Marea dilema a lui Obama

Un articol de DUMITRU RADU POPA

Sunt zile grele acestea pentru presedintele american, Barack Obama, mai cu seama in ceea ce priveste credibilitatea sa, ajunsa la cote mai joase ca niciodatã. Descoperirea recenta ca si acest presedinte, ca si predecesorul sau, a folosit in ultimii cinci ani aceleasi metode de interceptare si control al conversatiilor telefonice ale cetatenilor americani, violându-le astfel un important drept constitutional, acela la viata privata, in numele „securitatii nationale“, a produs reactia indignata a ziarului „New York Times“, a puternicei Uniuni pentru apararea libertatilor constitutionale (ACLU), a „Washigton Post“-ului, a parlamentarilor liberali si a celor mai infocati sustinatori ai primului presedinte de culoare.  
Sa ne intelegem: nu ne-am intors, in mod cert, la anii in care Richard Nixon folosea CIA-ul si agentia de taxe IRS pentru a incerca sa intimideze si sa reduca la tacere propriii adversari politici pusi pe „lista neagra“, precum si media care ii era impotriva. De altfel, este tocmai media, prin ziaristii ei, cea care a atacat puternic incercarea de justificare a presedintelui american când a spus ca „Nu se poate avea 100% viatã privatã si 100% securitate nationala.“ Caci devoalarea in public a masivelor liste de numere de telefon supravegheate prin societatile telefonice si mesajele controlate prin media electronice au contrazis in mod flagrant imaginea unui om care aparuse ca profetul unui nou mod de guvernare, total opus lui George W. Bush, pe care atât de des l-a blamat. Sa nu uitam ca Barack Obama este si profesor de Drept Constitutional si stie mai bine ca oricine ce inseamna violarea constienta a acelui, atât de drag americanilor, privacy! Dar, de fapt, Administratia Obama, din care fac parte agentii precum omniscienta National Security Agency, marea ureche care asculta tot si toate, a continuat, pe soclul ridicat dupa 11 septembrie 2001 de acel Patriot Act, legea propusa de George W. Bush si aprobata in panica generala, care a amplificat peste masura puterile discretionare ale guvernului. „New York Times“, care a fost dintotdeauna un sustinãtor al lui Obama, a fost primul care sa proclame „pierderea credibilitatii“ presedintelui american, o sentinta destul de grava, venind de la publicatia americana cea mai acreditata.
Dar aceasta deziluzie, fie ea cât de amara, este rezultatul unui echivoc si al unui fel de cerc vicios. Caci, fara abrogarea acelui Patriot Act, a legii care, sub eticheta retorica a patriotismului, a permis si incurajat toate aceste interceptari, inasprite inca si mai mult prin amendamentele adaugate in 2005, in mâinile Executivului american au ramas puteri exceptionale, necontrolate de nici o alta entitate, in privinta supravegherii comunicatiilor si intruziunii in viata privata. Deja fostul procuror general al New Yorkului, Elliot Spitzer, atrasese atentia ca tot ce se face prin mijloacele de comunicare telefonica, cu sau fara fir, ori prin posta electronica este si va fi citit de catre The Big Brother… Avertisment pe care, ironia sortii, l-a ignorat el insusi, organizându-si celebrele escapade cu escorte prin sms-uri si email. Veritabila culpa a lui Barack Obama, care astazi ii infurie la paroxism pe toti „progresistii“ americani deziluzionati de presedintele lor, este aceea de a fi cazut intr-o capcana careia probabil nici un guvern din lume nu ii poate rezista, si anume sa se foloseasca de puterea ce ii sta la dispozitie. Legea permite supravegheri telefonice si de orice alta natura de comunicatie cu simpla autorizatie emisa de un tribunal si parafata cu un sigiliu. Aceasta se face la cererea guvernului si este aprobata, conform aceleiasi surse, „New York Times“, in nu mai putin de 99 la suta din cazuri.
Parca pentru a spori cumva ridicolul situatiei, Casa Alba a explicat ca, de fapt, ar fi colectionat si spionat numere, si nu nume de persoane… Ca si cum ar fi fost, pentru NSA si companiile telefonice asociate, o mare problema aceea de a face imediat legatura intre un numar si un nume…
Nemaiavând de infruntat alegeri, Barack Obama ar putea privi oarecum cu detasare toata aceasta tornada in mijlocul careia se afla credibilitatea sa ca presedinte, ca politician, ca om. Dar problema este ca cel mai tare il judeca chiar propria sa baza politica democrata care se afla acum intr-o veritabila stare de perplexitate. Implicatiile sunt mult mai grave si privesc viitorul. Pâna la alegerile pentru Congres de la mijlocul mandatului mai este un an si jumatate, asa incât pierderile de popularitate ale Partidului Democrat in urma acestui scandal ar putea fi recuperate in timp. Dar daca nu vor fi? Si, pe urma, mai sunt si independentii care ar putea trece cu arme si bagaje de partea cealalta… Pe de alta parte, este prea putin probabil ca Republicanii, sustinatori invederati ai legilor draconice de dupa 9 septembrie 2001, sa-i reproseze lui Obama de a fi facut… exact ceea ce presedintele lor, George W. Bush, a facut pentru aproape opt ani. Dar daca totusi ei vor gasi o solutie intermediara ca sa-i blameze pe democrati si pe Obama cu scopul de a le submina popularitatea?
Adevarata deziluzie este, si asta nu mai tine neaparat de orientarea de dreapta sau de stânga, descoperirea faptului ca personalitati politice diverse tind sa se comporte in acelasi fel când sunt puse in aceleasi circumstante. Ca acel „noi suntem deosebiti“ lansat de democrati ca opozitie la guvernarea Bush nu se materializeaza, de fapt, prin nici o diferenta atunci când puterea s-a gasit confruntata cu probleme identice. Sa ne amintim cum, in campania pentru 2008, Obama câstiga voturi peste voturi promitând ca va schimba modul de a se face politica la Washington. Pe la mijlocul primului mandat si de atunci incolo s-a observat nu numai ca nu a schimbat nimic in felul in care se face politica la Washington, dar mai mult chiar, a fost el insusi schimbat de Washington.
Daca este adevarat ca Obama nu a lansat invazii – dar nici nu a reusit sa le rezolve, asa cum a promis, pe cele deja existente –, nu e insa mai putin adevarat ca el a continuat politica de urmarire si eliminare prin orice mijloace a dusmanilor SUA, pe care o condamnase atât de virulent pe vremea campaniei electorale când voia, in mod evident, sa se distanteze de practicile lui George W. Bush. Si apoi, a utilizat acele drones, avioanele fara pilot, intr-o abundenta fara precedent (nu e absolut sigur ca ele nu vor fi utilizate chiar si impotriva unor cetateni americani, in ciuda garantiilor care s-au dat pâna acum). Cum spuneam: le are, deci le foloseste! Obama a obtinut un imens avantaj din existentele incalcari constitutionale deschise de legile votate in angoasa de imediat dupa 9 septembrie 2001, exact asa cum a facut-o predecesorul sau, dar nu a recunoscut-o decât târziu si sub presiunea mediei. Mai mult decât atât, a permis agentiei de taxe, IRS, sa-i urmareasca pe adversarii lui politici (vezi The Tea Party) si sa comita abuzuri impotriva lor.
„Prima datorie a unui presedinte american, a spus Barack Obama in repetate rânduri, este sa apere si sa garanteze securitatea propriilor cetateni.“ Nimeni nu poate contesta ca fraza aceasta contine un adevar fundamental. Ce se intâmpla insa cu drepturile constitutionale ale acestor cetateni? Exista oare motive suficiente ca ele sa fie incalcate? Presedintele american raspunde ca da, pentru a combate riscurile terorismului.
Prins in dificila alegere dintre privacy si national security, nu stim exact ce si cât a câstigat Barack Obama. Dar este limpede ca si-a pierdut aura de reformator de care baza sa politica facea atâta caz si din pricina carei pierderi este astazi atât de dezamagita.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper