Generatia Labis (mai) exista?

Un articol de ADRIAN DINU RACHIERU

„Epoletii generatiei mele /
Cine ar îndrazni sa îi jigneasca?“
(Ana Blandiana)

Despre generatia saizecista, întâmpinata euforic, „se vorbeste astazi mai mult la trecut“, constata Mircea Martin, prefatând o a doua editie (nerevazuta, dar adaugita) a cartii sale din 1969, „Generatie si creatie“ (Editura Timpul, Resita, 2000), volum de ecou si care, peste ani, ramâne o marturie de epoca. Într-adevar, ce s-a întâmplat, „ce a mai ramas“ din acea generatie creatoare, recuperatoare, polarizând fortele tinere, înnoitoare, ocupând impetuos, printr-o eruptie concertata a debuturilor, scena literara? Anuntând, prin vocea meteoricului Labis, o noua sensibilitate, polemica, negresit, alungând negurile dogmatismului si probând – ca ipostaziere colectiva – o identitate de formatie, hranita de lecturi clandestine, „subterane“. Ca generatie orfelina, asadar, privata de maestri, în epoca bibliotecilor sigilate si a cartilor indexate, redescoperind cu entuziasm o traditie pâna atunci refuzata, boicotata, având o salutara constiinta a solidaritatii, pompând sânge tânar în arterele unei literaturi trecuta prin filtrul proletcultismului.
Dar generatia, ne reamintea tot Mircea Martin, este „un ritual de trecere“ spre solitudinea creatiei. Supusa, inevitabil, igienei reevaluarilor, declasarilor etc. În literatura conteaza solistii (personalitati ireductibile si, vai, deseori, incompatibile), nu coristii. Cum circula ideea ca epoca în cauza a fost sterila, lipsita de scriitori „adevarati“ (apud Mircea Cartarescu), oferind privitorului imaginea dezolanta, deprimanta a unui desert cultural, încercam a corecta astfel de opinii nedrepte, strigatoare la cer. De la distanta atâtor decenii, saizecistii – taxati ca „expirati“ – merita acum „revizitati“.
Despre conceptul de generatie
Fenomen repetitiv, cu viata scurta, trezind îndreptatite suspiciuni, departe de a avea relevanta axiologica, necesar însa, conceptul de generatie, vulnerabil, se stie, este larg folosit, inflationar chiar; suprasolicitat, asadar. Daca viata literara (convulsiva, „coraliera“ etc.) evidentiaza – judecând sociologic – prezenta unor grupuscule literare în necurmata gâlceava, macinându-si de regula energiile si orgoliile într-o animata miscare centrifuga, frenezia divizarilor, a vasalizarilor sau a excomunicarilor devine explicabila.
Generatia, reamintim, are acoperire biologica si mai putin estetica, este mai degraba o „asociere naturala“ (cum ar fi spus Sainte-Beuve), încât termenul de echipa, ocupând, într-un anumit segment temporal, scena literara ni s-ar parea convenabil; el ar agrega pe toti cei ce convietuiesc într-un acelasi topos istoric si întretin relatii sincronice – considera si R. Escarpit. Vocatia pentru viata literara (interesând psihosociologia, apta de a explora climatul) nu poate trece înaintea literaturii. Generatia ramâne, negresit, un concept tactic, sacrificând axiologicul în favoarea sociologicului. Totusi, în pofida atâtor ambiguitati în mânuirea conceptului, generatiile se perinda pe scena literaturii, iar criteriul generationist (folosit de un Albert Thibaudet, Gaëtan Picon sau Pierre de Boisdeffre), apasând pe cronologie ori tipologie, este, negresit, util. Socotim si noi, pe urmele altora, ca obiectul controversei nu poate fi existenta generatiilor, ci absenta caracterului operational al conceptului. Or, sintezele critice au nevoie de coerenta si de forta ordonatoare.
Observam apoi ca în burta încapatoare a conceptului de generatie sunt înghesuite – prin staruinta agresiva si productivismul tenace al veleitarilor – prea multe nume pentru ca mânuirea criteriului generationist sa nu invite la prudenta; asta nu înseamna, însa, refuzul termenului, mai ales ca „problema generatiilor“ nu este proprie culturii noastre, cum se mai insinueaza. Respingem însa ideea unor generatii „în roiuri“ (aglomerând spatiul literaturii) si, în egala masura, a generatiilor exclusiv de poeti (cazul cartilor care au comentat generatia Labis, restrânsa la o „echipa“ lirica).
Un program „negativ“
Desi o istorie literara divizata pe generatii nu avem, termenul e intens folosit în discutiile literatilor si, negresit, ajuta intentiilor clasificatorii; ideea ca în cuprinsul literaturii noastre postbelice generatiile literare au fost abundente n-a facut decât sa compromita notiunea, înlaturând pe moment ipoteza productiva a unor valuri literare succesive în marele flux al literaturii române. O asemenea generatie, apartenenta, sub raport formativ, conditiilor vidului proletcultist si activata apoi de declansatorul supracompensatiei (cum explica E. Papu, preluându-l pe Adler) este generatia Labis, fara o ideologie expusa manifest. Generatia Labis nu este doar orfelina, fara maestri, data fiind boicotarea traditiei în epoca formarii ei, cu lecturi dirijate si sfortarea eroica a lecturilor „clandestine“, ci si litigioasa, declansând aprinsele dispute ale celor ce-i refuza rolul de veriga si îi contesta agresiv valoarea.
De la distanta pe care o avem azi, observam ca alterarea criteriilor estetice în prozastica poezie de odinioara nu putea duce decât la ruptura. Reactia generatiei ’60 era una polemica, traducând un entuziasm mai putin cenzurat critic, legat de euforia redescoperirii traditiei obturata de dogmatism, dar exprimând foamea de poezie în vidul proletcultist. În timp, literatura institutionalizata atunci a suportat o severa triere, obtinând chiar aprecieri inverse: ea a fost pentru unii o culme a literaturii noastre sau, pentru altii, o pata neagra a ei. Dar orice geneza e eroica si, pe acest fundal, daunele proletcultismului exclusivist trebuie examinate în rama epocii, controlata de o ideologie literara tiranica. A o pedepsi retroactiv, prin excomunicari si declasari violente, inevitabile si acestea, nu lumineaza acei ani tulburi.
În plus, nici literatura memorialistica care, în vremea din urma, „se poarta“ nu ajuta întotdeauna intentiilor de reconstituire corecta a tablourilor de epoca; fresca epocii e prezentata sub o fatada convenabila, colorata de subiectivism, motivatia fiind diversa. Epoca Labis îsi asteapta înca biograful. Oricum, generatia ’60 era, la rându-i, asteptata si programul ei initial nu putea fi decât un program „negativ“ (raportat la literatura strict contemporana), impunând un moment de cezura, frenetic pentru lucrarea de perspectiva. Generatia Labis era o generatie ce înfrângea canoane si prejudecati, aparând inocenta ultragiata. Ea a fortat orizontul de asteptare, tocmai fiindca era necesara.
Legenda Labis
Pentru noi, generatia ’60 – o generatie care transporta legenda Labis – e distincta, chiar daca termenul de generatie e considerat o fictiune necesara (cum se pronunta Mircea Martin). A spune ca „nimeni nu se poate socoti ca facând parte din generatia Labis„ (Pop Simion) înseamna a deplasa voit chestiunea spre înfundaturile speculativismului. Într-adevar, prin destin poetic, Labis e al duratei, dar circumscrierea epocii sale nu poate elimina congenerii, cei care prin scrisul lor au dus, o vreme, greul literaturii române. Resurectia lirismului, redescoperirea faptului marunt (reactia literara prin voga personajului „sucit“ la conceptia tematologica) si entuziasta critica de sustinere care a însotit aceasta „renastere“ sunt argumentele unei generatii fecunde, care si-a început marsul sub semnul lui Labis. Contestatul criteriu generationist aduna un buchet de personalitati, încât ceea ce respingem aici este iluzia unei generatii compacte, solidare, compusa doar din poeti. Evoluând în imprevizibile directii si oferind ierarhii provizorii, promotia ’60 nu poate fi anihilata prin discutii de cafenea. Între obscurizare si propulsie adjectivala, reactii extreme ale celor care-si pierd controlul critic, generatia Labis si-a croit drum; negresit, nu putem uita ca, în fata timpului, scriitorul se apara singur si se apara numai prin opera.
Generatia Labis a existat, si a discuta despre începuturile ei înseamna a interoga epoca. A ocoli pudic perioada, a o expune sub o forma caricaturala ori confectionându-i un eroism spalat de toate pacatele înseamna a ne priva, în continuare, de sintezele credibile de care avem nevoie. Proletcultismul trebuie examinat stiintific, pe masa de disectie. Generatia Labis ar fi tocmai reactia polemica la aceste conditii formative, refuzul lor lucrând coagulant, aliniind tinerii de atunci unei misiuni comune. Generatia Labis a izbucnit când scriitori importanti lipseau din atentia publica. Ea propunea un alt tip de literatura, fiind expresia unei vârste de mare tinerete spirituala.
Reasezarea valorilor
Aruncând o disciplinatoare lumina retrospectiva, istoria literara, cercetata în rama generationista, obliga la reasezarea valorilor. Primenirea generatiilor este o fatalitate biologica. Pornind la drum sub pecetea unor experiente sociale comune, cu rol formator, competitorii literari vadesc, dincolo de marile ambitii, de diferente si divergente, o solidariate de vârsta, respingând instinctiv omogenizarea si aplatizarea, esuând în mimetism si indistinctie.
O generatie de creatie ramâne un buchet de personalitati, oferind – retrospectiv – o configuratie proprie. Chiar daca generatia în cauza, promovata în bloc si invocata inertial nu mai exista (ca generatie). Fiindca un truism ne aminteste ca generatiile mor tinere. În plus, spectacolul cronologic al debuturilor ori criteriul strict biologic pot asigura o aditionare de semnaturi. Dar imponderabilul creatiei, ca literatura vie, nu asigura în chip mecanic coagularea. În absenta spiritului afin, a unor evenimente catalizatoare, înrolarea sub stindard generationist întârzie. „Exploziile literare“ se cuvin examinate, asadar, în conjunctie cu Istoria, prin prisma unor „ideologii literare“. Fireste, ele doar stimuleaza sau, dimpotriva, inhiba, dar nu pot provoca astfel de concentrari ale valorilor.
Generatia Labis, o generatie polemica, evadând dintr-un program inadecvat, are ca liant, spuneam, precaritatea conditiilor formative; de unde si impulsul unei reconstructii elitare, urmând – salvator – boicotarii traditiei si secetei proletcultiste, risipind negurile dogmatismului. Este ea azi supralicitata? Întâmpinata euforic, aduna doar, la ora bilantului, o colectie de autori „expirati“?
Saizecistii, observam, ne parasesc, suna retragerea, dispar biologiceste, refugiindu-se în memoria culturala. Încât, credem, înca o carte despre aceasta splendida generatie ni se pare necesara. Mai ales ca ideea de generatie, nota undeva N. Manolescu, „nu apare neaparat în fiecare generatie“. Or, în acest caz (ca si, în replica, la optzecisti), ideea „functioneaza“. Si cere o expeditie de „reidentificare“, sub avalansa promotiilor care ocupa zgomotos-nihilist scena literara.
Ce s-a întâmplat cu poetii saizecisti?
Asadar, ce s-a întâmplat cu poetii saizecisti? Încercam sa raspundem, verificând daca întâmpinarea sarbatoreasca, abundenta exegeza (cheltuind superlative) ori rezervele formulate cu tenacitate se confirma. Sprijinindu-ne pe opiniile care, în timp, le-au însotit cartile. Stiind prea bine ca „obsesia virginitatii“ e o himera. Iar o perceptie sociologica e interesata, cu deosebire, de fluctuatia receptiei critice, în relatia ombilicala text/ context. Si ca actiunea lor „de soc“ (cf. Alexandru Ivasiuc), împrospatând lirismul (prin frenezie vitalista, „lacomie“ senzoriala, ingenuitate, patosul confesiunii, deschidere spre real etc.) a provocat saturatie. O re-liricizare care, dincolo de buchetul tematic (ca posibila platforma), definea o stare de spirit emulativa, sub obsesie labisiana. Ales drept blazon, Labis, platind inerentul tribut, sfidând apoi prescriptiile obtuze impuse de „copoii“ sistemului, cerea ca „ratiunea treaza“ sa prinda sensul lumii, tragând „cugetarea din teaca“.
S-a nascut, astfel, un febril contingent creator, de o mare diversitate în formele de expresie, ispitind condeiele critice. Sa amintim volumele lui Mircea Martin si Ion Pop care luau – primii – pulsul generatiei. În 1973, Ion Pop, oferind o „imagine critica verosimila“, propunea o carte-horoscop, cum s-a zis. Profetiile criticului clujean s-au adeverit? S-a impus Nichita (cuceritor si risipitor) et comp. pe un loc gol, dinamitând vechile, oficioasele ierarhii? Am putea ignora tributul platit „iepocii“ si maculatura generatiei, rasfatata (prin multe nume) în circuitul didactic? E îndreptatita parerea lui Gheorghe Grigurcu, care vorbea de o „exagerare a receptiei favorabile“? Si, inevitabil, asistam acum, dupa seismul decembrist, la o declasificare, zdruncinând ierarhiile fixate si valorile ratificate? Mitizatul Nichita (cu al sau joc demiurgic) este „un idol fals“?
Imnografia industrioasa a lui Ioan Alexandru, „protocronismul nebulos“ al lui Ion Gheorghe, productia aluvionara a vulcanicului Adrian Paunescu (un alt „tobosar“ al vremurilor) se cuvin depuse la tomberoanele Istoriei literare? Cezar Baltag nu este cumva marele nedreptatit? Sa fie generatia „o inventie a literaturii vii“, cum scria Ilie Constantin, încredintând cititorului o seama de „confidente“ (vezi „Plecarea prin lupta“, 1998), inventie iscata din irepresibila nevoie a scriitorilor tineri „de a se face auziti“? Foarte adevarat, dupa cum este evident ca marile personalitati (individualitati) fac gloria unei literaturi. Aici, întotdeauna, conteaza solistii, nu coristii. Dar pentru o adevarata evaluare avem obligatia de a citi (si reciti) opera unor mari nume (doar câteva mentionate mai sus), denivelata (fireste), fanata (pe anumite portiuni), scriind însa un capitol important al istoriei noastre literare. Asadar, ne întoarcem la întrebarea obsesiva: generatia Labis (mai) exista?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper