Interpretarea, între teorie si cotidian

Un articol de ANDREEA COROIAN

Ioan Panzaru, Regimul interpretarii. Literatura si sensul actiunii, Editura Polirom, Bucuresti, 2012, 424 p.

 
Pus în fata unor situatii care determina si reclama actiuni, actorul social apeleaza la interpretare, proces care-i asigura permanent raportarea la actiunile sale. Axioma îsi identifica în teoreticianul român Ioan Pânzaru un remarcabil comentator care, antrenând abil domenii precum juridicul, religia sau literatura, trimite, în ultimul sau volum, „Regimul interpretarii. Literatura si sensul actiunii“, la însasi hermeneutica vietii cotidiene. Daca – si în acest fapt consta originalitatea abordarii – situarea omului în societate este astazi rezultatul lecturii si interpretarii corecte a naratiunilor realului, atunci competenta interpretarii este nu numai una esentiala pentru individul obisnuit, ci, mai ales, una cruciala pentru acela care studiaza sau genereaza discursurile normativ-legitimatoare.
Preocuparea autorului pentru domeniul interpretarii e constanta si de lunga durata. Prin „Practici ale interpretarii de text“ (1999), Ioan Pânzaru deschidea în peisajul teoriei românesti un traseu al sistematizarilor bine documentate si meticulos construite, usor de plasat într-un circuit trans-national al ideilor. Privind fenomenul interpretarii atât în diacronie (cu origine istorica în Aristotel), cât si în sincronie, Ioan Pânzaru ofera culturii românesti un exemplu concret al „cunoasterii integrate“ din didactica moderna. Deloc de neglijat, din unghi sincronic, este asezarea teoreticianului român în siajul unor idei si teorii formulate de Van Wright, Donald Davidson sau W.V. Quine, precum si analiza extraordinar de documentata a mitului izgonirii din paradis, unde, pe o treime din carte, Ioan Pânzaru deconstruieste valorile de baza transmise societatii prin Biblie, accentuând diferentele de abordare în diferite culte si culturi.
Placerea interpretarii
Conceptul de interpretare este privit printr-o lupa care apropie detaliile si largeste în acelasi timp orizonturile. Fie ca instrumentul optic este asezat deasupra domeniului cunoscut – literatura –, fie ca acesta sondeaza atent domenii precum dreptul sau religia, concluziile autorului sunt atât de firesc interconectate, încât interpretarea nu va mai aparea ca apanajul exclusiv al stiintelor literare.
Demersul e de doua ori productiv. O data, pentru ca reuseste sa evite discursul deplângerii rolului scazut al umanioarelor în societatea actuala prin neglijarea dihotomiei stiinte reale/ stiinte umaniste si, totodata, prin accentuarea acelor aspecte ale raportului real-uman care trimit la specificitatea domeniului umanist. Aplecându-se asupra conceptului de utilitate, Ioan Pânzaru îl leaga, în cazul stiintelor umaniste, de problematica seducerii si a placerii. Doar în efectul de placere  ar consta utilitatea textului literar? Raspunsul nu se lasa asteptat prea multe pagini: „Utilitatea artelor în general trebuie gasita la nivelul ontogenetic, mai exact în social, în procesul aculturatiei, al educatiei, al dezvoltarii de sine, al împuternicirii, maturizarii si eliberarii omului“.
Pe de alta parte, celalalt element provocator vizeaza rolul prim al interpretarii în construirea legitimitatii altor stiinte. Ioan Pânzaru reuseste sa integreze discursul literar în marele cerc al discursurilor normative ale societatii, fara a-i afirma vehement întâietatea. Întregul demers argumentativ e centrat în jurul ideii, prin excelenta literara, de „naratiune“ – în directia lui Lyotard, pentru care norma e data de asa-numitele „grands récits“. Actorii sociali interpreteaza lumea în functie de norme, cultura însasi se construieste prin reguli si modele, iar marile texte stau la baza normativitatii în mediul social. Daca textele cu caracter legitimator sunt cele care confera putere în societate – legi, carti sfinte, texte exemplare (opere de succes si chiar filme), contracte si regulamente de orice fel –, atunci ceea ce-i ramâne lui Ioan Pânzaru e sa demonstreze tocmai de ce problemele interpretarii sunt comune si de ce ele traverseaza granitele dintre domenii.
Constrângeri estetice
Argumentatia se construieste în trei capitole voluminoase care penduleaza tematic între cele trei domenii anuntate, într-o proportie adecvata între expunerea teoretica pedanta (fapt relevat si de bibliografia vasta si variata a studiului) si exemplele extrase din literatura, religie si anecdotica cotidiana. În acest sens, Ioan Pânzaru formuleaza o distinctie între naratiunile constitutive, care dau nastere normativelor, si cele ilustrative, care doar exemplifica ideile deja acceptate. Universul literar, transpare evident, se gaseste în cea de-a doua categorie. În plus, teoreticianul sustine repetat calitatea romanului de a propune si alte valori, dincolo de „ceea ce legea spera sa impuna si de ceea ce religia asaza sub o autoritate transcendenta.“
Nici arii precum managementul sau politicile demografice nu sunt lasate deoparte în demersul teoreticianului de a demonstra ca interpretarea trebuie sa fie perceputa ca o competenta cheie a societatii contemporane. Deloc retoric: „De ce nu am concepe o societate în care interpretarea este considerata o munca socialmente utila si în care oamenii sunt formati în mod special pentru a-si dezvolta abilitatile necesare?“. În acest context, Ioan Pânzaru gloseaza si pe tematica educatiei moderne având în vedere modelul unei scoli care, în sens umanist, sa apropie domeniile, nu sa le separe. Chiar mai departe, supunând deschis discutiei vesnicele replici ale parintilor nemultumiti ca al lor copil a luat o nota mica pentru un eseu – pe principiul „e o chestiune de interpretare, dom’le“ –, teoreticianul are curajul sa întrebe de unde deducem daca o interpretare este corecta sau incorecta ori care e bariera între transgresiune si originalitate. O întreaga serie de problematici care au stat mereu la fundatia stiintelor umaniste.
De buna seama ca nimic nu este întâmplator ales ca exemplu în cartea teoreticianului.  Pornind de la normativitate, constrângeri si reguli, trimiterea la literar pare ca vizeaza în mod direct aspecte estetice, mai ales ca, trimitând la conceptul de joc, arta îi apare ca „un joc cu reguli, care nu constrânge pe nimeni în afara de autor“. Daca niste constrângeri îi sunt impuse autorului, trebuie ca acestea sunt de ordin estetic, caci libertatea la care este supus cititorul prin interpretare îi permite acestuia doar jonglari de ordin axiologic.
În aceasta linie, „Regimul interpretarii“ aduce în prim-plan nu mai putin importanta dimensiune etica a literaturii, lasata în umbra autonomiei esteticului si mai rar analizata recent în spatiul cultural românesc, desi conceptul cunoaste un ascendent pe piata ideilor occidentale. Cu regretul exprimat ca problemele literaturii („scriitura“) au fost separate artificial de problemele dezbatute de literatura („ce comunica ea“), teoreticianul Ioan Pânzaru propune, prin acest volum, reintegrarea discursului valoric literar în circuitul discursurilor unanim acceptate ca etice si normative, precum religia sau justitia.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper