In contra directiei de azi in proza romana

Un articol de ALEX CIOROGAR

Ovidiu Pecican, Arhitecturi mesianice, Bistrita, Editura Charmides, 2012

 

Exista înca, în peisajul literar românesc, câtiva scriitori care se lupta cu morile de vânt. N-o spun neaparat în sens peiorativ, ci în virtutea unei nebunii frumoase, care, oricum ai lua-o, se situeaza undeva în vecinatatea desuetudinii. Acestia sunt continuatorii unei alte traditii romanesti, una diferita de cea pe care o deschidea Camil Petrescu odata cu publicarea romanului „Patul lui Procust“. Departe de formele „noului roman“ sau de formele mai noilor romane textualiste si metaromanesti, Ovidiu Pecican e, poate, ultimul mohican al prozei realiste, iar „Arhitecturile mesianice“ sunt, la fel de probabil, ultimul avatar al fictiunii „clasice“. Din fericire, romanul nu e doar atât, nu se împotmoleste într-un proiect vetust.
Latinitate si slavism
Chiar daca în filigran textul mizeaza pe o conventie realista, viziunea de ansamblu e, cum altfel, de factura postmoderna. În ciuda faptului ca are aproape 300 de pagini, romanul se citeste pe nerasuflate fiindca autorul îsi construieste episoadele (subcapitolele) ca si cum acestea ar fi niste povesti de sine-statatoare. Cu alte cuvinte, e ca si cum ai citi un roman-foileton. Realist si, pe alocuri, istoric, romanul mizeaza pe o rasturnare finala, deschidere ce pregateste terenul pentru o eventuala continuare-rezolvare. „Ovidiu Pecican reabiliteaza mitul lecturii placute si al prozei captivante“ – atât scrie Ion Muresan pe ultima coperta a romanului si, pe alocuri, parerea lui este îndreptatita. Iata un fragment: „Uneori te întrebi ce e mai greu sa fii: Seherezada, care îsi continua povestile, noapte de noapte, stiind ca în momentul în care se va opri sau va pierde atentia stapînului ei, sultanul, viata îi va fi retezata, sau un confesor, care nu are dreptul sa se opreasca niciodata din a asculta rugile si nadejdile sau deznadejdile oamenilor care îl cauta si, cu atît mai putin, pacatele pe care ei le scot la iveala, fara multa pricepere la vorba, chiar brutal si vulgar, cu voci hîrîite, din piept, din setea de izbavire. Dupa ani si ani de practica preoteasca afli, stii: nu exista nici o limita, nu te poti împotrivi nicicum, nu ai unde te retrage“.
4 zile, 3 capitole si 2 personaje – acestea sunt coordonatele ce ar descrie structura „Arhitecturilor mesianice“. Roman în „trei acte“, povestea tradeaza tipul de pozitionare ideologica a autorului; Ovidiu Pecican e, printre multe altele, un „liberal humanist“. Nicio urma de radicalism politic, ci o forma de detasare, de neangajare generala pune în scena autorul romanului, definindu-si, pe de alta parte, propria pozitie mai degraba printr-o serie de atribute ale negarii, decât printr-un sir lung de auto-determinari. Cu alte cuvinte, autorul crede, fara urma de îndoiala, ca exista, la modul transcendent, o esenta creativa a naturii umane, o forma de imanenta imuabila capabila sa produca opera artistica: „Nu oricine este pregatit sa recunoasca ce pâlpâie sau explodeaza în sufletul lui, dând alte culori si alte forme lumii… Pentru asta e nevoie de blândete, de o educatie eliberata de constrângerile tiranice, de bataie, de santaj afectiv, de corectiile tiranice. Îndreptarea si formarea conduitelor micului discipol, ale omuletului trebuie formate cu duhul blîndetii, prin calma si calda staruinta, fara a convoca vreo forma de violenta asupra sufletului. Rabdare si staruinta, tenacitate si perseverenta, iar apoi, chiar si în mijlocul celei mai aspre mizerii, rasare de sub orizont globul incandescent al iubirii, filia si agape. Chiar si eros. Omul se cuvine sa îndrazneasca sa îsi deschida sufletul catre Dumnezeu, iar atunci nu se va teme sa si-l deschida si catre semenii lui“. Acest „crez“ e imediat completat de un soi de umor „balcanic“ absolut savuros (capitolul 12 e relevant în acest sens), dar si de o specie meditativ-subtila a ironiei si autoironiei ce strabate întreg romanul – „Io stiu ce necajit este fiu la mine, seracul, ke seara chind crede ke nu vedem el face laba, adica freaca la puta, si plinge, n-are si el un femeia care se grijeasca la el sa fie bine, spele si curete, face dragoste la el…Ce sa facem? Si futut la mine si vrut toate, si sex oral si toate… Si nu avut ce face, ke el poate crezut Erika, si io n-am vrut sa facem la el se pricepe ce fost adevarat si ke nu Erika, numa io… Doamne iarta la mine, ke de atunci nu mai poate dormi. Nu stiut nici el ke fost io, nici Erika nu stiut, dar eu stiut si nu mai e pace la suflet la mine. Ke, domnu popa, se ierta Domnu Dumnezo, da fost bine si plekut la sufletu meu“.
Dupa post-structuralism
Chiar daca geografia – mai mult sau mai putin simbolica – devine un spatiu coagulant (actiunea are loc în Clujul lui 2008, cândva prin februarie), „Urcau acum în interiorul zonei cu sali de cinema la etaj. O noua scara rulanta, lunga-lunga, de pe marginile careia, expusi pe perete în marimi supranaturale, îi priveau Johnny Depp costumat în pirat caraibian, Angelina Jolie suflând savant în teava unui pistol, un cap de mort amenintator confectionat dintr-un metal lucios…“, si chiar daca faptul poate fi trecut usor cu vederea, primul termen ce compune sintagma din titlu („arhitecturi“) are o acceptiune mai putin vizitata în zilele noastre: aceea a constructiei riguroase. Mai mult, dincolo de faptul ca autorul pariaza pe morfologia romanului, construit cu acribie, fictiunea proiecteaza, în mod indirect, contururile unor proiecte personale, cele ale personajelor. Cel de-al doilea termen, „mesianice“, spune, în aceeasi maniera, altceva decât spune la prima vedere. Daca, de regula, mesianicul presupune o prezicere sau o previziune, atunci sensul e denaturat aici astfel încât albia semantica a conceptului sa se îndrepte catre natura laica a acestuia – o cadere fericita în derizoriu. E vorba, adica, de faptul ca, în ciuda vocatiei personajului principal (parintele Laurentiu Gombos), scriitorul îi ofera textului sau aparenta de roman politist, aspect ce, în sinea lui, n-ar fi fost un câstig definitiv. Exista, în acest sens, câteva referinte livresti mai mult sau mai putin celebre cu care autorul se joaca, cum e, de pilda, parintele Brown al lui G. K. Chesterton, insertii, de altfel, destul de neinspirate. Romanul e, asadar, despre arhitecturi, structuri si morfologii interioare.
Despre ce e vorba însa în acest roman al Clujului? Dincolo de detaliile usor reperabile pentru un „bastinas“, volumul prezinta problematica relatie dintre parinti si copii (dintre tata si fiu), dar si dintre oameni si Dumnezeu, la fel ca si raporturile alunecoase dintre preoti si credinciosi. E tentant, dar, din pacate, gresit si naiv (cum face Laszlo Alexandru), sa vorbesti despre biserica-catedrala ca un axis mundi al universului „clujean“, fiindca exista, în fapt, mai multe locuri centrale sau centralizante: mall-ul, apartamentul, turnul cu clopot, si altele. În schimb, Parintele Gombos e cel care, cu ajutorul meditatiei sau a rugaciunii, ajunge sa cuprinda, cu ochiul mintii, un întreg univers, acesta fiind punctul de intersectie al tuturor arhitecturilor exterioare. Apropo de mall, simpatica e, printre altele, divagatia parintelui Gombos cu privire la scarile rulante, mister tehnologic al lumii moderne (fiindca, stând pe loc, avansezi) care „aducea cu o aporie a lui Zenon din Ellea, în care o domoala broasca testoasa nu poate fi niciodata ajunsa din urma de rapidul alergator din epopeea homerica“. Revenind la arhitecturile interioare, ar fi, cred, mai indicat sa privim jocul de forte sub alt aspect. Textul trebui citit „against-istelf“ sau „against the grain“: un roman despre sfârsitul unei lumi si începutul alteia e, nu-i asa, un roman al tranzitiei; Astfel, e usor de înteles de ce ne trezim într-o lume a marginalilor, a minoritatilor de toate tipurile. Cu alte cuvinte, trebuie avuta în vedere atât dinamica fortelor ce intra în incidenta (minoritati etnice, minoritati religioase etc.), cât si sensul vectorilor ce pot descrie câmpul valoric în spatiul caruia are loc actiunea (sens descendent, degradant, decadent). Exista, iata, în roman diverse „urme“ menite sa demonstreze ca sensul adevarat e cel destructurant, cum e, de pilda, scena prabusirii turnului bisericii sau scena dezmembrarii schelelor. Generalizând putem spune, foarte simplu, ca avem de-a face cu un proces de deconstructie. Nu doar un fenomenolog, il padre (cum e numit de mai multe ori în roman) este  cel care initiaza, desigur la nivel fictional, o noua Scoala de Filosofie Peripatetica la Cluj. De cele mai multe ori, parintele greco-catolic se plimba cu Chimi, un tânar care vrea sa „dea“ la S.R.I., explicându-i mai tânarului si nestiutorului sau prieten, printr-un fel de maieutica aposteriorica, cum stau lucrurile cu meseria de detectiv, totul desfâsurându-se în regimul livrescului.
Un altfel de spovedit
Ovidiu Pecican rezolva problema povestitului printr-un artificiu fictional, încadrându-si povestile în rame. Teoretic, confesionalul devine un spatiu intermediar atât între narator si personaje, cât si un filtru mediatic interpus între cititor si text. Întreg romanul oscileaza între aceste figuri si ipostaze ale confesiunii, motiv pentru care majoritatea scenelor sunt scrise în oglinda – un ecou, un raspuns dat uneia alteia. În ceea ce priveste problema livrescului, figura emblematica a romanului e, previzibil, Dostoievski. Astfel, e usor de înteles de ce, chiar daca e un roman cvasi-autobiografic si pseudo-politist, putem vorbi despre un infra-sentiment al religiozitatii care coaguleaza atât relatia dintre Tata si Fiu, cât si experientele onirice (epifaniile). Romanul e strabatut, în acest sens, si de un filon existentialist. Iata finalul, mai mult decât concludent în acest sens: „Iata, el care li se adresa, adeseori, si nu doar o data, enoriasilor cu „–Fiule!“ stia oare cu adevarat ce înseamna sa fii parinte si sa ai un fiu?… Preotul Laurentiu Gombos se opri si trase cu grija, cu infinita grija, aer în piept. Oare stia el cine era?“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper