Iarasi despre „realismul civic“

Un articol de MARIN MARIAN-BALASA

Groaznica, în istoria Europei, atitudinea fata de accidentele sau ratarile fizice si psihice!… Nu este de luat aici în consideratie economia animalic-elementara a primilor oameni, din cauza careia – este de banuit (!) – oamenii din vechime nu si-ar fi putut tine în viata pruncii si batrânii loviti de metehne si boli. Ajunge sa ne reamintim de marea si nobila Grecie antica, reperul prim si major al oricarei Europe ulterioare, în care, totusi, infanticidul handicapatilor nu era considerat crima (ci medicina sociala, liber consimtita). Oricum, sa ne amintim ca este o legatura de coerenta si identitate nedezmintita, de la spartani pâna la nazismul eugenic, care a umplut de rusine Europa contemporana „gratie“ exact aceleiasi politici (între 1930-1945 mai înjositoare si mai scandaloasa decât în orice alta istorie anterioara).
Asadar, iata, i-au trebuit Europei mii de ani si abia de câteva decenii s-a „desteptat“ la ideea compasiunii si a investirii în dreptul demnitatii celor loviti de boala si infirmitate fizica si mintala. Legi protectioniste, în sensul acesta, avem deja de mai multe decenii, însa constiinta publica înca tot nu a achiesat prea profund la logica milei sau a egalitatii de acces si sansa, sau a tratamentului echitabil fatã de toate faliile, standardele si alternativele sociale.
Arta cinematografica, la rându-i, a început sa contribuie la ilustrarea si sustinerea aceluiasi protectionism compasional doar de o mâna de ani. Mai exact, abia în ultimul deceniu au început sa apara tot mai multe filme în care taratul nu mai este un geniu, cineva unic si exceptional (ca în americanul „Walking the Line“ – despre viata unui mare matematician) si nici absurdul norocos, oarecum compensator (al întâmplarilor din istoria americana, cum este omonimul erou din „Forrest Gump“).
Si daca tot am pomenit de cinematografia americana, sa fac si observatia ca si în filmografia respectiva domina, în cazul ilustrarii insului cu handicap (vezi orbul Al Pacino, din „Parfum de femeie“), frumusetea individuala si „nobletea sociala“. Numai ca foarte multe dintre filmele acestei nobleti intra, în cazul americanilor, în fantezia motivationala a principiului „poti orice!“ si „urmeaza-ti visul!“ Si multe, de tipul acesta, materializeaza principiul într-un sens ori finalitate individualist-mercantila. Adica, Dustin Hoffman, din „Omul Ploii“ (o ironie rautacioasa în româneste, „Rainman“ – adica „Omul care aduce ploaia“ – un apelativ cu totul admirativ în americana), este pentru fratele lui o supra-compensatie lucrativa, caci autistul detine o memorie matematica suprafenomenala, care poate duce inclusiv la îmbogatire financiara. Detaliul din urma nu este nicidecum repudiabil. Numai ca – poate o cred ca pe o subiectivitate stricta – „morala“ unor asemenea filme nu poate stârni mai mult decât admiratie punctuala; ea nu poate ameliora (asa cum au nevoie europenii) reactivitati sau instincte socio-culturale, prejudecati, mentalitati preamulticentenare.
Cu alta ocazie („Cultura“ din 14 martie 2013, p. 24-25), am teoretizat despre realismul civic ca si cum ar fi un gen sau abordare specifica cinematografiei europene; numai ca lucrul acesta nu trebuie deloc luat în termeni rigizi. Nu numai europenii fac filme în care dramele comune/ cotidene sunt înfatisate fara edulcorari fictionale, speculative, metafizice ori calofile. Exista multe cazuri de civism ori de pledoarie cu finalitati socio-pedagogice în absolut orice cinematografie. Numai ca europenii contemporani s-au trezit cu mai multa sensibilitate si responsabilitate în fata nevoii de a contribui la ameliorarea atitudinilor, mentalitatilor si ambitiilor noastre lumesti. Si, în fata faptului ca variatiile ori situatiile vulnerabile pot face lumea mult mai buna ori mult mai riscanta, o cinematografie europeana tot mai consistenta se concentreaza teleologic si didactic, vizeaza omul real si sensibilizarea societatii într-un sens umanist. Si cred ca e mult mai multa esenta ori decompensare religioasa, filosofica si culturala în acest civism secular decât în institutiile si discursurile traditionale, conventionale, fidele istoric.
Realismul civic domina în filmele cu „personaje speciale“, cele dominate de inocenta si iresponsabilitate, în filmele care prezinta ceva din multiplele forme de „dezavantaj“ social, implicit vulnerabilitate. În filmele realismului civic, bolnavul de diverse forme si grade de alienare/ sociopatie, infirmul de diferite forme si grade de afectare anatomico-biologica este personaj aproape comun (ori este exceptional doar asa cum aproape orice individ ar putea fi).
Desigur, realismul civic se regaseste si în alte traditii culturale, extra-europene, întâlnind curentul european tocmai prin cultivarea sau atentia acordata alteritatii, diferitului, marginalului, excentricului sau exceptiei din mijlocul nostru. De la anxietatea si nevroza universala la sociopatiile particulare, la depresia aneantizatoare, oblomoviana a „marilor rusi“ si pâna la psihoza borderline ori maniaco-depresiva, boala alienanta apare mai mult sau mai putin în prim-plan în, poate, majoritatea filmografiilor – ca si a literaturilor – de pe întregul mapamond.
Voi aduce în atentie aici recentul si înca promovatul „Abel“ (Mexic, 2012), care moralizeaza cutremurator realitatea atât de comuna a familiei abandonate de „capul“ parental. Aici, baietelul protagonist se substituie tatalui sau în absolut toate detaliile si cu toate resursele alienarii. Protectionista si disperata, mama îi face jocul, sora mai mare si fratele sau mai mic ajungând sa i se subordoneze ca unui parinte autoritarist. Degeaba revine acasa adevaratul parinte, spasit, înca iresponsabil; pentru copil acesta nu mai exista. Iar Abel ajunge un pericol pentru viata sa si a fratiorului. Maladia este inconturnabila, filmul se termina nefericit, precum societatea atât de tipica si frecventa pe care o ilustreaza.
Foarte putini dintre „ciudatii“ dintre noi sunt iresponsabili, agresivi ori periculosi. Daca familiile ori mediul social sunt capabile sa fie grijulii, foarte adesea ei – ori majoritatea dintre ei – „se descurca“, surmonteaza handicapuri si greutati cu o forta ori cu instincte ascunse, firesti, suficiente, utile. Alte asemenea personaje n-ar fi iresponsabile daca nu le-ar incita, folosi ori teroriza alti oameni, asa-zisi ori pretinsi normali. Cel mai adesea, ei sunt victimele noastre: directe (mai ales atunci când rautatile vârstelor critice ori ale frustrarilor mature îi tintesc), ori indirecte (când nepasarea, sila ori ignoranta noastra actioneaza).
„Bijuteriile coroanei“ (Suedia, 2011), este o traducere mot à mot a titlului original (dar care ar fi trebuit total adaptata, printr-o similitudine mult mai apropiata românei, adica propriei istorii si sensibilitati lingvistice, altminteri pare bizar sau nejustificat). Eroul sau personajul principal de aici este un copil cu Sindrom Down (oligofrenie), inocent si inofensiv ca un înger. Numai ca ajunge ridiculizat si dispretuit de catre ceilalti tineri, în cele din urma fiind pus sa se arunce în lac si sa se înece, într-un moment de hlizeala si masculinism prostesc, tipic majoritatii adolescentilor.
„Potopul“, film israelian (2011), are un titlu care nu are cum sa nu trimita la Biblie, mai exact la Noe. Si fiindca asocierea si simbolul nu aveau cum sa nu fie implicate, filmul efectueaza aceasta implicare de-a dreptul. Citatul biblic, povestea Diluviului mondial din vechime, Noe însusi constituind leitmotive, asadar cheie si fir rosu, pe care filmul nu doar ca nu te lasa sã le uiti, din contra, le transforma în continut, le repeta în chip inclusiv muzical, obligându-te sa le retii si sa le admiti, ca obsesie ori joc vesel chiar pentru tine. Astfel, filmul „se joaca“ în mod surprinzator cu dualitatea sacru-profan – o realitate poate mai dramatic-tipica în Israel decât oriunde altundeva.
Avem aici mult continut si context cu referire la drama oricarei familii: cuplul parental lovit de greutatile vietii, de incomunicare, ratare, minciuna, adulter, iubire, disperare. În familia Roshko, baiatul mezin, Yoni, este obligat/ stimulat sa-si ia viata în propriile mâini, astfel ca devine destept foc, descurcaret admirabil, totodata neavând cum sa nu greseasca. Aici, pustanul face teme pentru tot liceul, contra cost, investindu-si gheseftul pe anabolizante, în dorinta de a creste cât mai repede. Si fiindca Bar Midzvah-ul sau (ceremonia religioasa a intrarii în clasa adulta) se apropie, baiatul ia mereu lectii de recitare a Torei, cântând mereu – mai exact încercând, caci nu-i vine deloc simplu sa retina si sa reproduca –, doina orientalizata a citatului cu istoria lui Noe: lumea era rea, iar comanda divina este de a face Noe o corabie, compartimentata pentru câte o pereche din toate vietuitoarele.
Brusc, familia adolescentului Yoni se trezeste chemata la sanatoriul care se închide, pentru a-si reprimi baiatul cel mare, un autist desavârsit, o leguma, care colectioneaza insecte, însa este iresponsabil cu privire la absolut toate detaliile legate de corpul si comportamentul propriu. Prezenta baiatului bolnav reaprinde mamei depresia avuta înainte de internarea lui. De la sila si repulsie, mezinul Yoni trece lent la întelegere si asumare a poverii de a convietui cu un asemenea frate. Între cei doi, singura forma de comunicare sau contact devine muzica, mai exact melopeizarea sinagogala a versetelor despre Potop si Noe.
Precum un Noe miniatural, actual, copiii bat gradinile si câmpurile pentru a colecta insecte; iar într-un sopron mizer ei se joaca cântând într-o barca sparta. Rai ca mai toti baietii mari, vecinii îsi bat joc de autist, îi scot si arunca în mare barca, cu el cu tot, asa ca Yoni reuseste sa îl salveze de la înec în ultimele secunde. Si tot el este certat de catre ratatul parinte, asa cum se petrece în majoritatea familiilor. Tot tipic, mezinul persecutat viseaza la o razbunare imaginara, apocaliptica, în care ape mari sa rada de pe suprafata pamântului toata inechitatea si rautatea gratuita, prosteasca, a oamenilor. Având de acum „toata“ schita familiei si a contextului social, imaginea este a unei societati în care fiecare agregare este ipocrita si dramatica, plina de egoisme, fisuri si conflicte, în care fiecare nucleu familial se descurca „cum poate“, navigând cu mai mult sau mai putin talent printre alegeri proaste si gafe, printre individualisme si tribalisme crude, printre responsabilitati si nevroze ori depresii handicapante, în care copii sunt „pe cont propriu“ în paralel – daca nu chiar în ciuda – oricaror sisteme sociale de protectie si educatie. Asadar, o imagine mai mult decât veridica, o imagine foarte fidela a lumii contemporane, adica a socialului de pretutindeni.
Tot despre autism graieste foarte „sonor“ si filmul canadian „Snow Cake“ (2006), tradus în româna drept „Gustul zapezii“ (desi în final protagonista chiar primeste si manânca un tort de zapada). Debutul filmului este slab de tot, plictisind privitorul pripit, deoarece pune o tânara lipsita de orice talent actoricesc ca sa faca un rol tipic clasic pâna la banal (adolescenta care agata un adult aproape senior doar pentru a pupa o cafea ori un drum cu masina pe gratis). Chiar si jocul adultului apatic este slab de tot, caci inadecvarea întâlnirii si a dialogului lor este maxima. Numai ca filmul „începe“ cu adevarat dupa evenimentul accidentului rutier în care adolescenta moare, moment în care devine evident ca avem de a face cu produsul, de acum bine sugerat, al multor drame. Soferul merge sa o viziteze pe mama fetei, unde da peste o autista cu afectivitate sau emotionalitate absenta, a-sociala total, compulsiv-obsesiva într-ale igienei si ordonarii lucrurilor prin casa.
Autismul eroinei este de variatie sau natura aparte, fiindca femeia este în stare sa-si poarte de grija, ba chiar are o slujba (bazata tocmai pe obsesia pentru ordine si aranjare a obiectelor), doar ca nu relationeaza social si vorbeste exclusiv despre sine. Egocentrism autoprotectiv la extrem, deloc însa antisocial. Oricum, femeia este autosuficienta si inteligenta, iar jocurile sociale, ajutorul sau interventiile vecinilor se releva drept profund inutile, dispensabile, divagationiste, ipocrite. Femeia „speciala“ supravietuieste cât se poate de onorabil (chiar mai onorabil decât multe alte femei) si trece peste traume sau drame mult mai usor sau mai „sanatos“ decât restul oamenilor. La rândul sau, barbatul nu se poate lipi de sau integra în comunitatea locala, continuând sa se loveasca de zatul propriei pierderi familiale si a dramei de a fi comis un omor fara intentie, gasindu-si aici doar o femeie care-si doreste exclusiv partea zglobie a relationarii cu vreun barbat. Asadar, viata ilustrata de filmul acesta consta doar în picaturi frugale de normal sau bine, într-un ghiveci doar de drame si cicatrici sufletesti.
Am pomenit deja, autistul a mai putut fi vazut în „Rain Man“ (SUA, 1988); numai ca acolo – ca si în alte filme americane cu psihologii de exceptie – nu era un film de „realism civic“; el doar fantaza despre exceptionalitatea si avantajul pe care l-ar putea avea cineva din „cultivarea“ unui autist (cu minte matematica si memorie extraordinare). Dincolo de jocul superb al lui Dustin Hoffman, sugestia „civica“ de aici este una total fantezista, chiar usor ironica, si anume ca „face“ sa ai un frate (sau pet) de asemenea natura si calibru, adica sa beneficiezi de compania unui asemenea freak. Numai ca asemenea capacitati geniale sau avantaje profitabile sunt rarisime, majoritatea autistilor fiind o povara pe care o suporta nu doar o familie, ci, fie si partial, întreaga societate.
Asa cum se exprima mama din filmul mexican „Abel“, cu rudele, colegii sau vecinii nostri mai deosebiti „trebuie sa ne învatam sa convietuim“. Asadar este treaba noastra, a majoritatii sau a celor care ne consideram normali, sa facem eforturile de re-educare si toleranta corespunzatoare.
Este drept ca „Abel“ e un film cu sau despre un caz fara solutie. Caci el face portretul unui copil care, traumatizat de abandonul paternal, se substituie tatalui absent într-o fantezie dusa, inconturnabil, la maladivul extrem. Scenariul este lipsit de orice ipocrizie sau happy-ending romantic/ fantezist, tocmai finalul – acela al spitalizarii egalizând cu excluderea familiala si sociala – fiind dur si trist. Totusi, povestea sau cazul ilustrate învata macar ca boala, alienarea, ratarea familiala si sociala sunt imanente, adica posibile oricând si oricui, si ca de aceea trebuie sa nu ne mai mire nimic, ca trebuie sa fim în stare sa facem fata oricaror versiuni ale vietii, ale afectarii sale.
Rascolitoare, asemenea filme argumenteaza o vorba a lui Mark Twain, pe care o reproduc aici mai degraba (adica mai adecvat) drept: „toti suntem în rahat, numai ca avem datoria sau merita, totusi, sa privim catre stele“.
Superbul „Da-i încolo de urâti“ (Spania, 2010) este un film despre oamenii reali si dramele cotidiene, despre urâti, ciufuti si defecti care se complica si se iubesc cu inocenta si frumusete. O comedie propriu-zisa, filmul e pe alocuri ridicol, fiindca taranii ilustrati sunt, totusi, când prea culti, când prea destepti. Numai ca ti-i face pe toti onorabili sau acceptabili, capabili de dramatisme, romantisme sau eroisme la fel ca orice dive-Diane sau masculi-Adonisi.
Mircea Daneliuc si-a rescris romanul „Marlene“ pentru scenariu cinematografic, iar în 2005 si-a intitulat filmul rezultat „Sistemul nervos“. Cel putin partial, titlul a fost destul de neinspirat si ironic. În plus, reclama sau cel putin înscrisurile de pe afise i-au fost tâmpe rau, iar afisul, de un mesaj vizual nu numai cabotin, ci cretin. Caci filmul nu era deloc ironic sau comic, ci de un dramatism consistent. Bine (sau noroc) ca cine a vazut filmul nu i-a retinut titlul, afisul sau ironia, ori cel putin nu s-a lasat deloc marcat de acestea. Din experienta filmului, privitorul a obtinut mult mai mult, calitativ si adecvat, multa lume dorind si reusind sa-l vizioneze de mai multe ori.
Filmul din 2005 al lui Daneliuc vorbeste despre decaderea galopanta a unei batrâne (rol facut de Rodica Tapalaga într-un joc exceptional, superb). Iar senectutea, adica un proces umilitor pentru absolut oricine, merita sugerata ca o etapa a vietii care necesita mult mai multa empatie si compasiune. Desigur, cea mai groaznica involutie a senectutii este (si) nervoasa. Dar toate elementele vietii concura în a împinge omul spre umilinta si moarte, asa ca filmul, împletind decaderea psiho-nervoasa cu aceea strict biomedicala, fizicalista, cristalizeaza un caz foarte credibil, oricând de aflat în viata reala, în ultima instanta un caz în care mai toti, dupa o vârsta, ne-am putea – multi chiar ne vom – regasi. Prin drama si evolutie – care sunt acelea ale involutiei unei doamne –, filmul cutremura. Este de sperat însa ca aceasta cutremurare la nivel emotiv duce si la sensibilizarea mintii, adica poate avea si o finalitate formativa pentru absolut oricine.
Realismul civic nu înseamna decât, pe scurt, pe-nteles sau vulgarizat la maxim: cum sa supravietuim/ convietuim/ traim în Babilon. Adica într-o babilonie care nu este numai a limbilor, a identitatilor multiple, a individualismelor si a incomunicarii, ci o babilonie a formelor, structurilor, faliilor si sciziunilor existentiale. Filmele realismului civic sunt imaginile diversitatii generalizate si ale ilustrarii firescului alteritatii – imanenta la orice nivel. Filmele acestui val sau ale acestei teme ori teze nu arata doar ca viata si socialul nu sunt nici pe departe ideale, ci si ca prin maniera noastra de convietuire si prin solidaritate ne putem apropia, totusi, de ideal.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper