filiera germanofona, au coagulat, in simbioza ori paralel cu influenta franceza, un concept autohton de modernism literar.
Dincolo de toate, „modernismul” invocat aici de Caracostea (1914) face dovada unei specializari literare tot mai accentuate, desi apelat inca difuz, cu sensul de miscare/ conglomerat de miscari noviste si fara hiperspecializarea semantica pe care o va cuceri, de pilda, in opera lui E. Lovinescu: aceea de curent „antisimbolist”, a carui diferenta specifica fata de poeticile anterioare sta in „intelectualizarea emotiei” si in „disolutia lirismului”.
In aceiasi ani in care „modernismul” capata certe specializari semantice (teologala, politica, literara – aceasta, deopotriva interna si internationala), uzurile sale generaliste – unde „modernism” inseamna, larg spus, tot ce tine de civilizatie, de progres, de vectorul ascendent al istoriei – nu intra câtusi de putin in remisie: acelasi numar al publicatiei iesene care gazduia comentariul asupra modernismului catolic via Gaston Rion & „La Revue” ofera, intr-un material intitulat „Impresii de calatorie”, o descriere a Istanbulului din prisma „unui oras al placerii si al modernismului”; in „Viata Romineasca”, nr. 9, septembrie 1913, intr-un articol despre insula Creta, se vorbeste despre „modernismul vietii lor (al cretanilor, n.m., T.D.) in deosebire de rigiditatea si despotismul zdrobitor oriental”. In TABLA DE MATERII 1906-1911, a „Vietii Rominesti” (Iasi, Tipografia „Dacia”, 1912) constructiile cu radicalul modern sunt in proliferare continua; s-a putut citi deci, in revista ieseana, despre: „La Belgique moderne”, la „codification moderne” (in limbaj juridic); „tendinti pedagogice moderne”, „Le Japon moderne”, „La philosophie moderne”, „Ideile moderne in Persia”, „Modernitatea in lupta”, „D’Annunzio fata de viata moderna”, „Binefacerea moderna”, Eulespiegel D.: „Shakespeare si scena germana moderna”; Eugène Fournière „Les conditions de l’association moderne”; Göhre Paul – „Modernismul”; Phillips Le March, „Rolul criticii artistice moderne”; Maurice Pézard – „Modernismul la Evrei”; despre chimia si despre „Alchimia moderna” s.a. Unele volume sunt tiparite chiar la „Tipografia «Moderna»” din Ploiesti…

O sinteza extrem de utila a infiltrarii si proliferarii conceptului de modernism literar pe teren românesc ofera antologia „Modernismul literar românesc in date (1880-2000) si texte (1880-1949)”, op. cit. In consonanta cu initiative istoriografice mai recente (v. I.B. Lefter, „Recapitularea modernitatii”, 2000), autoarea antologiei deplora lipsa unui „model, cât mai integrator, al conceptului de modernism in spatiul românesc” si isi propune sa acopere, pe cât posibil, „petele albe de pe harta cunoasterii” acestui curent in România. Fata de penuria cu care se confrunta francezii si italienii la acest capitol, visul românesc al dibuirii unui concept integrator de modernism, care, adica, sa dizolve toate contradictiile si multitudinea de formule experimentate, pare un moft asezat in calea unor initiative mai fertile. Totusi, provocarile lansate (si mare parte rezolvate) in aceste doua volume ale „Modernismului literar românesc” se dovedesc de cea mai mare urgenta. In primul rând – aspect stringent cu precadere in materialul de fata – chiar depistarea filierelor de infiltrare a conceptului de modernism pe teren românesc in primii ani ai secolului XX (bilateral: atât dinspre adepti – aflati, la rândul lor in concordie sau in discordie –, cât si dinspre detractori) si umplerea lacunelor dintre uzurile rare si nespecifice ale conceptului, din primele doua decenii, si uzul literar debordant inregistrat incepând cu deceniul al treilea. Datele relevante pentru fenomenul de „crestere” a modernismului românesc, in antologia Gabrielei Omat, incep cu trio-ul Macedonski („Poezia viitorului”, 1892) – Iorga (care ataca poezia „bolnava” si decadenta, aratând ca adevarata „poezie moderna” e o poezie „sincera”, v. „Poezia veacului”, 1890) – Gherea (care, spre stupefactia lui Macedonski, il plaseaza pe Eminescu la originea „acestui nou curent” cerut de „noua stare sociala”, v. „Asupra miscarii literare si stiintifice”, 1893), baza ideologica a respingerii si/ sau a explicatiei stiintifice a decadentei reprezentând-o, printre altele, volumele „Degenerare” al lui Max Nordau (1883) si „L’art au point de vue sociologique” al lui J.-M. Guyau (1889). Un personaj nou in aceasta schema aparent simpla, dar in realitate destul de imprevizibila (Gherea ajunge, pâna la urma, de partea „degeneratilor” Tolstoi, Ibsen sau Wagner; Macedonski ajunge, in 1897, sa pledeze el insusi pentru „sinceritate” in poezie, iar Iorga – sa recunoasca meritele lui Baudelaire in raport cu „decadentii” nostri) este poetul Stefan Petica – primul care foloseste, in opinia Gabrielei Omat – conceptul de „modernism” la noi. Daca in „Noul corent literar” (1899), Petica vorbeste despre „esthetismul” scolii macedonskiene, in „Poezia noua” (1900), e de parere ca simbolismul e „laitmotivul” care „stapâneste poezia moderna”, „primul simbolist român” fiind decretat acelasi Eminescu. De la „estetism” si „simbolism”, poetul foloseste, in „Critica artistica” (1901), chiar calificativul „modernist” referindu-se la miscarea vieneza „Secession” din artele plastice: „Klimt este un pictor modernist”; in „Arta nationala” (1901) vorbeste, la fel, despre „scoala esteta modernista” si despre „modernismul estetist”. Pentru filiera germanofona a termenului de modernism pledeaza si o afirmatie a lui Ilarie Chendi, care critica, la Sextil Puscariu, influenta germana: „efectul teoriilor estetice indraznete ale scoalei moderne germane, compusa in literatura din impresionisti-naturalisti, in pictura din secesionisti etc.” (apud „Modernismul literar românesc”, vol. I, p. 207). Anul 1902 marcheaza, conform acestei antologii, primul uz peiorativ al conceptului punctual de „modernism” literar, detasat din indistinctul lexical denotând literatura zisa decadento-simbolista: e vorba de articolul „Modernismul”, semnat de un anume C. Sateanu, text care dovedeste ca „vocabula devenise, in acei ani, o adevarata obsesia, neinregistrata de retrospectivele in uz pâna acum” (ibid., p. 63). Scriind despre Petica („Dintre toti «modernii» nostri, el avea cea mai solida cultura. (…) Citise multa literatura mai noua franceza si italiana si m-a uimit cât de bine cunostea pe tinerii germani, dintre cari isi alesese ca model pe cei mai eterici, pe Hugo von Hofmannsthal si pe Stefan George. Era bine orientat si asupra curentului nou al artelor, indeosebi al picturei”, „Moartea lui Stefan Petica”, 1904, apud ibid., p. 214) si despre O. Densusianu (ale carui cursuri de literatura franceza moderna urmareau sa critice „propaganda «nesocotita» impotriva literaturei moderne din Franta, propaganda in capul careia s-ar gasi câtiva ignoranti si exclusivisti, creatiuni mititele ale influentei germane”, „Spovedania unui decadent”, 1905 apud ibid., p. 215), I. Chendi se poate spune ca izoleaza deja doua filiere concurente care-si disputa introducerea conceptului de „modernism” in România: prin Macedonski si Densusianu – filiera franceza, iar prin Petica – filiera germanofona. Acestuia din urma ii poate fi adaugat cu mult temei si D. Caracostea, care, in „Poezia româna de azi” (1909/ 1910) afirma ca „Vieata noua” este o „revista estetic modernista” –, calificativ care, oricât de intens laudativ in intentia lui Caracostea, nu e acceptat, aminteste Gabriela Omat, de patronul revistei – un fanatic al surselor franceze ale „poeziei noi” si, prin urmare, al denominatiei „simbolist”, in dauna „modernismului”, care ar fi „un cuvânt mai putin potrivit” (apud ibid., p. 393). – Opinie mentinuta de O. Densusianu si in 1920, când se publica al doilea volum de „Conferinte ale «Vietei noua»”, ori in „Sufletul latin si literatura noua” (1922), unde tine ferm partea Frantei in „conflictele dintre cultura latina si cea germana, asa cum ele s-au accentuat in 1914” (apud ibid., p. 350). „Dupa momentul Petica (1901) (si) C. Sateanu (1902), utilizarea termenului de catre D. Caracostea ramâne una de referinta pentru acceptia lui prelovinesciana”, sustine Gabriela Omat (ibid., p. 73), toate aceste uzuri prelovinesciene venind probabil pe filiera vieneza. In 1912, intr-o ancheta realizata de Mihai Cruceanu pentru „Rampa”, pe tema mersului literaturii, a introducerii „elementului intelectual” si a „progresului” in acest domeniu, Densusianu respinge, iarasi, calificatia „modernista”, iar Th.D. Speranta confirma existenta a „doua curente” in literatura epocii: „E un curent de imitatie si unul care ne apartine noua, propriu. Primul e sub influenta culturii franceze, caci francezilor le cunoastem limba, desi contactul ne cam lipseste cu ei. Dar cultura e atât de puternica, incât invinge curentul care s-ar putea forma prin contact cu popoarele cu care venim in mai strânsa legatura, cum ar fi cel german. Curentul german e mult simpatizat si aprobat in alte ramuri de activitate; nu e insa pus in practica niciodata. Densusianu e unul din cei ce a fost pregatit prin cultura sa adopte acest curent modern. Lui i se datoreste indirect multa prefacere in cercul intelectualilor” (apud ibid., p. 399). Modernismul ar fi, se poate deduce din coroborarea opiniilor de mai sus, o miscare/ un curent care, sub un nume german, ascunde un fond francez, pornit din simbolism.
Anul 1913 e al „Modernismului pe toate liniile” – articol-manifest al lui Emil Isac, decisiv favorabil curentului, si al „Micului curent literar” – un material mai amplu, semnat de Gh. Savul, care problematizeaza cu temei relatia hiperonimului „modernism” cu -ismele delegate sau imputate acestuia: „Este oare literatura ce studiem modernista? Si mai intâi, ce sa fie oare modernismul? Se numeste modernista oare pentru ca a venit dupa 1453, adica dupa caderea Constantinopolului, de când incepe era moderna? (…) Nu, decadentii vor sa spuie ca ei se inspira dintr-un mediu unde formele civilizatiei – indiferent de valoarea lor, adaugam noi – au patruns mai mult. Numai ca, in acest caz, termenul de modernism e prea general. Dar, in sfârsit, fie si modernism; numai ca atunci literatura de care ne ocupam nu e singura modernista, e numai o parte a literaturii moderniste la noi (= contemporane, n.m., T.D.), care, in cealalta parte a ei (nepreocupata de progres qua civilizatie, urbanism etc., n.m., T.D.), cred ca e superioara; asa ca, tot decadenta suntem nevoiti a o numi. (…) Si-au mai zis: individualisti, singuralisti, insulari (…) instrumentalisti, magnificisti, romanisti, paroxisti, ezoteristi, jammisti, regionalisti, sintetisti, somptuaristi, umanisti, integralisti, neomallarmisti, impulsionisti, neoromanisti, vizionaristi, viitoristi, subiectivisti, intenzisti, druidisti (…) Asadar, intregul curent e mai mult un romantism decadent” (apud ibid., vol. II, p. 251-252). Trebuie subliniat ca, deja in 1913, „modernismul” si afinele sale incep sa fie asumate si instituite constient chiar de catre literati – care, dupa Gh. Savul, „isi zic” singuri „individualisti, singularisti…” – ceea ce inseamna ca scade ponderea asumarii unor titulaturi obtinute prin convertirea pozitivanta a uzurilor peiorative (cazul „decadentilor”) si ca „modernistii” nu mai asteapta botezul via detractori.
Aparitia, in 1921, a revistei „Gândirea”, favorabila filierei germane – indeosebi expresionismului – nu imbogateste ocurentele termenului de modernism in presa vremii, preferându-i notiunea de „modern” (v. „Modernismul literar românesc…”, vol. I, p. 95), insa unul dintre poetii majori etalati de aceasta publicatie – Lucian Blaga – va oferi terenul propice pentru hiperspecializarea conceptului de modernism (i.e. disocierea tot mai ferma de simbolism), in varianta tatonata de E. Lovinescu in „Poezia noua” (1923) si stabilizata in „Evolutia poeziei lirice” (1927). (Un antecesor al lui Lovinescu e, in acest caz particular, Al. Busuioceanu, care inca din 1919 sustinea ca „Blaga e modernist si prin fondul si prin forma poeziilor sale. Aduce si intelectualizarea pe care de atâta vreme o cautam in poeziile maestrilor din Apus”, apud „Modernismul literar românesc…”, ibid., p. 93).
Mai familiar filierei germanofone, când vine vorba de fidelii filierei franceze, conceptul pre-lovinescian de modernism, respectiv anterior aparitiei studiului „Poezia noua”, apare, in concluzie, ori ca un element strain de uzul francez (in acord cu metanaratiunile postbelice discutate in numarul trecut al „Culturii”) si, ca atare, respins de fidelii acestei filiere, ori ca un termen prea vag, prea cuprinzator (numai in presa româneasca a primului deceniu al secolului al XX-lea „poezia noua” ajunge echivalata cu „strainismul”, „mania estetismului”, „simbolismul”, „decadentismul”, „instrumentalismul”, „genul impresionist decadent”, „senzualismul”, „misticismul”, „degenerarea”, „abstractismul”, „individualismul”, „idealismul” s.a. – v. si supra, mini-lexiconul oferit de Gh. Savul, in „Micul curent literar”). Termenul era privit, deci, cu reticenta nu neaparat din pricina contaminatiei de uzurile sale peiorative, ci si pentru ca nu-si denota eficient quidditatea: noutatea („modern” vine din latinescul modo – „acum”) era un criteriu prea elastic, relativizant, fara putere indexativa; o proprietate care se putea aplica prea multor itemi: in ultima instanta, chiar poporanismul era „nou” fata de samanatorism, care era „nou” fata de eminescianism etc. Dublata de mai frecventa sa prezenta in jargonul familiarilor filierei germanofone, ipoteza genezei pe teren autohton conceptului de modernism, prin reconversia unui concept initial negativ (obtinut prin sufixare cu peiorativul -ism), nu trebuie nici ea scoasa din calcul.

In numarul viitor, vor fi discutate acceptiunile lovinesciene ale conceptului românesc de modernism literar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper