„Man of Steel“ – de la indie-saga iconice la blockbustere artsy esuate

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Venele CGI-ului plesnesc în fiecare an si împroasca, în goana, pete mari de sânge care se usuca la prima adiere de vânt. Unele dintre asa-zisele blockbustere, indiferent ca sunt filme cu supereroi sau ca se încadreaza într-un alt gen cinematografic, vor sa renunte treptat la aceasta denumire acuzatoare si încearca, într-un fel sau altul, sa se muleze pe un schelet mai putin mainstream, apelând la tot felul de tertipuri si artificii nu tocmai inspirate. Pentru ca la începuturile aparitiei sale filmul era considerat o atractie, un bâlci, o activitate la care putea participa orice om de rând, indiferent de nivelul sau intelectual sau spiritual, putem spune cu corectitudine ca si în zilele noastre exista înca filme „de bâlci“. Problema apare atunci când pâna si aceasta diferenta fireasca încearca sa fie stearsa cu buretele de însasi mâna care o trasase prima oara.
O prima observatie ar fi faptul ca filmele al carui continut se remarca printr-o profunzime seducatoare – indiferent ca sunt sau nu adaptari ale unor romane – încearca sa se foloseasca de iluzia crearii unui mediu mai accesibil tuturor, care sa nu îngreuneze perceptia mesajului, si care profita de un motor turbo care pune pe repede înainte întreaga poveste, transpusa în doar câteva minute pe ecran si asimilata în acelasi ritm de catre spectator. O a doua observatie, care vine în completarea celei dintâi, este aceea ca blockbusterele, sau cel putin filmele cu supereroi, încearca în ultima vreme sa devina cât mai serioase, sa aprofundeze asa-zisa mitologie a eroului respectiv si sa mestereasca cu tot felul de piulite si accesorii structura povestii, implementând o suita de twisturi trase de par, dar care, prin forma si pozitionarea lor în cadrul filmului, se vor cât se poate de originale. Efectul este invers, de data aceasta, deoarece, daca filmele care fac parte din categoria „de bâlci“ se consuma într-o clipita, cele din cea de-a doua categorie au nevoie de un timp mult mai îndelungat. Din aceasta a doua categorie face parte si cel mai recent film cu Superman, „Man of Steel“, regizat, acum, de Zack Snyder – un melanj de S.F si actiune, cu mici semne de apartenenta la ceva ce se vrea a fi mai artsy.
La o prima vedere, „Man of Steel“ încearca sa depaseasca, într-un mod cât se poate de evident, barierele impuse de modelul iconic al supereroului, prin deschiderea catre un alt tip de structura narativa, dar si prin imaginarul creat de Snyder. Filmele cu Superman ale lui Richard Donner, foarte populare prin anii a70-a80, au consacrat imaginea supereroului si au devenit de-a lungul anilor un exemplu perfect de pop culture. Figura lui Superman a devenit, mai apoi, pretextul unor realizari kitsch si camp – daca ne gândim la parodiile cu Superman, care au avut, cel putin în cultura americana, un rol la fel de important precum filmele „serioase“. Efectul Superman era mai degraba unul caricaturizat, mizând foarte mult si pe succesul benzilor desenate consumate de copii si de adolescenti. Ei bine, înainte ca filmul lui Snyder sa apara pe ecrane, ultimul film cu Superman, de dupa seria lui Donner, fusese „Superman Returns“, din 2006, un rateu care oferise însa spectatorilor scenele de actiune mult asteptate. Dupa sase ani de pauza, supereroul se desprinde, temporar, de reputatia sa si reapare în peisaj, într-un film care le face pe celelalte sa semene cu niste ramasite ale unor filme mai degraba underground. De la cliseu si pop culture, întregul proces de creatie a divagat si a ajuns la cliseu si recontextualizare a cliseului într-un cadru mai artistic, care se vrea a fi luat în serios.
Începutul filmului este un punct esentuial în punctarea diferentei dintre seria „Superman“ si „Man of Steel“. Imaginarul creat de Snyder si vizualizat printr-o panoramare ambitioasa reflecta o lume care îsi trage seva din tinuturile S.F, cu detalii si elemente grafice parca-parca desprinse din „Avatar“ si care creeaza o atmosfera demna de „Prometheus“. Este notabila nuan?a S.F a acestui film, care difera de  imaginea ramasa în memoria colectiva a fanilor lui Superman – si aici vorbim, mai cu seama, despre look-ul planetei de provenienta a supereroului, Kryptonite. Conflictul de la care porneste filmul – de altfel, unul monoton si cât se poate de asteptat 0u, readaptat de scenaristul David Goyer, asistat, printre altii,  si de producatorul Cristopher Nolan, izbucneste înainte ca supereroul nostru, Clark Kent (Henry Cavill) sa se nasca si reapare catre final, mascând climaxul filmului. Fiindca „Man of Steel“ aduce în prim-plan de la bun început, Clark Kent îl înfrunta în acest prim film pe nimeni altul decât pe dusmanul tatalui sau, un personaj vechi, pe numele de Generalul Zod – interpretat cu o nebunie specifica de Michael Shannon. În încercarea de a-si gasi locul de origine si de a afla cât mai multe despre planeta sa natala, Kent porneste într-o expeditie si descopera urmele digitale ale tatalui sau, care îl ajuta în cele din urma sa afle câte ceva despre planeta de pe care vine, dar si sa porneasca antrenamentul specific unui erou. Conflictul începe din momentul în care tatal protagonistului este ucis de Generalul Zod, si va continua, pe parcurs, între fiul victimei si acelasi Zod. Problema apare în momentul în care anumite detalii sunt omise, iar noi ne întrebam daca protagonistul afla chiar de la tatal sau numele ucigasului si daca Generalul Zod nu este, în ochii lui Superman, un simplu dusman pe care acesta, programat cumva înca de la nastere, trebuie sa-l înfrânga.
În ceea ce priveste punctul culminant, care pare sa se piarda printre fragmentarile voite ale lui Snyder, el e, dupa cum spuneam, oarecum „mascat“ – fapt care se datoreaza structurii încarcate a peliculei. Prima parte a filmului abunda în scene puternice si în altele mai putin puternice, aproape monotone, care încearca sa redea deopotriva secvente din copilaria supereroului, punctând momentele în care acesta îsi constientizeaza puterile, dar si scenele din timpul „real“ al povestii, care urmaresc progresiv initierea eroului, întâlnirea cu tatal sau sau cu femeia pe care va ajunge sa o iubeasca. O alta deosebire între povestea clasica si cea „ajustata“ e legata de personajul feminin al filmului, Lois Lane (Amy Adams), care, de data asta, intra în „turneul“ personal al protagonistului, asistând la momente importante din viata sa, lasând în umbra si statutul ei stereotipic de reporterita naiva si sedusa de puterea pe care o emana supereroul. Povestea devine astfel un mixaj de fapte în plin proces de descoperire, ale caror puncte declansatoare sunt mascate prin flashbackurile de factura artsy pe care Snyder le propune, si care ajung, în cele din urma, sa reduca din aura puternica a personajului, lasând în urma doar o spuma confuza. Tocmai de aceea, ultima parte a filmului, care si ea, la rândul ei, abunda în CGI-uri, e o aparitie familiara si, totusi, cât se poate de austera, absorbita firesc în circuitul vertiginos al luptei dintre erou si antierou, fara sa socheze si fara sa contrabalanseze partile structurii narative.
Twistul final al filmului, care nu e nici twist, nici deznodamânt, dar care marcheaza fin o usoara melancolie pe care spectatorul ar trebui sa o resimta în acel moment, anunta, de fapt, ca „Man of Steel“ nu este decât un prequel la ceea ce ar trebui sa urmeze si ca efectele vizuale au continuat sa curga în valuri dintr-o inertie comandata. De abia în final kitschul/camp-ul este luat în considerare pe deplin, fara a mai zabovi îndelung în fata tertipurilor artistice, si îl portretizeaza pe Clark Kent în postura stereotipica de reporter, alaturi de nimeni alta decât Lois. Este de remarcat faptul ca în „Man of Steel“, în ciuda prelucrarii mitologice a eroului, acesta nu îsi pierde puterile în urma contactului cu fragmentele planetei Kryptonite. Singura lui slabiciune – dar si a filmului, dupa cum se poate observa daca tinem seama de concluzia sa extravaganta – este, în fond, profunzimea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper